Adrian Severin: A vota sau a nu vota? Iată întrebarea!

(Text de Adrian Severin)

Peste câteva zile vor avea loc „alegeri parlamentare”. În așteptarea lor două întrebări domină dezbaterea publică: 1. Dacă să se meargă la vot sau să fie boicotat scrutinul? 2. Cu cine să votăm? Sunt două întrebări grave care merită o judecată dominată de rațiune, iar nu de emoții.

„ALEGERI” FĂRĂ ALTERNATIVĂ

Orice alegere implică posibilitatea alegătorului de a opta între minimum două oferte. În cazul alegerilor parlamentare diferențele ar trebui să fie de ideologie, de program și de candidați (persoane fizice).

În realitate, în ceea ce privește primele două elemente de comparație (ideologia și programul) avem de a face cu etichete diferite puse pe ambalaje cu aceeași marfă. Ba chiar și etichetele conțin foarte puține semne distinctive, sporind la maxim confuzia alegătorului.

Toate partidele curentului principal (cele creditate cu peste 15% din voturi, respectiv PSD, PNL, USR) sunt favorabile statului polițienesc, în politica internă, și vasalității față de hegemonii regionali și globali, în politica externă; ori, cel puțin, nu se pronunță în nici un fel împotriva acestora. Cât privește politicile economice, nu găsim nimic consistent, iar cu referire la cele sociale aflăm cam aceleași promisiuni demagogice.

O notă aparte o face doar USR, dar asta nu cu privire la temă, ci la stridența variațiunilor. Dacă toți ceilalți pretind că proiectele lor vizează binele întregii națiuni, useriștii, cu o sinceritate demnă de înaintașii lor germani și italieni din perioada interbelică, mărturisesc că scopul lor este eliminarea, dacă se poate chiar fizică, a celor care formează electoratul stângii democrate,   identificat sub denumirea generică „ciuma roșie”.

Dacă ar fi să deosebim partidele prin prestațiile lor de până acum, dificultatea este și mai mare. PSD a avut o confortabilă majoritate parlamentară; ceea ce nu l-a oprit, mai întâi, să desemneze premieri care au făcut politica dreptei neoconservatoare, sacrificând „statul de drept” (supremația legii) pe altarul așa numitului „neo-marxism cultural” (eu l-aș numi mai degrabă „globalism cultural”), pentru ca apoi să aducă la putere, pur și simplu, guvernul unui partid drastic înfrânt la urne, PNL, care a adăugat dimensiunii neoconservatoare a guvernării și dimensiunea neoliberală.

Când a izbucnit pandemia Covid 19, cele două partide menționate, împreună cu USR, partidul declarat antisistem, au politizat mână în mână problema medicală, adoptând, practic împreună, măsuri care au sacrificat deopotrivă vieți omenești, drepturile omului și economia.

Au fost state care au preferat să salveze viața oamenilor pe seama economiei. Au fost altele care au acceptat suferința și chiar moartea biologică a unora, pentru a-i scuti pe ceilalți de consecințele unei crize economice. Limitarea drepturilor individuale a fost o tendință globală care a pus în lumină actuala convergență a democrațiilor occidentale cu despotismul oriental; magnitudinea derapajului democratic, însă, a diferit. Spre deosebire de toate acestea, partidele românești, la unison, au ales „soluția mixtă”, sacrificând în egală măsură sănătatea publică, economia și democrația. Ceea ce arată că acționează sub o comandă comună, iar această comandă, impunând suma sacrificiilor concepute de principalele curente de gândire din lume, se găsește în afara oricărui sentiment național și, foarte probabil, în afara teritoriului național.

În România Constituția a fost suspendată. Așa cum este menționat în chiar textul legii legilor, adoptat prin referendum în 1991, acesta exprimă idealurile revoluției din 1989. Toate cele trei partide principale au acceptat răsturnarea ordinii constituționale, chiar dacă unele au denunțat faptul din vârful buzelor. Cu toate anunță, mai clar sau mai puțin clar, că intenționează oficializarea sau legalizarea acestei răsturnări pe linia transformării republicii parlamentare în republică super-prezidențială; adică o republică prezidențială lipsită de sistemul controlului și contraponderilor inter-instituționale. Ceea ce internaționala corporatistă a dorit încă din timpul marilor reforme ale anilor 1990-1991.

Altfel spus, toate oferă perspectiva restaurării unei ordini dictatoriale, a revenirii la societatea închisă și controlată. Închisă înăuntru și controlată din afară. Dacă unul dintre acestea va obține majoritatea de două treimi necesară pentru revizuirea Constituției, lucrul va fi ca și făcut. Dacă nici unul nu o va avea, revizuirea nu va fi oprită dar va deveni ceva mai complicată. Moment în care se va face apel la „partidele balama”, create de aceiași păpușari pentru a depăși defecțiunile subsecvente luptelor de orgolii și interese dintre principalii actori.

Rolul nefast jucat de partidul populist denumit ProRomânia în dărâmarea unui guvern PSD fragil și înlocuirea cu un guvern PNL catastrofal este cunoscut. Același rol, chiar dacă având unele circumstanțe atenuante, l-a interpretat și ALDE. Acum, ceea ce a mai rămas din ALDE s-a unit cu ProRomânia, și acesta părăsit de unii dintre traseiștii „fondatori”, pentru a alcătui o adevărată platformă a trădării profesioniste. Discursul acestei coaliții este în prezent convingător, tocmai pentru că voturile ei parlamentare nu sunt necesare în procesul de distrugere sistematică a națiunii române. Dacă, însă, situația se va schimba, nimic nu îi va împiedica să mai trădeze o dată încrederea populară așa cum liderii lor au făcut-o și în trecut.

Alte partide de buzunar, precum, AUR, născute, din câte se pare, din spuma laboratoarelor secrete (interesate, printre altele, să capteze și controleze electoratul naționalist pierdut din cauza politicilor globaliste ale partidelor din „prima ligă”), sunt lăsate să se agite în voie. Ele formează a doua generație de comedianți politici diversioniști concepuți in vitro, folosită ca rezervă pentru cazul accidentării unora din prima generație, mai înainte amintiți, sau pentru a nu permite creșterea unor formațiuni autentice și cu mult mai curate, ca PER, PNȚCD sau Partidul Dreptății Sociale (cei care chiar nu știu cu cine să voteze le-ar putea da o șansă acestora din urmă), împingându-le pe toate în ceața suspiciunii generalizate.

UNITATEA ȘI LUPTA PĂPUȘILOR; UNITATEA ȘI LUPTA PĂPUȘARILOR

De ce dacă toți sunt o apă și un pământ, nu se ajunge la unificarea lor formală; respectiv la restaurarea explicită a regimului monopartid?
Răspunsul este foarte simplu. Pentru că trebuie întreținută iluzia democrației. Poporul trebuie făcut să creadă în continuare că are dreptul să aleagă și are din ce alege. Altminteri, dacă i s-ar lua votul i-ar mai rămâne doar toporul sau glonțul. Dacă nu ar mai avea urna de vot, ar substitui-o cu baricada. Ceea ce, desigur, nu ar fi convenabil pentru puterea politică.

În acest truc se ascunde, însă, un pericol pentru cei care îl practică și o șansă pentru cei împotriva cărora este conceput.
Pe de o parte, cei puși să mimeze pluralismul ar putea să își intre atât de bine în rol încât la un moment dat să uite că totul nu este decât o ficțiune și să înceapă a se abate de la scenariu și de la indicațiile regizorilor. În istorie sunt cunoscute cazurile unor persoane folosite ca sosii ale unor mari personalități publice. Atunci când li s-a spus că jocul s-a terminat și pot pleca acasă, aceștia nu au mai vrut să iasă din scenă pretinzând că sunt în realitate chiar cei în rolul cărora fuseseră distribuiți pentru înșelarea lumii.

Pe de altă parte, dacă publicul, prefăcându-se înșelat, ar începe să trateze gablonzul ca diamant, ar putea determina falsul să cadă pradă orgoliului, să creadă că se poate emancipa de sub controlul celui care l-a adus pe piață ca simplă cioară vopsită și să se comporte ca original, ambiționând să zboare vulturește. Astfel, forma ar genera cu timpul fond. Iată un motiv pentru a intra în joc, amintindu-ne de butada franceză care îndeamnă ca hoțului să i se opună un hoț și jumătate.

Un al doilea răspuns care explică de ce monopartitismul nu devine oficial în România evidențiază concurența dintre mai multe puteri externe care vor să controleze statul român, ca și între diverse servicii secrete sau ramuri ale serviciilor secrete românești. Ceea ce îi unește pe toți și a dus la dispariția partidelor politice românești autentice este dorința de a răpi națiunii române orice capacitate de autoguvernare. De aceea, putem fi siguri că oricare partid ar fi lăsat să ajungă la putere nu va guverna în favoarea României; după cum niciun partid care ar rămâne în opoziție nu s-ar pune de-a curmezișul unei guvernări antiromânești. De acum aceasta se vede cu ochiul liber.

Dincolo de un asemenea numitor comun, aceleași instrumente, care țin loc de partide politice, fac o treabă diferită în funcție de mâna care le folosește și de creierul care comandă acelei mâini, fiecare promovând alte interese.

PSD este un partid ghidat de Departamentul de Stat al SUA, promotor al neoliberalismului și neoconservatorismului de inspirație soroșistă. (Liderii pesediști care au gândit altfel au fost, sunt sau vor fi la pușcărie.) PNL este vocea Berlinului, cu a sa teorie a „imperiului prietenos”, concepută încă de pe vremea victoriilor militare ale armatei germane în cel de al doilea Război Mondial. USR/Plus este creația globalismului iacobinisto-bonapartist promovat de Paris. Câtă vreme și în măsura în care agendele patronilor vor fi diferite, aceste partide nu se pot uni formal.

Referindu-ne la ele avem în vedere suprastructura politică, iar nu membrii, simpatizanții și votanții lor; ba nici toți militanții și liderii de rangul doi și trei. Mulți dintre aceștia din urmă nici nu își dau seama ce joc fac. Ei cred în valorile declarate ale partidului și autenticitatea luptei politice. Astfel piesa este mai convingătoare.

Problema cea mai complicată este cu PSD, întrucât baza sa de masă tradițională este foarte mare și de aceea greu de ținut în ascultare, ea putând face presiuni de natură a scoate liderii de la vârf de pe traseul ordonat. De aceea și campania anti-PSD este atât de susținută, demonizată fiind tocmai baza, comunitatea membrilor, iar nu conducerea centrală, deja curățată (termenul îi aparține ambasadorului SUA) în cea mai mare măsură de orice element național și democratic.

Pe de altă parte, un alt partid de stânga la care să se racordeze electoratul abandonat al stângii nu este lăsat să apară. Furia aberantă și obsedantă a discursului antipesedist are și scopul de a convinge acest electorat că vechea sa avangardă politică mai există, determinându-l să rămână captiv al unei conduceri care nu este nici socială nici democrată, și la care, oricum, nu există alternativă eficientă pe partea stângă a eșichierului politic.

Despre partidele mici, apărute ca ciupercile după ploaie, nu are rost să vorbim prea mult. Ele sunt, în general, creații ale unor grupări din serviciile secrete, care își fac jocurile mici la umbra marilor patroni externi. Le putem identifica prin eminențele lor cenușii cu origini știute și neștiute în conducerea SRI (Coldea, Maior), SIE (Predoiu), DIPI (Ardeleanu) etc, ale căror bătălii fratricide fac deliciul presei, precum și după fondurile cu surse confidențiale de care dispun, în contrast cu partidele cu identități reale precum PER, PNȚCD, PDS etc, care, fără sponsori și înglodate în datorii, precum și supuse embargoului mediatic, abia își trag sufletul.

CE INVALIDĂM PRIN ABSENȚĂ ȘI CE VALIDĂM PRIN PREZENȚĂ?

O teză mult vehiculată este aceea că o formă eficientă de protest împotriva farsei electorale ar fi boicotarea alegerilor. Dacă participarea ar fi foarte redusă, puterea politică rezultată din scrutinul boicotat ar fi nelegitimă.

Este fals. Atât păpușarii cât și puterea politică în exercițiu sunt interesate de o participare cât mai mică. Cu cât mai puțini alegători la urne cu atât mai ușor va fi scos de la numărătoare rezultatul dorit.

Pe de altă parte, puțini participanți la vot înseamnă o mai mică dispersie a opțiunilor. Favorizate în acest caz sunt formațiunile antisistem, extremiste, fundamnetaliste care au electoratul cel mai fanatic și, de aceea, cel mai activ și mai disciplinat. Abia așa acestea se vor legitima și se va putea spune că poporul, acordându-le încrederea, le-a conferit dreptul de a reduce libertatea în raporturile interne și suveranitatea în cele externe, astfel cum au anunțat că vor face-o.

De asemenea, asimetria majoră a rezultatelor va face ca echilibrul între grupurile de interese politice prin care se exprimă super-partidul ocult să fie stricat și astfel obiectivul limitării lor reciproce să fie ratat. Dacă și așa concursul este trucat, cel puțin să nu rezulte un câștigător detașat, capabil a sufoca rivalitățile personale. Tocmai pe asemenea rivalități marginale trebuie contat spre a frâna elanul destructiv al ansamblului.

În același timp, dacă absenteismul nu delegitimează puterea (nimeni nu va demisiona din această cauză), nici prezența masivă nu legitimează pe nimeni. Cum ar putea să o facă? Mai ales dacă votul este împărțit.

Delegitimarea ar apărea abia dacă partidele cu mesajul cel mai detestabil ar obține un scor net inferior celor cu un mesaj mai echilibrat. Acesta chiar ar fi un avertisment adresat puterii dominante, care ar înțelege că proiectele ei cele mai cutezătoare se vor lovi de o masivă opoziție populară. Or, un asemenea rezultat se obține numai prin participare, iar nu prin neparticipare. Neparticiparea duce la efectul invers.  

Situația este cu adevărat mult prea gravă pentru a lăsa lucrurile la voia întâmplării. Iar ideea că un mare absenteism ar afecta oligarhia este greșită. Asta doar ar favoriza grupările radicale ale marelui partid ocult.

NOI CU CINE VOTĂM?

Acestea fiind spuse, un calcul rece, perfect rațional duce la concluzia că USR este un partid extremist care în nici un caz nu trebuie votat. Cum să votezi cu partidul anticreștin care promite excludere și exterminare, distrugerea identității naționale, văzute ca motiv al înapoierii și frână a progresului, și renunțarea la suveranitate?!

Micile partide oportuniste trebuie evitate și ele întrucât, vânzându-se celui care dă mai mult, induc impredictibilitate în sistem. Nu mai vorbim de faptul că multe sunt complet penetrate de serviciile secrete.

Partidele-balama comercializează majoritatea. Dacă aceste partide ar ține la principii, ar fi bine și ar putea fi susținute prin vot. Cele mai multe nu țin. Umblă doar după bacșișuri de la partidele mari.

În acest context, sunt cu totul nefrecventabile partidele constituind colecții de trădători sau care sunt modele de trădare, cele intrate până acum în Parlament prin șantaj și căpușare, precum și cele create de diverse aripi ale serviciilor secrete. Alegătorii au deja destule elemente la dispoziție pentru a le identifica.

Mai rămân, deci, doar PSD și PNL. Amândouă sunt unite prin legături subterane la fel de rele. Ideal ar fi să aibă un scor relativ egal fără ca vreunul să obțină majoritatea absolută. Astfel se vor limita unul pe altul; rău va limita răul.

Nu există, însă, nici o cale pentru a se asigura un asemenea rezultat. Doar cei care numără voturile o pot face; nu și cei care votează. Singura șansă se găsește în creșterea participării.
Un sistem de orientare pentru a opta între formațiunile menționate este evaluarea patronului extern. PSD răspunde la comenzile SUA, iar PNL la cele ale Germaniei. Dacă ajungeți la concluzia că aveți de votat pentru lista unuia dintre acestea și nu știți cu care, vă puteți decide în funcție de patronul preferat – SUA sau Germania.

Dincolo de ce am spus cu privire la partidele de evitat (extremiștii, trădătorii și șantajiștii), trebuie urmărită și lista concretă supusă votului de celelalte partide în fiecare circumscripție electorală. Din diverse motive, pe multe liste au ajuns și oameni de ispravă. Acele liste ar putea fi votate. Luând exemplul PSD, ar fi foarte educativ dacă listele conduse de domnii Ciolacu, la Buzău, sau Dâncu, la Cluj, ar obține un scor mult sub cel mediu al partidului, dar, în schimb, Gabriela Crețu, la Vaslui, ar realiza un record național. Sau dacă de la PER (unul din puținele partide mici onorabile) ar ajunge în Parlament Șerban Nicolae, dar nu Cătălin Ivan de la Iași.

Confruntați cu un rău aproape monolitic și lipsiți chiar și de posibilitatea alegerii răului mai mic, nu trebuie să renunțăm la exercitarea dreptului de vot, oricât de golit de conținut ar fi el. Jucând jocul democratic fie și numai formal, putem produce fracturi în acest monolit și face ca părțile vizibile ale întregului invizibil să se îndrepte una împotriva celeilalte frânându-și reciproc ofensiva și zădărnicindu-și reciproc proiectele nocive. Dacă votând liste care cuprind personalități de bună calitate, scăpate prin sita partidelor de proastă calitate, vom aduce în Parlament și un număr semnificativ de asemenea personalități, am crea șansa unei dinamici care să genereze câteva proiecte benefice țării și să structureze forțe politice dispuse a servi interesele acesteia. Este maximul care se poate face și se poate spera de la spectacolul electoral din 6 decembrie curent.