Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

Afganii către marile puteri: „Voi aveți ceasurile, dar noi avem tot timpul”

De data asta vorbim despre Afganistan și o să încep cu lecție predată englezilor în Sudan. În 1899, abia după un deceniu și jumătate de lupte englezii au reuși să ocupe Sudanul deși la vremea respectivă Londra avea cea mai puternică forță militară globală. Forțele britanice s-au confruntat cu milițiile sudaneze care se adunaseră sub steagul unui lider islamic, carismatic, care se numea Mahdi și pe care britanicii îl considerau un terorist fanatic. Există o lecție de istorie care merită învățată aici despre ”puterea imperială”, lecție care se potrivește perfect cu plecarea SUA din Afganistan după 20 de ani. Multe voci avertizează că ceea ce urmează va fi instabilitatea și în cele din urmă o preluare a țării de către talibani. Țara va deveni din nou o bază pentru terorism, susțin ei, așa că o forță străină trebuia să rămânem pentru a o menține stabilă și în ”mâini prietenoase”. Adevărul este că, din 11 septembrie 2001, Washingtonul cât și cele mai avansate guverne au dezvoltat o capacitate puternică de a intercepta teroriști, de a-i urmări pretutindeni și de a-i împiedica să lanseze atacuri la scară largă. Grupuri precum al-Qaeda și Statul Islamic sunt zdrobite, vânate și fragmentate peste tot în lume. De obicei aceștia operează în diferite țări instabile, precum Afganistan, Mali și Yemen uneori sub protecția și cu sprijinul unor sate precum Iranul. Acesta este un argument pentru eforturile globale de combatere a terorismului și nu neapărat pentru ocuparea permanentă a unui anumit loc. Poate fi, această afirmație, o explicație pentru retragerea din Afganistan? Da, dar nu este singura.

„Aversiune imperială” față de instabilitate

Mentalitatea care a dus la ocuparea Afganistanului și Irakului de către SUA a fost în fapt o ”aversiune imperială” față de orice instabilitate care ar afecta interesele naționale ale Americii și mă refer aici la securitatea energetică. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Marea Britanie se temea că instabilitatea din Sudan – în special din partea teroriștilor islamiști – instabilitate care se putea revărsa în teritoriile limitrofe și amenința astfel accesul britanic la Canalul Suez. Canalul era calea de navigație esențială către bijuteria coroanei Imperiului Britanic, India. În calitate de superputere maritimă a globului, Marea Britanie a avut temeri similare în multe părți ale lumii. Așadar, Londra a trimis zeci de mii de soldați pentru a lupta în războaiele din Sudan și din alte părți, anexând provincii îndepărtate din Africa și Asia (inclusiv Afganistan!). În final toate acestea s-au transformat în poveri masive pentru Imperiul Britanic. Paralela nu este exactă, este puțin forțată, dar este bine-venită, deoarece, deocamdată, Statele Unite sunt singura superputere militară  a lumii (în primul rând datorită puteri de proiecție a forțelor militare prin cele 11 grupări navale care au în frunte portavioane ultramoderne) la fel ca Marea Britanie în sec XIX. Ar fi regretabil dacă talibanii au prelua Afganistanul din nou. Washingtonul ar trebui să sprijine, în anii ce urmează, guvernul de la Kabul și să colaboreze cu alte țări din regiune – China, India și, mai presus de toate, Pakistanul – pentru a găsi un acord durabil de partajare a puterii în Afganistan. Bine-înțeles cooperarea cheie este cu Pakistanul căruia nu-i convine un Afganistan stabil. Chinezii nu doresc decât rezervele masive de cupru ale Afganistanului iar India îl consideră un fort împotriva Pakistanului. Și totuși Washingtonul trebuie, de asemenea, să țină cont, așa cum pare să facă administrația Biden, că forțele SUA au petrecut două decenii în Afganistan. Au făcut ceea ce se putea face, degradând cu succes Al-Qaeda și ucigându-l pe Osama bin Laden. Planul Turciei de a asigura securitatea aeroportului din Kabul este mai probabil o încercare de a profita de unii din banii pe care Ankara i-a investit deja în țară. De exemplu, 90 la sută din cele 76 de companii turcești care activează în Afganistan lucrează în sectoarele construcțiilor și în calitate de contractori. Aceste companii au dezvoltat 701 de proiecte între 2003 și 2018, în valoare totală de aproximativ 6,6 miliarde de dolari. Drept urmare, poporul afgan are o percepție generală pozitivă asupra Turciei. Talibanii au criticat planul Turciei de a proteja aeroportul, dar și-au exprimat speranța pentru legături strânse cu Ankara după retragerea trupelor. Să nu uităm Rusia pentru care stabilitatea Afganistanului este esențială, deoarece țara se învecinează cu Asia Centrală, o regiune tampon importantă la sud. În secolul al XIX-lea, Rusia și Marea Britanie au început să concureze pentru influența asupra Afganistanului. După cel de-al Doilea Război Mondial, sovieticii au văzut extinderea influenței lor acolo ca o prioritate de politică externă, în mare parte din cauza nevoii de a-și extinde sfera de influență în timpul Războiului Rece. Cu toate acestea, după ce a pierdut controlul asupra republicilor sale sateliți, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia nu a mai văzut Afganistanul ca un stat tampon. Astăzi, se concentrează pe menținerea unei bariere între propriile frontiere și amenințările pe care le vede plecând din Afganistan. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, Rusia a trasat astăzi o linie clară – la granița turkmeană, tadjică și uzbecă – dincolo de care nu este dispusă să se implice militar. Astfel, interesul său principal în Afganistan este modul în care instabilitatea de acolo ar putea afecta țările din Asia Centrală. Răspândirea violenței, traficul de droguri și elementele extremiste din Afganistan reprezintă o amenințare pentru Asia Centrală și, la rândul ei, și pentru Rusia.

Este Afganistanul un centru de putere?

Să fie clar, în cele din urmă, Afganistanul nu ocupă o poziție centrală în geopolitica Statelor Unite ca putere globală în Asia Centrală. Revin la lecția Sudanului care ne spune că cea mai mare greșeală a Marii Britanii în timpul expedițiilor sale imperiale de la începutul secolului al XX-lea a fost eșecul de a distinge între interesele sale naționale vitale și cele periferice. În schimb, cel mai strălucit strateg american al Războiului Rece, George F. Kennan, a spus că ”întotdeauna Războiul Rece depinde de un număr mic de centre de putere”. El a susținut ”la sfârșitul anilor 1940 că erau doar cinci centre de putere – Statele Unite, Marea Britanie, regiunea vest-germană, Japonia și Uniunea Sovietică. Atâta timp cât Washingtonul ar putea menține raportul 4 la 1 împotriva Moscovei, ar câștiga Războiul Rece”. Și așa s-a întâmplat! Kennan a cerut Washingtonului să se concentreze asupra acestor centre de putere. „Trebuie să decidem ce zone sunt domenii cheie și care nu sunt, pe care trebuie să le deținem cu toată forța și pe care să le cedăm tactic” a spus el. În schimb, Washingtonul a intervenit în locuri îndepărtate din întreaga lume pentru a împiedica comuniștii să câștige puterea oriunde. Actuala strategia americană ar trebui să se bazeze pe interese, nu pe un răspuns reflexiv la toate amenințările. Un motiv cheie pentru prăbușirea imperiului Moscovei a fost în mod sigur intervenția sa în Afganistan, care a făcut ca Uniunea Sovietică să sângereze și care i-a afectat voința militară. Despre Henry Kissinger se spunea că ar fi „sprijinit” războiul din Vietnam de-a lungul anilor 1960 – și că acesta a fost unul dintre motivele pentru care Richard Nixon i-a oferit postul de consilier pentru securitate națională. Această viziune s-a dovedit incorectă. După cum arată clar jurnalele sale private, Kissinger a realizat până cel mai târziu în 1966 că intervenția SUA în apărarea Vietnamului de Sud era o întreprindere condamnată la neîmplinire și că doar o soluție diplomatică ar pune capăt conflictului. Se pare ca și Afganistanul îndeplinește aceleași condiții. Și ca să argumentez am să folosesc logica lui Kissinger: „Toată istoria dovedește că nu există o modalitate ieftină și ușoară de a învinge mișcările de gherilă” (spunea Kissinger în februarie 1962). „Vietnamul de Sud a fost afectat de atacurile comuniste ale Viet Cong încă de când a devenit independent în 1954. Înfrângerea lor poate fi realizată doar de forță militară adecvată. … Cu toate acestea, doar securitatea fizică nu va rezolva problema. Oamenii din Vietnamul de Sud trebuie să își dezvolte un angajament pe termen lung față de guvernul lor dacă doresc să atingă stabilitatea politică și economică dorită”. Afirmație valabilă acum pentru Afganistan!

„Potențial trimitem Afganistanul și poporul afgan la un nou război civil”

Afganistanul a devenit deja un câmp de luptă al unui război civil. Cel puțin șapte piloți afgani, au fost asasinați în afara bazei lor militare în ultimele luni, potrivit unui înalt oficial al guvernului afgan. Această serie de crime, care nu au fost raportate anterior, ilustrează ceea ce oficialii americani și afgani cred că este un efort deliberat al talibanilor de a distruge unul dintre cele mai valoroase ”active militare” ale Afganistanului: corpul său de piloți militari instruiți în SUA și la NATO. Procedând astfel, talibanii – care nu au nicio forță aeriană – caută să niveleze ”câmpul de joc” pentru ofensive terestre. Militanții capturează rapid teritoriul odată controlat de guvernul afgan al președintelui Ashraf Ghani, susținut de SUA, ridicându-se temerile că ar putea în cele din urmă să răstoarne guvernul legal instalat la Kabul. Un raport al ONU a documentat 229 de decese civile provocate de talibani în Afganistan în primele trei luni ale anului 2021 și 41 de decese civile provocate de Forțele Aeriene Afgane în aceeași perioadă. Niloofar Rahmani, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Afgane, a obținut azil în Statele Unite în 2018, după ce a primit amenințări cu moartea din partea talibanilor și a altora din societatea afgană care au condamnat-o pentru că a lucrat alături de armata SUA. Poveștile despre piloții afgani sunt incredibile. Rahmani, care se pregătește acum în Florida pentru a deveni instructor militar de zbor, a declarat că guvernul afgan nu a luat în serios aceste amenințări iar unii dintre colegii săi piloți nu cred că femeile ar trebui să zboare. Ea a spus că nu a fost plătită timp de un an. Un alt coleg, maiorul Dastagir Zamaray (conform unei știri Reuter), a fost asasinat într-un oficiu imobiliar în momentul în care era acolo pentru a-și vinde casa, alături de copilul său de 14 ani care a fost cruțat de ucigașul taliban. Flota afgană conține 13 elicoptere Mi-17 și 65 de echipaje aeriene calificate de piloți și copiloți care să le piloteze, conform datelor militare americane din aprilie 2021 și, respectiv, noiembrie 2020. Aceste date mai arată că întreaga forță aeriană afgană cuprinde 339 de echipaje aeriene calificate și 160 de aeronave – mai puțin de un sfert din mărimea flotei transportatorului comercial Southwest Airlines SUA. Flota „utilizabilă” este și mai mică – în jur de 140 de avioane – după ce s-au contabilizat avioanele în curs de întreținere, conform acelorași date din aprilie. Construită după imaginea Americii, Forța Aeriană Afgană este echipată cu elicoptere UH-60 Black Hawk și avioane de transport C-130H, pe care niciunul dintre afgani nu știe să le întrețină, potrivit unui raport al Pentagonului publicat în aprilie. Aceste aeronave sunt deservite de contractori finanțați din SUA, care se ocupă, de asemenea, și de întreținere restului flotei, inclusiv avioanele de atac ușor A-29 Super Tucano, avioanele AC-208 Eliminator și elicopterele MD-530, conform aceluiași raport. Alături de Forțele Speciale din Afganistan, Forțele Aeriene Afgane reprezintă un pilon al strategiei națiunii pentru prevenirea preluării orașelor de către talibani. Pe lângă asigurarea acoperirii aeriene și efectuarea de bombardamente, piloții efectuează evacuări medicale, transport de materiale și trupe în teatrele de operații. De la anunțul de retragere a lui Biden, din aprilie 2021, militanții talibani au dublat numărul de districte aflate sub controlul lor în Afganistan ajungând la 203, ceea ce reprezintă aproape jumătate din cele 407 de districte ale țării, potrivit Long War Journal, o publicație online asociată grupului de reflecție conservator Fundația pentru Apărarea Democrațiilor din Washington. Datele nu pot fi verificate dar oficialii de securitate occidentali au declarat că forțele insurgenților au capturat peste 100 de districte, în timp ce talibanii spun că dețin controlul a peste 200 de districte din 34 de provincii cuprinzând peste jumătate din țara. În urma ofensivei talibane din nordul Afganistanului peste 1.000 militari din personal de securitate afgan au fugit peste graniță în Tadjikistan. David Petraeus, fost director al CIA și fost comandant al forțelor americane din Afganistan, a avertizat că eșecul Statelor Unite de a oferi suficient sprijin militarilor afgani ar putea fi dezastruos. „Potențial trimitem Afganistanul și poporul afgan la un nou război civil„, a spus Petraeus într-un interviu.

Războiul din Afganistan văzut din interior

În 2008, brigadierul Mark Carleton-Smith, comandantul militar de atunci al forțelor militare ale Regatului Unit, aflat într-o ”bază prăfuită” din provincia Helmand /Afganistan, unde trupele internaționale luptaseră zilnic cu talibanii pentru un teritoriu care aluneca în continuare în mâinile milițiilor a spus că ”războiul din Afganistan nu va putea fi câștigat militar”. El a fost primul ofițer din coaliție care a spus acest lucru public, iar povestea a făcut prima pagină în ziarul British Sunday Times. Secretarul american al Apărării, Robert Gates, l-a denunțat imediat pe brigadierul Carleton-Smith presei drept „defetist”. De fapt avea dreptate. Sovietici plecaseră cu coada între picioare din Afganistan. După douăzeci de ani, președintele american Joe Biden pare să fi ajuns la aceeași concluzie ca brigadierul britanic. În aprilie, Biden a anunțat că Statele Unite își vor scoate toate trupele rămase din Afganistan până la cea de-a 20-a aniversare a zilei de 11 septembrie, încheind ceea ce el a numit „războiul fără de sfârșit”. Dar, până acum, o astfel de retragere nu era decât o soluție pe hârtie. Talibanii se dovediseră un dușman încăpățânat care nu pleca nicăieri și care într-adevăr controla aproape jumătate din teritoriul țării. Modul în care conflictul cunoscut odată ca „războiul bun” (pentru a-l deosebi de războiul din Irak) a mers pe un drum greșit a devenit subiectul unei noi cărți, ”Războiul american din Afganistan: o istorie”, care pretinde a fi prima relatare cuprinzătoare a prezenței militare a Statelor Unite în cel mai lung război. Autorul său, Carter Malkasian[1], este un istoric care a petrecut un timp considerabil lucrând în Afganistan, mai întâi ca oficial civil în Helmand și apoi ca și consilier superior al comandantului militar american din țară. O istorie extinsă de peste 500 de pagini, lucrarea contrastează puternic cu cartea anterioară a lui Malkasian, ”Războiul vine la Garmser”, care spune povestea convingătoare a unui mic district din Helmand. În noua sa carte, Malkasian a arătat ce puțin au contat cei până la 140.000 de soldați aflați la un moment dat în Afganistan împreună cu unele dintre cele mai sofisticate echipamente din lume, ale Statelor Unite și ale aliații săi NATO, pentru că nu au reușit să-i învingă pe talibanii. Mai mult, el întreabă de ce aceste puteri occidentale au rămas acolo, cu un cost de peste 2 trilioane de dolari și peste 3.500 de vieți aliate pierdute, plus mulți alți soldați răniți, luptând în ceea ce brigadierul britanic și alții știau de mult că este un război care nu poate fi câștigat?. Deși începutul a fost facil, talibani au fost învinși și Osama a fugit în Pakistan, au urmat apoi greșelile. Malkasian susține că Statele Unite au făcut greșeli între 2001 și 2006 care au stabilit calea eșecului. Catalogul de erori pe care îl relatează este deja familiar. Secretarul apărării, Donald Rumsfeld, nu a vrut să investească în armata afgană – și până la sfârșitul anului 2003, doar 6.000 de soldați afgani fuseseră instruiți. Lorzii războiului, asupra cărora majoritatea afganilor au lansat reproșuri privind originea violenței țării, au călătorit liber și chiar au devenit miniștri și membri ai parlamentului. În același timp, Statele Unite și aliații săi au închis discuțiile cu talibanii privind o soluționare politică, nereușind să aprecieze că grupul reprezenta un punct de vedere pe care mulți dintre paștunii majoritari îl împărtășesc. SUA ar fi trebuit să-și păstreze avantajul, sugerează Malkasian, într-un moment în care guvernul afgan a avut sprijin popular și talibanii erau în dezordine. În schimb, a împuternicit milițiile și a efectuat operațiuni de combatere a terorismului prea agresive care au înstrăinat afganii obișnuiți și i-au determinat pe talibanii excluși să recurgă încă o dată la violență. Cu toate acestea, administrația Bush a clasificat Afganistanul drept un succes și și-a îndreptat atenția asupra Irakului. Talibanii au fugit peste graniță în Pakistan, unde s-au regrupat, au strâns fonduri, au făcut noi recrutări în școlile islamice madrasa[2] și s-au instruit cu ajutorul serviciului de securitate pakistanez, serviciul ISI (Inter-Services Intelligence). Mulți ofițeri ISI au lucrat împreună cu lideri talibani zeci de ani și astfel au avut ocazia să-și împărtășească viziunea asupra lumii. Mai mult, Malkasian observă că gândirea strategică a Islamabadului s-a axat pe rivalitatea sa cu India. Pakistanul a purtat patru războaie cu vecinul său și s-a temut că India îl va înconjura câștigând influență în Afganistan. India a avut 24 de consulate în Afganistan, s-au plâns oficiali pakistanezi. În realitate aveau doar patru. Rolul Pakistanului sa dovedit a fi fatal. Chiar dacă Statele Unite a urmărit cursul războiul în Afganistan, cei cu care s-au luptat și-au găsit refugiu și pregătire în țara de alături. Dar administrația Bush nu numai că a închis ochii asupra mașinațiunilor pakistaneze (inclusiv acordarea adăpostului pentru Osma lângă o bază militară) a și oferit Pakistanului 12 miliarde de dolari, din care mai mult de jumătate a fost o rambursare pentru operațiuni militare derulate în zonele muntoase neguvernabile, întrucât oficialii americani credeau că Islamabadul chiar ajuta în ceea ce considerau că este cea mai importantă luptă împotriva Al Qaeda. Oficialilor afgani le place să dea vina pe Pakistan pentru războiul prelungit. Dar talibanii au avut ceva mai mult în favoarea lor – ceva ce Malkasian numește „legătura talibanilor cu ceea ce a însemnat a fi nativ afgan”. Inima Afganistanului, după descrierea lui Malkasian, este ”atraful” sau ”zona rurală”, cu casele cu ziduri din chirpici, femeile ascunse după hijab și copii desculți, un tărâm în care „în afară de telefoanele mobile, mașinile Toyota și puștile de asalt, al 21-lea secolul a fost invizibil. În acest spațiu au intrat soldații americani cu ochelari de vedere pe timp de noapte și rachete la prețul unei mașini Porsche. Ultimii străini pe care îi văzuseră sătenii erau sovieticii care le-au ocupat țara în anii 1980. Talibanii au reușit să folosească acea memorie ca un motivator puternic într-o țară care se mândrea să învingă superputerile și să nu fi fost niciodată colonizată. Ce a adus, în cele din urmă, intervenția SUA în Afganistan? Se pare ca pe lângă victimele colaterale lucrurile s-au îmbunătățit. Acum sunt 3,5 milioane de fete afgane la școală (deși mai mult de două milioane încă nu merg). Femeile lucrează în tot felul de domenii: aplicarea legii, cinema, robotică. Sistemul de îngrijire a sănătății a fost transformat, iar speranța de viață a femeilor afgane a crescut cu aproape zece ani. Afganistanul are medii înfloritoare. Chiar și prezența telefoanelor mobile indică o societate conectată cu restul lumii. Tinerii afgani nu vor renunța cu ușurință la aceste drepturi câștigate cu greu. Teama este că aceste câștiguri pot fi acum amenințate. De când a fost semnat acordul de pace, au existat zeci de asasinate ale judecătorilor, jurnaliștilor și activiștilor pentru drepturile omului, precum și bombardamente îngrozitoare ale unei școli de fete. Și oricum ar încerca unii să definească plecarea trupelor americane, pentru talibani, retragerea americană este o victorie. Și totul se încheie așa cum spune un proverb afgan, adesea citat de talibani, referitor la americani sau la sovietici: „Voi aveți ceasurile, dar noi avem tot timpul”.


[1] Malkasian a obținut un doctorat în istorie militară la Universitatea din Oxford. După terminarea studiilor, a devenit profesor la Universitatea Loyola Marymount din Los Angeles. Apoi a lucrat la Centrul pentru Analize Navale înainte de a petrece ceva timp în Irak efectuând cercetări în 2004 și 2006. În 2007, a lucrat cu o echipă provincială de reconstrucție din provincia Kunar din Afganistan. S-a întors în Afganistan în 2009 și a petrecut doi ani în districtul Garmsir din provincia Helmand ca reprezentant al Departamentului de Stat al SUA în district. În Garsmir, era cunoscut pentru abilitatea sa de a vorbi limba paștună și pentru respingerea măsurilor de siguranță tipice personale. Din mai 2013 până în august 2014, a lucrat ca consilier politic al generalului Joseph Dunford, comandantul forțelor americane din Afganistan.

[2] Medresele sau Madrasa sunt școli sau instituții de învățământ superior găzduite de o moschee, unde se predă teologia islamică, dar și alte materii. Ele există în toate țările musulmane, dar și în unele nemusulmane europene datorită influenței exercitate de otomani.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Afganii către marile puteri: „Voi aveți ceasurile, dar noi avem tot timpul””

  • buna ziua!
    spuneti lucruri deosebit de interesante, la nivel de geopolitica. Expunerea este foarte densa si mare ca volum. De aceea, nu reusesc sa mi gasesc timpul necesar si concentrarea aterntiei, pentru a parcurge temele expuse. Va indemn sa procedeati ca si domnul Cristoiu. Faceti un material filmat – audio-video, de aprox. 30 min (pastila). Genul acesta de material, eu il parcurg cand merg si vin de la servici. Nu sunt conditii pt. citit, asa ca mi pun castile si ma informez. Temele abordate de msr. Cristoiu, in scris, nu depasesc un numar rezonabil de randuri. in 5 -10 min reusec sa l parcurg..

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog