„Aici, în redacție, geamurile se deschid în plină stradă” (G. Călinescu)

Elogiu. Lui G. Călinescu îi aparține unul dintre cele mai frumoase elogii aduse participării scriitorului prin publicistică. El apare în cursivul semnat de marele critic la apariția numărului 500 al Națiunii și publicat în facsimil pe prima pagină a numărului din 1 decembrie 1947:

„S-au împlinit astăzi cîțiva ani de cînd, în mijlocul unui mic pluton de colaboratori, am început să mînui condeiul jurnalistic. Scrisul de gazetă se deosebește de acela din carte și meseria mea cea nouă e într-un chip mai grea decît cea de scriitor. Caietul literatului stă oricînd deschis pe masă și cerneala se clatină, albastră și fluidă, în călimară. Fereastra dă pe un cîmp fără anotimp, aștrii măsoară o vreme metafizică. Dar aici, în redacție, geamurile se deschid în plină stradă, jos se îmbulzesc oameni care vor împlinirea dorințelor de azi.

Adversarul trebuie izbit cu săgeată înainte de a fugi după colț, pricina cetățeanului trebuie apărată înainte de înserat. Mîine va fi prea tîrziu, mîine vor fi alte rugi și alți vrăjmași.

Cerneala gazetarului este roșie și subțire ca un spirt, ea se evaporează repede și dacă n-o întinzi degrabă pe hîrtie, se preface în abur și se risipește spre tavan. Noi scriem cu măsuri exacte, căci orgoliul nostru are vestiri sonore, ca niște trîmbiți, ușa care dă spre viața socială e veșnic sguduită, rotativa ne cheamă zdupăind. Efemerul e implacabil, însă lupta aceasta între zori și noapte are noblețea ei. Vindecați de egoismul artistului pur, noi sîntem ca soldații și ca actorii care învîrtesc spada spre a apăra cetatea sau declamă pe scîndurile scenei ca să fericească un ceas pe truditul ieșit din fabrică ori din birou. Apoi, cînd războiul s-a sfîrșit și cortina a căzut asupra ultimei reprezentanții se strecoară spre casă necunoscuți. Aici noi nu sîntem «nume», sîntem expresia voastră.
Voi, aceștia care citiți, voi scrieți gazeta prin mîna noastră.”

*

Mitrea Cocor. Exemplu Uniunii Sovietice, intens cultivat în Mitrea Cocor al lui Sadoveanu, e un clișeu de presă la vremea respectivă. Iată un exemplu:
Scînteia, din 19 aprilie 1952 publică amplul reportaj Se înalță hidrocentrala „V.I. Lenin”.

Muncitorul Ștefan Ivacsony e prezentat drept unul dintre eroii măreții construcții a hidrocentralei de la Bicaz.
Succesele obținute de Ștefan Ivacsony își au explicația în perioada de prizonierat în U.R.S.S.:

„Mărunt de statură, cu mustăcioara neagră străjuind buzele gata oricînd să zîmbească, Ivacsony este iubit și stimat de toți.
Cu ani în urmă, cînd era prizonier în Uniunea Sovietică, Ștefan Ivacsony a lucrat în Ural. Acolo a făcut cunoștință cu munca minunaților mineri sovietici, acolo a învățat ce înseamnă o haveză, ce înseamnă munca mecanizată. Și azi povestește de vremea petrecută în Ural, de «uzina de sub pămînt» – cum numește el mina în care a lucrat.

În Ural a învățat Ivacsony o mulțime de lucruri. A învățat în primul rînd o nouă metodă de perforare. Înainte, dădea găuri la distanțe mai mari și le încărca cu dinamită multă. Niciodată nu și-a închipuit că se poate lucra altfel. În Uniunea Sovietică a învățat însă că munca nu poate fi mereu îmbunătățită. El dă astăzi găuri dese, le încarcă cu mai puțină dinamită și, totuși, explozia rupe din stîncă mult mai mulți metri cubi. În mod obișnuit, Ștefan Ivacsony își depășește cu regularitate sarcinile de plan. Și ca să nu rămînă niciodată în urmă, el citește și învață mereu. Seara, acasă, după ce ascultă muzică la radio, după ce citește ziarul, deschide broșuri despre metodele stahanoviste sovietice și studiază cu luare aminte.”