România a câștigat meciul contra Ucrainei cu 3-0, în primul meci al grupei E de la EURO 2024

„Aici odihnește Dinu Săraru”…

MOTTO:

„Săraru-i nume de boier

Din olteneasca Slătioara,

Deși-i mai mult țăran de Olt,

Care-a iubit cartea şi ţara.”

         Nicolae Rotaru, La o lansare

 

 

Opresc la Slătioara, în dreptul unei porți maramureșene. Ușa este deschisă. Pășesc într-o grădină  paradisiacă, de-un verde crud îmbătător  și îmbietor. O magnolie  se pregătește să-și deschidă corola. Urc nițel, înspre pâlcul de „mesteceni albi, cădelnițând frunzare”[1]. Între pomii dragi sufletului meu zăresc crucea scriitorului și omului de cultură  niciodată plecat din satul natal. „Aici odihnește Dinu Săraru” citesc pe lemnul ce ne însoțește pe fiecare dincolo. Ceva mai departe, în Dealul Oarbei, se află un mic omagiu adus de neamul Sărarilor  ctitorilor și  țăranilor din Sacoț, cu o inscripție  pe măsura  orgoliului locuitorilor din zonă: „Această cruce s-a  ridicat  în anul în care Împăratul Napoleon  s-a întâlnit cu Țarul Alexandru”[2]… De undeva, din pământul împrimăvărat, de  sub  lespedea eternității parcă aud vocea Maestrului  tocmai în clipa în care aprind candela și o așez  pe marmura  funerară.  „Nu, nu-mi e atât frică de moarte, cât nu mi-ar plăcea  să mor în clipa asta. Aş vrea să mai stau, cum zice ăsta, Răţoi, să mai stau  niţel, să mai fac nişte isprăvi (…). Acum, în februarie, când restabilesc fluxul povestirii de atunci, acum, la 81 de ani, mă îngrijorează, mă pune pe gânduri formula lui García Márquez din Povestea târfelor mele triste, tulburătoare: «Am ajuns la o vârstă la care  majoritatea muritorilor sunt morți».  Sunt şi eu acum la acea vârstă – şi mă preocupă adevărul constatării, mereu revin la constatarea asta  în gând, desigur, și chiar fără voia mea, şi mă și mir eu însumi  că am ajuns la această vârstă, şi mi-aş dori să mai stau, să mai lucrez, să mai trăiesc, așadar să mai scriu un roman, al treilea (…). După principiul lui Gherasim Episcopul, care la 99 de ani  și patru luni  zicea că «Viaţa trebuie trăită, nu târâită !» (…)

Pe mine nu m-a duşmănit până la urmă, dacă stau și mă gândesc, niciun om serios, niciunul care a făcut ceva în domeniul ăsta,  care am văzut că a  făcut ceva şi eu m-am dat la o parte. Nu, de obicei, ăștia care au avut puterea să latre la lună. Eu am avut toată viața  câini  la Slătioara;  toți câinii care au lătrat la lună n-au fost buni, a  intrat hoțul, a  intrat vulpea, a intrat jderul, ne-au mâncat găinile, nu ne-au apărat casa în niciun fel și ăi care tac, cum avem pe unul, acum, pe care îl cheamă Florică, mare, aşa, un câine din ăsta ciobănesc, ăsta latră foarte rar, doar când a intrat cineva și nu trebuia să  intre…  n-a trecut uliul să ia o găină, nici la vecini.  Ăştia care latră la lună sunt ăia gălăgioși și sigur că lumea îi ține minte pentru că le strică somnul. «Mă, fi-ț-ar câinele al dracului, leagă-l, că mi-a lătrat toată noaptea la lună și eu n-am putut dormi!» (…)

E o gălăgie infernală în lumea de astăzi și mai ales în București,   şi lătratul la lună… Sunt pline ziarele şi televiziunile, şi radiourile de lătrători la lună, e plin Parlamentul de lătrători, viața politică… oameni care nu fac nimic, n-au făcut nimic, domnule, sunt unii ajunși chiar lideri ai societăţii, care nu şi-au pietruit Olteniţa natală; au ținut o țară în mână şi n-au pietruit o stradă, o uliţă…”[3]

S-a făcut deodată liniște,  păsările cerului ciripesc și-și jură dragoste nesfârșită, pitulate printre ramurile umbroase ale copacilor renăscuți. Doamne, e atâta tihnă în locul acesta, încât nu m-aș mai da plecat ! Aș rămâne să tăifăsuiesc până la capăt cu Dinu Săraru, „măritul rege al argilei”[4]. Dar nu rezist  chemării „gălăgiei infernale”  a vieții de zi cu zi și o mân îngândurat către București… Nu înainte de a mă închina și a-mi  lua rămas-bun  de la Slătioara și de la fiul ei, „robitul dragostei dintâi”[5]

 

 

[1] Serghei Esenin

[2] Dinu Săraru, în Jurnalul unui personaj controversat. Rememorări provocate de Vartan Arachelian

[3] Dinu Săraru, în Jurnalul unui personaj controversat. Rememorări provocate de Vartan Arachelian

[4] Nicolae Rotaru, La o lansare

[5] Nicolae Rotaru, La o lansare

 

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „„Aici odihnește Dinu Săraru”…”

  • Cu ani in urma, cand traia Ion Caramitru , mi-a fost dat sa aud din partea dumnealui lucruri teribile despre activitatea Domnului Sararu cu privire la activitatea sa de la Teatrul National . Atatea grozavii din gura unui mare actor ! Tocmai ii luase locul de director la Teatrul National si aproape ca il desfiinta ca om de teatru pe Sararu . Nu l-am crezut pe Caramitru, oamenii de cultura au multe orgolii . Acum s-au intalnit in ceruri amandoi si probabil au o eternitate la dispozitie sa-si rezolve diferentele de opinie cu privire la teatru, repertoriu , directorat si alte amanunte dintr-ale culturii ! Sararu , insusi , s-a plans de nerecunostinta celor pe care i-a facut mari in teatru prin sansa pe care le-a oferit-o in timpul mandatelor lui de manager cultural! Multi actori care au jucat pe scena Teatrului Mic , mari vedete pe vremea lui Sararu, au ajuns si ei in ceruri si nu mai pot rata intalniri si explicatii cu fostul lor director! Odihneasca-se cu totii in pace ! Sararu merita nu numai un loc in istoria literaturii ci si un teatru care sa-i poarte numele !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *