Alexandr Soljenițîn: Căderea rușilor sub bolșevici a convenit Occidentului

Antisemitismul artificial. Că antisemitismul e încercarea de a deturna o nemulțumire populară de la malul real, către care se îndreaptă, spre unul inventat, pentru a-l proteja pe primul, s-a mai spus. Înfățișarea evreilor drept sperietoare se întemeiază, în același timp, pe nevoia de a găsi o explicație simplistă unor probleme adevărate. Cum să spui ignorantului că relele își au cauza în complicații economice profunde? Economia e ceva abstract, pe care mintea sa îngustă n-o poate pătrunde. Această minte înțelege doar ceea ce se vede cu ochii și se gustă cu limba. De aceea, partidele demagogice, gata să cîștige capital din orice, chiar și din prelucrarea baligii intelectuale umane, au ales întotdeauna o sperietoare concretă. Ceva care poate fi descris cu o peniță rudimentară. Cioplită nu în aur, ci în piatra omului primitiv. Această sperietoare e evreul. De aceea, antisemitismul unor partide trădează un dispreț profund față de popor. El are drept premisă incapacitatea oamenilor simpli de a pricepe lucruri subtile. El îl imaginează pe destinatar – cetățeanul băgător de voturi în urnă – ca pe un primitiv cu mintea mereu în siestă. Acest adevăr a mai fost spus. Într-un articol din „Seara”, 12 iulie 1913, „Cînd va reînvia Cahalul?”, pamfletarul Arghezi îi dă un veșmînt nou, strălucitor, în stare să ni-l vîre în cap pentru totdeauna. Totul a pornit de la niște articole prin care scriitorul lua apărarea evreilor înjurați prin alte jurnale. Drept urmare, deținătorul tabletei publicistice din „Seara” primește numeroase omonime injurioase. Lor înțelege scriitorul să le răspundă astfel:

„Se petrece cu evreii ceea ce s-a petrecut cu iezuiții. Ignoranța și reaua-voință au nevoie de cîte o sperietoare care să le slujească înainte de a se propaga lor ca un soi de putere; de cîte o icoană de paie și cîrpe. Teroare iezuitică a fost speculată riguros de către o așa-zisă liberă cugetare. Însă cum iezuiții dispăruseră de mult și s-a remarcat lipsa lor de realitate, grosul ducea lipsă de un idol, și personajul cel nou s-a înfățișat în comedia populară a societății, subt liniile și contururile unui jidov cu barbă, cu perciuni, bețiv de sînge creștinesc. Căci aceleași spirite au fost ieri antiiezuitice și sînt și azi antisemite. Cînd nu vor mai fi evrei, o să se născocească altceva, o ființă nouă, care să corespundă la mentalitatea staționară a unei anume calități de inteligență”.

Excepțional acest pasaj!

*

Întrebare. În Chestiunea rusă la sfîrșit de secol XX, Aleksandr Soljenițîn răspunde la o întrebare pe care mulți nici măcar nu și-au pus-o: de ce n-a intervenit Occidentul în 1917, pentru a lichida lovitura de stat bolșevică? Uneori, o întrebare poate fi mai importantă decît răspunsul. Pentru că ea, întrebarea, joacă rolul unei găleți cu apă răsturnate peste țeasta unuia cufundat în somn. Respectivul sare în sus și începe să vadă limpede ce se întîmplă în jur. O întrebare la care nu ne-am gîndit ne poate trezi din amorțire. Și sub lovitura ei de măciucă, gîndurile noastre prind a alerga în toate părțile. Într-adevăr, de ce n-a intervenit Occidentul? Era atît de greu să-i dea gata pe bolșevici? Firește că nu. Rebeliunea lor putea fi curmată a doua zi după lovitura de stat. Ca să nu mai spunem că bolșevicii au fost obligați să se angajeze într-un război civil. Oricînd, adversarii lui Lenin puteau fi ajutați masiv de către Occident. Iată, așadar, că întrebarea se apropie de răspuns. Naște alte și alte întrebări. Cu tăioșenia-i specifică, Aleksandr Soljenițîn răspunde: pentru că Occidentul avea tot interesul într-o Rusie comunistă. Sfîrșitul Primului Război Mondial a însemnat și începutul împărțelii între puterile învingătoare. Aflată sub comuniști, Rusia a fost exclusă de la hăcuirea prăzii. De aceea, Occidentul n-a intervenit:

„Căderea Rusiei sub bolșevici le-a fost cum nu se poate mai convenabilă aliaților. Rusia fusese exclusă astfel de la împărțeala rezultatelor victoriei”.

În același timp, pericolul bolșevic a soluționat, între cele două războaie mondiale, multe dintre problemele guvernelor europene. Cele aflate în fruntea țărilor vecine cu URSS au găsit în primejdia expansionismului moscovit pretextul pentru a nu rezolva gravele probleme sociale ale momentului. Stînga și sindicatele au fost rapid identificate – și în cazuri pe nedrept – cu partidele comuniste care, în prostia lor, ajunseseră să se declare instrumente ale expansionismului moscovit. Dacă bolșevismul ar fi fost lichidat de la început în Rusia, nu era exclus ca în Europa să se fi dezvoltat comunismul. Comunismul în varianta preconizată de Marx și Engels. Astfel că victoria comunismului de tip leninist în Rusia s-a dovedit pînă la urmă o nenorocire pentru comunismul însuși.