Alexandru Adrian Ardelean

Au fost mici atâţia oameni mari, toţi erau mici de statură. A venit vremea să devii şi tu mare

„- Prinţe, ia spune-mi, ce vezi tu mai întâi şi mai întâi la statuia asta?
Cum «prinţul» întârzia să răspundă, bătrânul pictor îl străfulgeră cu o privire aspră şi, prefăcându-se îmbufnat, îl lămuri fără întârziere.
– Cum?!… Nu vezi?! E mic de statură! Asta e, nu-i mai înalt decât tine. Râse cu poftă, aşa cum râd copiii, apoi continuă. E timpul să fii şi tu mare. Au fost mici atâţia oameni mari: Ştefan, Napoleon, Voltaire, Lautrec, Ghandi. Toţi erau mici de statură. A venit vremea să devii şi tu mare.” (fragment din ficţiunea cu inserţii autobiografice intitulată „Creatorul de îngeri”)

În tinereţe, care la mine s-a prelungit mult peste limita bunului simţ, n-am putut să scap, nici în ruptul capului, de sentimentul unei superiorităţi neîntemeiate şi de o fudulie caraghioasă. Dacă e musai să o spun pe cea dreaptă: naiv am fost şi naiv am rămas. Până la vârsta de patruzecişicinci de ani, când încă mă socoteam june flăcău, mă silisem şi mă căznisem să ies din anonimat. În sinea mea cea prăpăstioasă nutream pretenţia că iscusit şi „multilateral dezvoltat” cum mă socoteam şi, bineînţeles, mă dovedeam, nu am pereche între oameni în tot Sătmarul. În fond, mă preamăream eu ca un neobrăzat, câţi dintre voi s-ar fi putut împăna cu măiestria artelor plastice (în special grafică, dar şi pictură), cu rafinamentul scrisului clasic (prezent în diverse antologii, alături de explozia fulminantă a romanului mai sus menţionat), cu meşteşugul mânuirii luminii (transpus în compoziţiile fotografice de mare fineţe) sau cu amprenta unei personalităţi şi-a unei purtări sofisticate, etichetate de unii drept histrionice. După moartea bătrânului pictor, ce-mi fusese un adevărat dascăl întru simţire, la vremea când nu împlinisem încă jumătatea savuroasă a veacului de trăiri şi împliniri personale, mă deşteptasem brusc la o realitate incomodă. Mă simţeam descumpănit că nu sunt nici pe departe „prinţul” cu care se întovărăşise „căpitanul” în discuţiile noastre interminabile, în contemplarea creativă de fiecare dată când ne cuibăream în câte un şezlong şi aşteptam împreună răsăritul soarelui. Oricât prejudiciu mi-aş aduce, mă simt dator să recunosc: n-am fost niciodată un prinţ. Era pesemne doar vanitatea unui ţânc ce s-a ferit să crească mare. Pe de altă parte, mă tem că n-am fost nici un artist în adevăratul sens al cuvântului. Îmi lipsea puterea creatoare, îmi lipsea consecvenţa, îmi lipsea disciplina. Am făcut de toate în viaţă, dar – cum ar putea spune unii – nici pe unele nu le-am dus până în capăt. Aveam, ce mai tura-vura, apucăturile unui copilandru răzgâiat. Sunt convins că, după atâtea argumente aduse în favoarea preţiosului şi pretenţiosului „artist” din mine, veţi rămâne surprinşi să aflaţi că, de fapt, eu am terminat matematică-fizică şi electrotehnică; dar, n-aveţi ce face, trebuie să mă credeţi, e purul adevăr.

Ultimii şapte ani i-am investit ca un sfetnic ce nu-şi poate părăsi stăpânul, pendulând între binecuvântări şi afurisenii, între înălţări şi prăbuşiri. Scrisul, cititul, desenul, fotografia şi cursurile de balet (da, cursurile la care, din cauza isteriei pandemice, n-am mai apucat să mă înscriu) mi-au rămas neîncetat în cuget şi mă călăuzesc, în continuare, în demersurile mele de creator; e-adevărat, acum le privesc cu alţi ochi şi mă raportez cum nu se poate mai cuviincios faţă de ele. Gravitatea şi spiritul ludic se împletesc, astfel, într-o ţesătură diafană, multicoloră cu care îmi îmbrac inima şi cugetul, aidoma cămăşilor înflorate cu care îmi înnobilez trupul despuiat. Simţului critic îi alătur detaşarea unui râzător de sine căruia nu-i este teamă că va fi condamnat și executat sau, în cel mai bun caz, hulit și părăsit pentru mânuirea necorespunzătoare a cuvântului, a cărbunelui și tușului, a vopselurilor.