Alexandru al II-lea – Un Gorbaciovist avant la lettre

Am întrerupt înaintarea în Istoria Rusiei dincolo de Alexandru al II-lea pentru a mă concentra asupra personajului răzgîiat drept Țarul Eliberator, dat fiind că sub domnia sa au fost eliberați șerbii. Am purces la lectura a tot ce am în bibliotecă despre Istoria Rusiei, dar și despre relația țarului cu puștoaica numită Katia și mai ales despre Războiul ruso-turc, fie și pentru că e strîns legat de oratoria noastră cînd vine vorba de Dobîndirea Independenței.

De ce mă preocupă și mă ocupă Alexandru al II-lea?
Mai întîi pentru moartea sa tragică, la 1 martie 1881, într-un atentat, după ce scăpase din alte șase tentative de asasinat puse la cale de Teroriștii care se iluzionau în stil bolșevic că ucigîndu-l pe țar vor stîrni mujicii beți și nespălați împotriva Autocrației, astfel că Maica Rusie va deveni Republică fără chiloți. Amănuntele date de toți istoricii spun că Alexandru al II-lea a fost victima aureolii de țar. Trăsura sa blindată, primită de la Napoleon al III-lea, l-a salvat după prima aruncare de explozibil. Putea să asculte sfaturile date de cei din jur și să meargă mai departe. El însă a coborît din trăsură, s-a interesat de morții din garda personală și – asta a fost culmea! – a vrut să stea de vorbă cu teroristul, un nădrăgar sedus de nihilista și amorezata Sofia.

Putea proceda altfel?
Putea, dar era mai grav decît moartea prin asasinat terorist. Ar fi trecut în ochii rușilor drept un laș. Nu e sigur c-ar fi scăpat dintr-un nou atentat.

Mulți se întreabă cum de a putut fi vînat Țarul în condițiile Rusiei țariste. Răspunsul trimite la un alt motiv al interesului meu:
Alexandru al II-lea e un Gorbaciov avant la lettre. Inclusiv cu o Raisa a lui, care a fost Katia Dolgoruki. Făcute aiurea, dar mai ales aplicate fără control, reformele sale amintesc izbitor de cele ale lui Gorbaciov. Fostul secretar general al PCUS – după cum mărturisește Lucinski în cartea sa de Memorii – se limita la lansarea inițiativei. Era atît de convins de genialitatea ideilor sale încît după el ajungea să formulezi ideea în spațiul public și ea devenea imediat realitate. La fel s-a întîmplat și cu mărețele reforme ale lui Alexandru al II-lea. Tatăl său, Nicolae I, se remarcase prin ținerea în mînă a tuturor inițiativelor. Ar fi fost nevoie de un Nicolae I în cazul aplicării în viață a reformelor inițiate de Alexandru al II-lea. N-a fost cazul cu Alexandru al II-lea. Tot ceea ce a lansat a devenit în realitate o aiureală cumplită, care a bulversat Imperiul. Cînd citești despre cît de ușor au introdus complotiștii chiar în Palat dinamita cerută aruncării în aer te întrebi cum de a rezistat Imperiul la o asemenea brambureală. Un om al complotiștilor vîra zilnic cantități de dinamită fără a fi controlat la intrare, fără a stîrni suspiciuni. Dincolo de aiureala provocată de reformele introduse aiurea putem bănui și un soi de lasă-mă să te las dinadins al celor din nomenklatură. Reformele reușiseră să nemulțumească pe toată lumea. Pe Conservatori, pentru că le afectau interesele. Pe Liberali, pentru că nu erau suficient de radicale.

Al treilea motiv al interesului meu trimite la rolul jucat de țar în destinul Principatelor. Independența noastră ar fi fost imposibil de dobîndit dacă nu era Războiul ruso-turc. Un război pe care Alexandru nu și l-a dorit, dar care i-a fost impus de voința populară făurită de slavofili. De la istoria noastră știm de călătoria lui I. C. Brătianu la Livadia, ca să se întîlnească cu țarul, de vizita lui Carol I la tabăra de lux a țarului de la Ploiești.

Nu în ultimul rînd Alexandru al II-lea e interesant prin relația sa de 16 ani cu Katia Dolgoruki. Cărțile citite de mine m-au convins că era o relație strict erotică. A avut un cuvînd de spus și sindromul Elena Lupescu, adică inteligența Iuniei? Cred că da. Ar trebui să studiez mai mult cazul pentru a vedea de ce o consideră mulți istorici de azi un fel de Raisa Gorbaciov al lui Alexandru al II-lea.