Alexandru Athanasiu, poetul elegiac

MOTTO:

„Mă zbat, aici, tocmind doar veșnicii pripite” – Alexandru Athanasiu, Elegia IX

Fostul meu profesor de la Drept, Alexandru Athanasiu, și-a „activat o genă recesivă lirică, suspendând o vreme preocupările științifice din domeniul dreptului și, înarmat cu lira lui Apollo”, a compus 40 de elegii, după cum ni se confesează pe flapsul unei coperte. Da, chiar așa sună titlul cărții apărute la Editura RAO în condiții grafice de excepție. Sunt surprins cum nu vă închipuiți, fiindcă, deși îl știam pe dascăl un spirit renascentist, nu-mi trecea prin minte că scrie și poezie. Deschid grijuliu filada și citesc pe pagina dintâi vorba-i de duh, una pe care aș folosi-o oriunde și oricând: „În viață nu este important numărul pașilor, ci urma lăsată de ei”. Fără să mai șovăi, o pornesc pe cărarea presărată cu mărgăritare de melancolice stihuri, conștient că „alegem, pururi, drumul drept,/ Dar fapta noastră îl strâmbă mai mereu”.

Privesc îndărăt, înspre șerpuitoarea potecă, doar, doar m-oi regăsi în urmele pașilor ce m-au adus aici. Mă opresc din mers, împresurat de amintiri…

„Sălbatice dorințe aprind
Plecate umbre, crucificate în iubire. (…)
Condori de dor își frâng câte-o aripă
În lațul clipei de bucurii avară”.

„Cu ochii orbiți de stele mate/ O dragoste mai aștept să-nvie”, ieri, acum, mâine… Fiecare dintre noi, nu numai autorul, călăuzit barbilian, cum o și recunoaște: „Nadir latent ! Poetul ridică însumarea / De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi.”[1] De aceea îi înțeleg zbuciumul lăuntric:

„Din flăcări stinse de păcat
Mai caut, încă, o scăpare
Și-nham atâtea visuri la arat,
Crezând că-nșel și viața pe la trecătoare.

Stinghere umbre se agită,
Recomandând un drum de îndoială
Acum, când vreau să-mbuc un colț de pită
Pentru a stinge găunoasa fală.”

Brusc, îți dai seama, deloc împăcat cu tine însuți, că „hazardul ți-a devenit de ieri și soartă, / Se clatină cu zgomot crezul ce-ai urmat”. Auzi trosnind ale măririi visuri și idealurile se transformă-n fum, malurile, cândva trainice repere, se surpă împrejur și plâng, și plâng…

„Oglinzi, lumină ferecată în cioburi,
Înlocuiesc adesea un destin,
Minciuna se propagă în valuri
Și somnul monștrilor e lin.
În lanțul neputinței, vai !,
Se zbat alegeri tot mai proaste,
Un sunet fals din vechiul nai
Mai frisonează între coaste.”

Ah, și cum mai strigi la stele, și cum te mai revolți în van:

„Și nu accept că este amăgire
Tot ce-am trăit pentru nimic”…

„Lacheu viclean e timpul, amestecând plăcerea cu puțin chin”, răbufnești din nou, conștient că tot ce-a fost n-o să mai fie, zadarnic te mai zbați…

Termin călătoria prin inima ineditului plămăditor de versuri și abia astfel mă lămuresc asupra titlului volumului: „Aceste elegii – 40 la număr – ilustrează amintirea sacrificiului, într-o simbolistică dorită, a celor 40 de mucenici, precum și a pribegiei poporului lui Israel, eliberat din prizonieratul egiptean și condus de Moise spre țara Canaan, accentuând ideea că, prin efort, suferință și credință nestrămutată, se poate ajunge la bucurie profundă și împlinire durabilă, după vorbele lui Søren Kierkegaard”.

Într-adevăr, nu numărul pașilor este important, domnule Profesor – ne-ați convins iarăși, prin exemplul dumneavoastră -, ci urma lăsată de ei. Și ce urme ați durat în memoria afectivă a studenților de altădată, norocoși să vă asculte în amfiteatrele universitare, adevărate cuiburi de entuziasme juvenile… Dumnezeu să vă păstreze de-a pururi neliniștea creatoare și calofilică!

[1] Ion Barbu, Joc secund