Allons enfants de la patrie! Mais ou?! Să mergem, copii ai patriei! Dar încotro?! (II)

Comportamentul de vicerege al ambasadorului Franței la București, care a încurajat și validat lovitura de stat a vasalilor dâmbovițeni, cu evidentul obiectiv de a menține România într-o obediență de tip colonial față de Franța și a o implica în războiul absurd dus de Președintele Emmanuel Macron simultan cu Rusia și SUA, în ideea de a exporta crizele interne cronice și a crea o Europă politică napoleoniană, m-a determinat la o scurtă incursiune în istoria relațiilor franco-române de la nașterea României moderne și până azi. În primul episod al acestui eseu am acoperit perioada scursă de la crearea statului român modern, odată cu unirea Principatelor danubiene, în 1859, ca avanpost francez anti-rus, și până la istorica vizită la București a Generalului Charles de Gaulle, în 1968, în plin Război Rece. Al doilea și ultimul episod continuă evocarea până la zi, respectiv până la relația cu Franța macroniană.   

 

 

PREȘEDINTELE  MITTERRAND ȘI POST COMUNISMUL ROMÂNESC

 

La începutul anilor 1980, doritor să consolideze parteneriatul româno-francez, Președintele român Nicolae Ceaușescu a avut reaua inspirație de a interveni în alegerile prezidențiale din Franța. Partea cea mai proastă a fost aceea că sprijinul său (financiar) s-a îndreptat către candidatul care urma să fie înfrânt, aristocratul Valéry Giscard d’Estaing, iar nu către câștigătorul competiției, redutabilul om politic François Mitterrand.

 

Așa se explică, poate, de ce, dintre liderii Occidentului euro-atlantic, printre care se găseau anticomuniști militanți proveniți din partide de dreapta, precum Ronald Reagan, Margaret Thatcher sau Helmuth Kohl, cel mai acerb critic la adresa regimului politic comunist român (ceaușist), anterior curtat de dreapta franceză, a fost tocmai socialistul Mitterrand. Acesta a mers până acolo încât, opunându-se reunificării germane (cu argumente împărtășite și mie în primăvara anului 1990, în cadrul unei discuții informale), să ofere Președintelui sovietic Mihail Gorbaciov, ca alternativă la ideile Moscovei privind echilibrul puterilor în Europa centrală și orientală după retragerea armatei sovietice, soluția consolidării Ungariei prin desprinderea Transilvaniei de România. Din fericire pentru români, propunerea a fost respinsă de ruși. Gorbaciov era convins (după cum avea să îmi mărturisească peste ani) că, din rațiuni culturale, economice și strategice, România va rămâne apropiată de Rusia.

 

Lucrurile s-au schimbat după căderea regimului ceaușist și instalarea unui guvern postcomunist condus de Petre Roman, deținător al unui doctorat obținut la Toulouse, vorbitor perfect de limbă franceză și prezumtiv francofil. Ambasadorul Franței la București din acea perioadă, dl. Raymond Vignal, observa pertinent că „Președintele Mitterrand are față de Primul Ministru Roman o atitudine aproape paternală”.

 

Este perioada în care, pe când expansiunea Occidentului colectiv în teritoriile eliberate de ruși abia se planifica, viziunea geopolitică germană favorabilă fragmentării statelor central, est și sud est europene în puteri mai mici și mai ușor de gestionat în cadrul viitoarei „Europe unite”, a dat un prim semn, în martie 1990,  la Târgul Mureș, iar viziunea neoconservatoare a impunerii modelului de guvernare american în Europa centrală și orientală, prin intermediul unor foști dizidenți anticomuniști loiali SUA, și-a găsit expresia, tot în primăvara anului 1990, la București, în Piața Universității.

 

Intervenția brutală a minierilor sau, în orice caz, a unor „batalioane de asalt” îmbrăcate în salopete minerești, în iunie 1990, pentru a pune capăt tentativei de lovitură de stat plecate din Piața Universității (după un scenariu scris la indigo cu cele jucate în Serbia, Georgia, Ucraina și chiar în Turcia, fiecare cu piața sa emblematică), a condus la izolarea internațională a României, cu consecințe dureroase inclusiv pe piața financiară și cea a schimburilor economice internaționale. Deși noul Parlament și noul guvern reușiseră să își intre în funcție, viața politică românească stătea sub semnul insecurității și instabilității, demonstrațiile antiguvernamentale succedându-se aproape fără pauză. Ușile tuturor organizațiilor internaționale relevante, precum Consiliul Europei, erau închise României. Uniunea europeană refuza orice dialog cu România. FMI și Banca Mondială excludeau posibilitatea acordării de credite pentru susținerea reformelor românești.

 

În acest context sumbru, pe neașteptate și-a anunțat vizita la București Președintele François Mitterrand. Printre alte gesturi de susținere a Președintelui Ion Iliescu și a guvernului Roman, în plenul Parlamentului român, „partidele istorice” care formau o opoziție intransigentă, au ascultat tetanizate cuvintele rostite de mult respectatul șef al statului francez: „Democrația înseamnă dreptul de a spune NU, dar și obligația de a spune DA, atunci când interesele națiunii o cer.”

 

În 1990, opoziția rămânea cu America; Guvernul, pe atunci dispunând de un scor electoral solid și stabil, rămânea cu Franța. Istoria României din perioada 1990-2025 se poate scrie, recurgând la o formulă a fostului președinte Băsescu, și ca istorie a luptei dintre „micul licurici francez” și „marele licurici american”, fiecare interesat ca, potrivit luminilor sale geopolitice, să își asigure controlul spațiului carpato-danubiano-pontic, folosit în vechea tradiție a avanpostului anti-rus.

 

Ministrul și Secretarul de stat francez de origine română, Lionel Stoleru, a inițiat o serie de seminarii și cursuri menite a pregăti atât reformele economice românești cât și administrația română în spirit francez. El a fost desemnat și în funcția de consilier al Premierului Petre Roman. Adunarea constituantă a beneficiat de consultanța profesorului și fostului ministru de justiție francez Robert Badinter. Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) a fost și ea înființată în 1990, după modelul francez al reputatei Școli Naționale de Administrație (iar nu ca succesor al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, așa cum nu încetează să susțină o legendă mult circulată în presă.) În 1992, experții trimiși pe banii Comisiei Europene pentru a asista la conceperea procesului de privatizare, au fost francezi, după ce, în 1991, consultanții veniți să sprijine elaborarea legii privatizării fuseseră … americani. Prin acești francezi, a avut loc prima ciocnire cu UE, întrucât ei doreau să împingă procesul privatizării pe un drum pe care românii, lipsiți de capital privat, urmau să lase trecerea în proprietate privată a activelor și acțiunilor statului român aproape exclusiv la discreția capitalului străin (în special francez). Litigiul a fost închis cu acceptarea unui compromis compatibil cu poziția românească printr-o negociere organizată … la Paris, cu participarea băncii Lazard Frères. Istoria consemnează că, ulterior, principalele industrii românești oferite la privatizare începând cu anul 1993 (energie electrică, exploatarea apei, materiale de construcție, autoturisme, petrochimie etc.), au fost preluate de marile societăți comerciale franceze. Prima organizație de inspirație occidentală în care România devenea de îndată membru cu drepturi depline a fost cea a… Francofoniei. La începutul anului 1991, cu sprijinul diplomatic al doamnei Catherine Lalumière, secretarul general francez al Consiliului Europei, și ea fost colaborator apropiat al Președintelui Mitterand, România a căpătat statutul de invitat special al acestei organizații paneuropene. Președintele Comisiei Europene, Jacques Delors, în ciuda opoziției multora dintre statele membre, a acceptat să înceapă contacte neoficiale cu premierul român și vicepremierul pentru reformă, deschizând apoi treptat românilor ușa UE. În fine,  Jacques Séguéla, expertul în imagine publică implicat în campaniile electorale ale lui François Mitterrand (ca și ale altor multe personalități politice, sportive, artistice etc.), a fost trimis la București de Președintele Franței însuși, pentru a se ocupa de imaginea lui Petre Roman, implicat într-o tot mai dură rivalitate cu Președintele Ion Iliescu, prezumtiv rusofil.

 

Pe când Occidentul euro-atlantic, sub pretextul reconcilierii istoriei europene cu geografia europeană (o splendidă idee susținută și de România, care s-a dovedit în cele din urmă doar o iluzie întreținută cu vinovăție de acest Occident), ocupa pas cu pas vechiul spațiu de influență sovietic, împingând Rusia spre Urali, Franța își revitaliza proiectul României franceze de la „porțile Orientului”.

 

 

JACQUES CHIRAC, PRIETENUL „FRANȚEI ROMÂNEȘTI”

 

La mijlocul deceniului 1990, puține semne anunțau războiul care se va încinge trei decenii mai târziu între Rusia și Occidentul euro-atlantic. Încă mai greu de anticipat era faptul că Franța și Germania se vor plasa printre uliii confruntării cu Rusia.

 

Puterea economică a Germaniei depindea de vitalitatea antantei ruso-germane. Petrolul și gazul erau acum pentru ceea ce apărea a fi tot mai mult Europa germană, ceea ce în anii 1950 fuseseră oțelul și cărbunele. Petrolul și gazul rusesc, livrate Germaniei la prețuri mici, îi conferiseră acesteia capacitatea de a-și dezvolta industria și a fi super competitivă la export, urmând ca, mai târziu, prin proiectul conductelor North Stream, să îi asigure controlul asupra distribuției de energie în UE. De aici și ascendentul politic al Berlinului, care lăsase cu totul în urmă Parisul ca jucător european.

 

Ca să recupereze rapid terenul pierdut, Franța voia să devină liderul militar al Europei politice, profitând de faptul că, spre deosebire de Germania, deținea arma nucleară, precum și dreptul de a se înarma nelimitat. Pentru a obține distribuirea într-un asemenea rol mai era nevoie de un inamic și de un război. Acestea au fost căutate inițial în Africa (de unde francezii, sub președinția lui Emmanuel Macron, vor fi alungați), dar evident, Rusia și frontul ucrainean erau mult mai ofertante.

 

Pentru SUA era esențial ca Ucraina să se desprindă eficient și definitiv de sub influența politică și economică a Rusiei, precum și ca antanta germano-rusă să nu treacă dincolo de sfera economică. Extinderea NATO era și ea o opțiune pentru a împiedica apariția unui context în care redeșteptarea instinctelor imperiale ale Rusiei să fie încurajată, numai că mulți politicieni de vârf americani nu doreau încălcarea promisiunii făcute lui Mihail Gorbaciov ca Occidentul să nu avanseze nici măcar un milimetru dincolo de granița germană pe teritoriul est european de unde Pactul de la Varșovia își va fi retras trupele.

 

Fix în atare context, gaullistul Jacques Chirac nu doar că declanșează procesul privind readucerea Franței în structurile militare NATO (ceea ce se va împlini în  2009, sub mandatul succesorului său, Nicolas Sarkozy), dar dorește să preia și comandamentul sudic al alianței, insistă pentru o extindere a ei mai robustă decât cea planificată de americani și, mai presus de toate, se face avocatul includerii României ca membru al acesteia. Cum se explică faptul că generalul de Gaulle decidea, într-un moment de vârf al Războiului Rece, ca Franța să nu mai participe la dimensiunea militară a NATO, iar fidelul său urmaș, promova extinderea NATO în condițiile în care Războiul Rece oficial se încheiase, Pactul de la Varșovia oficial se autodizolvase și URSS dispăruse prin dezintegrare? Spre ce și spre cine se extindea NATO, având ca avanpost la Marea Neagră o „Franță românească” – România?

 

În primăvara anului 1997, cu prilejul lansării parteneriatului strategic româno-italian, ministrul de externe italian, Lamberto Dini, îi atrăgea atenția omologului său român (autorul rândurilor de față) asupra faptului că Franța susține cu maximă intensitate vocală admiterea României în NATO, întrucât, cunoscând că SUA, spre a nu supăra Rusia, i se opune, diplomația franceză urmărește, de fapt, să creeze în interiorul alianței o criză, pentru rezolvarea căreia va abandona cauza românească în schimbul unor concesii făcute de Washington, cum ar fi cedarea comenzii flancului sudic. De aceea, diplomația română ar fi trebuit să se bazeze pe ajutorul unor guverne mai puțin gălăgioase și cu ambiții mai modeste.

 

Dacă sub aspect tactic s-a dovedit că avertismentul italian (repetat și de primul ministru Romano Prodi) era corect, sub aspect strategic gândirea Președintelui Chirac bătea mai departe și se plasa pe linia constantă a politicii orientale a Franței. Astfel, Franța, ca putere europeană având o relevanță globală de rang secund, hotărâtă, în tradiție gaullistă, să se emancipeze de sub tutela super-puterii globale americane, se pregătea pentru ziua în care o Europă politică având ca nucleu dur tandemul franco-german, se va confrunta cu puterea Rusiei, în tradiție napoleoniană; o Rusie fie ea și mai slabă decât fosta URSS, dar în orice caz, cu suficiente resurse materiale, umane și tehnologice, pentru a solicita, în calitate de succesor al acesteia, statutul de actor global de prim rang în ordinea mondială post-bipolară. În momentul în care această confruntare devenea evidentă și inevitabilă, un NATO „europenizat”, având Franța printre liderii săi, la paritate politică, dacă nu și militară, cu SUA, trebuia să își aibă dispozitivele de luptă cele mai avansate la Gurile Dunării, Turcia (țară musulmană pe care Chirac nu o dorea în UE) urmând a juca un rol secundar. Pentru ca lucrul să se întâmple, era nevoie ca „România franceză”, concepută de Președintele Mitterrand, să fie înlocuită, potrivit concepției Președintelui Chirac, de o adevărată „Franță românească”.

 

În timpul vizitei sale la București, tot în foarte aglomerata primăvară a anului 1997, Jacques Chirac a făcut clare intențiile franceze. Într-o discuție foarte directă și sinceră cu ministrul de externe român, el a precizat că Franța sprijină fără rezerve aspirațiile la securitate ale României, dar că „acest sprijin nu este gratuit, dragă ministrule”, el presupunând o alegere clară și fermă a Bucureștiului între Paris și Washington. Dacă va fi ales Parisul, atunci achizițiile publice românești (în domeniul militar și nu numai) vor trebui să dea prioritate absolută ofertei franceze, după cum și capitalurilor franceze ar fi urmat să li se ofere pe piața românească un statut privilegiat. Dacă va fi ales Washingtonul, adăuga nu fără malițiozitate oaspetele francez, românii ar face bine ca, înainte de a da ceva, să se asigure că americanii vor fi livrat tot ceea ce au promis, altminteri România riscând să rămână cu buzele umflate. În context, s-a mai expus dorința ca pe plan românii să confirme apartenența țării la mișcarea mondială a francofoniei și să folosească limba franceză în organizațiile și reuniunile internaționale.

 

Împrejurarea că oficialii români recurgeau, cu precădere, ca limbă de comunicare internațională, la limba engleză, iar nu la cea franceză, a făcut obiectul a nenumărate reproșuri; la fel cu faptul că partidele românești aveau relații mai strânse cu partidele omologe germane, iar nu cu cele franceze. Decizia partidelor europene (popular, socialist și liberal) ca asistența în vederea integrării partidelor românești în spațiul politic al UE să cadă în responsabilitatea omologilor germani ai acestora, s-a luat în pofida rezistenței acerbe a Franței, pentru care România era domeniu rezervat.

 

Aceasta l-a făcut pe cancelarul german Helmuth Kohl, ca la o masă cu Președintele Emil Constantinescu și ministrul de externe Severin, care a avut loc la Bonn, în toamna anului 1997, să spună râzând: „Acum la Paris, Jacques stă și se întreabă ce or complota Germania cu România pentru a scoate Franța din joc?” Noi nu complotam, însă, nimic. În acel moment România era convinsă că interesele sale naționale o apropie, în contextul jocurilor de interese și al raporturilor de putere la nivel european, mai mult de Germania și foarte puțin de Franța. Aceasta după ce, în iulie 1997, la București, fusese proclamat parteneriatul strategic al României cu unica superputere globală din acel moment, SUA.

 

Din păcate, Bonnul era atunci absorbit, pe de o parte, de problemele interne create de reunificarea germană, iar pe de altă parte, de gestiunea intereselor germane, atât comune cât și divergente, cu vecinii estici imediați, membri ai Grupului de la Viszegrád. Nici atunci și nici ulterior, România nu a intrat pe radarul geopolitic german ca potențial partener special. După faimoasa expresie a lui Otto von Bismarck, din perspectivă germană, „Balcanii (cărora sub aspect geopolitic li se asocia și România) nu merită nici măcar viața a doi grenadieri din Pomerania.” Acesta era spațiu de influență rezervat Rusiei.

 

Rămânea doar Franța, care, foarte interesant, susținea intrarea României în NATO, dar nu și în UE; pe când Marea Britanie susținea intrarea României în UE, dar nu și în NATO. Cu alte cuvinte, fiecare vedea în România un fel de cal troian de infiltrat în curtea organizației în care avea o influență mai mică.

 

Jacques Chirac, pe care l-am cunoscut personal, a fost un om fermecător și un bun francez, pe care Franța a ales, cu totul nemeritat, să îl umilească la sfârșit de carieră. Felul în care el a înțeles să definească interesele vitale ale Franței, nu a coincis, însă, și, obiectiv vorbind, nu putea coincide cu felul în care România și-a definit interesele naționale. În pragul secolului XXI, nici România nici restul lumii nu mai erau cele din secolul XIX. Din păcate pentru relația româno-franceză această incongruență a intereselor vitale nu este nici întâmplătoare nici trecătoare.

 

NICOLAS SARKOZY ȘI ISTORIA UNUI PARTENRIAT STRATEGIC FĂRĂ ISTORIE

 

A fost să fie ca Președintele Nicholas Sarkozy să încheie un parteneriat strategic cu România, într-un moment de „slăbiciune” a Președintelui Băsescu, în care acesta, specialist al jocului la mai multe capete, deși era vasalul „Marelui licurici” (SUA), a acceptat să depună un fel de jurământ de vasalitate și în fața „Micului licurici” (Franța).

 

Parteneriatul, lipsit de fundamentul intereselor strategice comune, s-a rezumat la a fi un document de imagine, pentru ambii președinți semnatari. Singurul său efect concret a fost acela că România a renunțat la a-și numi un comisar ca membru al Comisiei Europene, desemnând, ca al doilea comisar francez de facto pe omul Parisului, probabil cetățean francez, absolvent al Universității din Montpellier, căsătorit cu fiica unui ofițer francez de rang înalt, Dacian Cioloș. Față de rezervele Președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care era gata să ofere României poziția extrem de importantă de Înalt Reprezentant / Prim Vicepreședinte pentru politica externă, de securitate și apărare, Traian Băsescu a răspuns simplu: „Îmi pare rău, dar deja i l-am promis pe Cioloș, pentru agricultură, lui Sarkozy!”.

 

Curând după expirarea mandatului european, Cioloș a devenit șeful unui guvern de tehnocrați constituit prin încălcarea Constituției României (care prevede numai posibilitatea formării de guverne politice). Aceasta pentru ca puțin mai târziu, în calitate de europarlamentar, același Cioloș să fie urcat în fruntea grupului politic cu numele sugestiv „Reînnoirea Europei”, bricolat de Președintele Macron cu scopul de a susține viziunea franceză asupra unei UE napoleoniene.

 

La doar câteva săptămâni după semnarea parteneriatului strategic și în ciuda acestuia, prins în vâltoarea unui scandal de corupție, Președintele Sarkozy a încercat să devieze atenția publicului către falsa problemă a cerșetorilor romi de pe străzile orașelor franceze, cerând expulzarea lor în România. Pe acest fundal, Președintele Băsescu i-a telefonat autorului articolului de față, pe atunci membru al Parlamentului European, cu rugămintea de a-l denunța acolo cu toată virulența pe șeful Republicii Franceze pentru duplicitatea sa. Ceea ce s-a și petrecut.

 

După aceea nu s-a mai pomenit nimic despre un parteneriat-spectacol, clădit pe temelia legendarei „relații speciale franco-române”, născut fără istorie și care nu a făcut istorie.

 

 

DE LA NAPOLEON LA MACRON – ROMÂNIA CA MEMBRU AL „COALIȚIEI VOLUNTARILOR” ÎN RĂZBOIUL CU RUSIA

 

Născută cu sprijinul Franței napoleoniene ca bastion al acesteia ridicat împotriva Rusiei, Președintele Emmanuel Macron îi cere acum României să se poziționeze ca avanpost pe frontul ucrainean al războiului dintre oastea de adunătură formată și condusă de Franța, sub numele de „Coaliție a voluntarilor”, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte.

 

Războiul, început încă în 2014, din comandă americană, este de acum, practic pierdut, și de aceea SUA încearcă să părăsească, pe cât de repede se poate, câmpul de luptă, negociind o pace expeditivă cu Rusia. Franța ține, însă, cu orice preț ca luptele să continue până când, ca și în războiul Crimeii din 1856, Rusia va ajunge la concluzia că o pace de compromis rapidă (o pace strâmbă) este preferabilă unei confruntări inflexibile pe termen nelimitat (unui război drept). De asemenea, zădărnicind eforturile Președintelui Trump de a face pace separată cu Rusia, Președintele Macron urmărește să aducă SUA la masa de negocieri cu UE, astfel încât războiul nedeclarat dar real între America și Europa franco-germană să ajungă la un sfârșit rezonabil, înainte de a se conveni compromisul americano-rus și ca o condiție a acestuia.

 

În context poziția franceză este schizofrenă: pe de o parte, Franța vrea ca SUA să plece din Europa, iar UE să își asume o identitate politico-militară autonomă din punct de vedere strategic; pe de altă parte, Franța nu vrea ca SUA să părăsească Europa și să o lase la discreția unei Rusii pe care războiul din Ucraina, provocat de Occidentul euro-atlantic, a trezit-o din adormirea strategică și, revitalizându-i vechile instincte imperiale, a adus-o în situația de a-și reface industria miliară și a-și reconstitui o armată de temut.

 

Orice competiție pe terenul înarmării între Europa macroniană / „Coaliția voluntarilor macronieni” și Rusia, mai ales dusă fără participarea SUA, va sufoca UE sub aspect economic, așa cum s-a întâmplat în cursa înarmării dintre URSS și SUA, pe perioada Războiului Rece. Când ești prizonierul complexului militar-industrial, iar criza democrației nu îți permite să adopți măsurile corecte pentru ieșirea din criza de creștere economică, a continua războiul la infinit, chiar dacă perspectiva victoriei îți lipsește, pare a fi o soluție tentantă.

 

În același timp, Franța este victima unor crize interne socio-politice care, negăsindu-și soluție se cer exportate. Este vorba despre criza integrării masivelor comunități de imigranți, în special musulmani. Apoi, despre criza justiției sociale, într-o societate cu tradiții egalitariste, sau despre criza libertăților individuale, tot mai greu de satisfăcut de puterea publică, într-o societate cu tradiții liberale, mergând până la granița anarhismului. Mai este și o criză de suveranitate materializată în pierderea influenței politice la nivel european și resimțită acut într-o societate cu tradiții suveraniste. În fine, se mai manifestă și criza de claritate ideologică și credibilitate populară a partidelor politice, precum și criza de conducători, respectiv de elite, în special politice și morale. Nimic nu pare a fi mai capabil să arunce peste graniță toate aceste crize decât un război purtat pentru apărarea securității naționale amenințată de un inamic diabolic; război de preferință purtat cât mai departe de frontiera națională și prin interpuși.

 

Or, inamicul de serviciu este Rusia, iar avanpostul „legitim” este România. Alibiul este menținerea ultimei linii de apărare, a ultimei redute a securității, democrației și legalității în Europa care, chipurile, este Ucraina. Cine o poate face mai bine, în special după defectarea Americii, decât Franța, unica putere nucleară a UE? Și unde o poate face mai potrivit decât acolo unde Europa politică are granița cea mai lungă cu Ucraina? Adică în „Franța românească”!

 

Iată de ce membrul UE cu cea mai precară situație politică internă, cu o conducere ilegitimă formată din autorii unei lovituri de stat, cu o democrație în moarte clinică, cu un nivel uriaș al corupției având ca formă cea mai gravă a sa prostia și incompetența administrativă, cu o imensă datorie publică care nu se știe cum va putea fi servită, cu o economie falimentată intenționat, cu o penurie de suveranitate fără margini, înconjurată de vecini ostili, este primită la toate Summiturile „Coaliției voluntarilor”, chiar dacă reprezentantul ei găsește loc doar pe un taburet la colțul mesei. Acest reprezentant, fără legitimitate și fără drept angajează România într-o aventură care ar putea-o costa inclusiv integritatea teritorială, admițând, măcar și prin pasivitate, împingerea ei în războiul disperării dus de Franța pe două fronturi, cel rus și cel american, dar și pe cel spiritual cu moștenirea părinților fondatori ai proiectului Europei unite.

 

Cineva spunea foarte inspirat că nu se teme atât de faptul că SUA s-ar putea să nu mai apere România, cât de împrejurarea că Franța s-a angajat să o apere. Ultima dată când am beneficiat de garanțiile franceze am pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Nordul Transilvaniei și Cadrilaterul. Atunci ne-am dus la război cu Germania împotriva Rusiei și abia am scăpat să nu ieșim din istorie. Prețul a fost rămânerea sub dominația rusă. Reluând același război sub comandă franceză nu cred că vom scăpa mai ușor.

Allons enfants de la patrie! Mais où !?! Faites attention ! Les abîmes de l’histoire vous attendent !”(„Să mergem copii ai patriei ! Dar încotro !?! Fiți atenți ! Abisurile istoriei vă așteaptă !”)

P.S. Am crescut în admirația culturii franceze. Am cercetat în profunzime istoria Franței. Am studiat dreptul după cărțile marilor autori francezi. Am luat lumină de la filosofii și politologii francezi. Cunosc limba franceză și m-am delectat cu stilul discursului francez. Am fost impresionat de cavalerismul francezilor. M-am întâlnit și am conferit cu lideri francezi de excepțională calitate. Am călătorit în Franța și i-am savurat frumusețile. Am dus multe bătălii politice pe solul francez și am repurtat multe victorii. Amintirea realegerii mele ca Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, la Palais Bourbon, sediul Adunării Naționale franceze, unde mi s-a pus la dispoziție un birou în care cândva lucrase generalul de Gaulle, este una dintre cele mai frumoase ale vieții mele. Am avut și am prieteni francezi. DAR…, folosind expresia lui Albert Camus, nu pot iubi Franța decât cu o iubire critică, singura iubire pe care o merită și care o onorează. În spiritul unei asemenea iubiri, pentru Franța și pentru adevăr, am elaborat acest eseu. Nimic din ceea ce am scris nu trebuie interpretat ca negare a dreptului Franței de a-și promova interesul național. Respectul nostru pentru acest drept nu poate fi decât la fel de mare cu respectul pe care îl cerem pentru dreptul României la apărarea propriilor ei interese vitale.