Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Am fost cândva dezertor…

Trecuse mai bine de un an de la  încorporare  și se apropia a doua mea iarnă în unitatea militară din incintă Școlii militare de muzică, aflată în spatele Institutului Politehnic. Mă încolțiseră fel de  fel de gânduri neguroase și viitorul imediat nu mi se arăta defel în culori optimiste. În februarie urma să ne liberăm și să ne căutăm fiecare rostul în civilie, după propriile puteri sau după proptelele din jur (cine se născuse cu norocul ăsta). Cu chiu cu vai reușisem să-mi încropesc un  colțișor în sala de  mese și să învăț pe timpul nopții pentru admiterea la Drept. Într-un astfel de moment a picat scrisoarea lui Victor, fostul meu coleg de bancă  din treapta  a doua de liceu, prin care mă anunța că trece prin București, în drum spre  Cluj Napoca, și are un răgaz de câteva ore între trenuri. I-am răspuns imediat  și am așteptat ziua cu pricina să ne revedem. Cine  a fost cătană cu normă completă  știe cu adevărat  bucuria  trăită cu prilejul vizitei cuiva drag pe durata stagiului militar. Ne-am întâlnit la poartă și, fără să stau prea mult în cumpănă, i-am zis că, deși sunt comandantul gărzii, o să-mi schimb hainele și o să sar  gardul, cum s-a și întâmplat. Am mers la o cofetărie  de pe bulevardul Armata Poporului, vizavi de răposatul ICIL, și ne-am povestit câte-n lună și-n stele. La despărțire, ne-am jurat iarăși prietenie veșnică, asemenea personajelor din Cireșarii, și m-am întors singur spre cazarmă. Santinela de la postul unde-mi lăsasem uniforma abia reușea să îngaime: „Te-a  căutat peste tot ofițerul de serviciu și ți-a găsit boarfele, e nenorocire mare!” L-am  rugat să-mi procure o uniformă și, îmbrăcat în straie de căpătat, m-am prezentat tremurând la locul execuției. „Să trăiți, tovarășu’ colonel!  Sunt  sergent Nazat Marian, comandantul gărzii,  permiteți să raportez!” m-am repezit ca la regulament, înghițindu-mi cuvintele. „Unde ai fost, dezertorule?” mi-a retezat-o scurt și m-a fixat sfredelitor,  ca pe o gânganie puturoasă. „În control, pe la posturi”, am încercat marea cu degetul. Calcul prost, am conștientizat degrabă, când mi-a azvârlit sub nas uniforma corp-delict. Să tăgăduiesc în continuare era o stupiditate, astfel încât am recunoscut, dar, geaba, nu l-am emoționat pe zbir. „Te trimit la batalion, ca  dezertor!” mă amenința furios ofițerul  de carieră, tipul cel mai dur din unitate.  Care era și șeful de stat major, avea disciplina în sânge. Eu mă și vedeam  băgat la zdup, cu viața irosită înainte de a înțelege ceva din ea. În cele din urmă, i s-a înmuiat  inima și m-a trimis la Arestul Garnizoanei, în zona Răzoare, în aria Inspectoratului Poliției de Frontieră de azi. Zece zile  de închisoare efectivă! Tuns la zero, fără șireturi la  ghete și fără centură, ca nu cumva să ne spânzurăm cu ele! Bașca dormitul  pe „țambal”, încălțat  și în uniformă, singurul efect de care beneficiai fiind o pătură jegoasă și deșirată pe la margini. Ioc așternut, saltea ori pernă, țara ne voia căliți și oțeliți, dezumanizați. Spre ghinionul meu, norma de spațiu pe cap de încarcerat nu se respecta și supraîncărcarea stabilimentului ne obliga să ne înghesuim ca viermii pe bucata de lemn lustruit, pe care nimeni n-avea  naivitatea  s-o numească pat. Deșteptarea se dădea la ora 5, când ne împrăștiam la sectoare, apoi micul dejun, cu culcaturi, sculaturi, târâșuri și salturi executate pe  aleea pavată  cu pietre colțuroase de  ni se învinețeau genunchii și coatele. În restul zilei, muncă fizică, de salahori osândiți la neodihnă și  tânjind să vină stingerea, cu prealabila „Adunarea în fața dormitorului, marș!”,  comandă însoțită de cohoarta „căprăriilor” perpetuate din leat în leat cu cretină evlavie. Până să urcăm la etaj, la masă, tropăiam precum caii în buiestru și fugeam pe scară ca niște căpiați, ba în sus, ba în jos, deoarece locțiitorul țarcului, un tip balaoacheș  din Iași, se distra la culme pe seama noastră. (Coincidență, în anul întâi de facultate am participat în capitala Moldovei  la un patrulater și, coborând în gară,  l-am recunoscut pe ticălos. Ciocănea în roțile trenului, era un biet acar…) Mâncam din vase de tablă îndoite și unsuroase, și oricând trebuia să fii pregătit că ți se ordonă „Drepți !” cu farfuria de ciorbă în poală. Se vorbea că nu demult, un „deținut”, nemaiîndurând umilința, se aruncase de pe clădire și-și pusese astfel capăt zilelor. Un coltuc de pâine primit peste rația standard ți se părea darul lui Dumnezeu… Duș, o dată pe săptămână, de începuserăm să puțim ca sconcșii… Tablou  deprimant, în tușe groase de griuri… Siluete kaki, dezlânate și filiforme, alergând  somnambulic  de colo-colo printr-o curte imensă și salutând ostășește fiecare grad, ochi încercănați și străvezii din care dispăruse orice licăr de tinerețe, guri pleoștite și ferecate vremelnic, exuberanță avortată prematur, lupta cu propriile limite ale răbdării și lecția umilinței, cuvinte șoptite cu ceilalți răcani, groaza nopții prins între corpurile acelea nespălate și străine, a căror respirație o simțeai în ureche, foamea strecurându-se ca un șarpe veninos printre noi, linia frântă  a orizontului, tulbure și vag, visuri strivite cu bocancii  grei, de campanie, în ritmurile avântate ale cântecelor patriotice, deprinderea nostalgiei ca terapie împotriva realității potrivnice, doruri reprimate sau încuiate în valizele pătrățoase de lemn, transmise din generație în generație ca simboluri ale bărbăției,  aidoma năravurilor și moravurilor cazone, limbajul concentraționar, șuierat și primitiv, cu interjecția impostoare cocoțată pe tronul reginei, fotografii în mișcare furate prin crăpăturile zidului ce ne despărțea de libertate, frica prelingându-se pretutindeni ca o  igrasie rece și zdrobitoare, violarea programatică,  în răpăitul tobelor, a intimității  și promovarea vulgară a unui colectivism grotesc, bazat pe cele două reguli de-o tâmpenie sacrosanctă: Veteranul are dreptate chiar și când nu are dreptate!” și „Bibanul miroase a p… și d-aia trebuie f… !”…(Deh, „țivilii sunt o adunătură de oameni periculoși soțietății”[1]…)

Atunci am observat perfidia minții omului, în stare să scornească inimaginabile și atroce  metode întru batjocorirea celorlalți! În spațiul acela înconjurat cu sârmă ghimpată am realizat câte parale face condiția umană, într-o lume ce tocmai ieșea din adolescență  bătând pas de defilare și spălând cu periuța de dinți pardoseala și wc-ul… La părăsirea sinistrei „pușcării” am trăit  senzația evadării din Iad și nu-mi doream altceva decât să poposesc la bunicii mei, la Islaz, ca să-mi tămăduiesc, lipit de soba încinsă, sufletul rănit. Carnea dintre degetele picioarelor plesnise și coptura se scurgea necontenit și dureros, nu mai suportam  nici măcar papucii, și brusc m-am gândit  la sărmanii ostași uitați prin  tranșee  cu anii… „Nu ești  bărbat adevărat dacă n-ai făcut armata!” ni se repeta întruna și multă vreme chiar am crezut în  folclorul popular, inclusiv după desființarea stagiului militar obligatoriu. Astăzi, amintirea  tocmai depănată mă îndeamnă  la revizuirea părerii, căci poți să devii bărbat întreg și fără ca fel de fel de frustrați și de psihopați să-și exerseze viciile de caracter ori de  educație asupra ta, biet recrut  căzut în greșeală…

P.S. Peste timp, la o lansare de carte, mă așezasem la masă și ofeream autografe. La un moment  dat, am ridicat  privirea către  cel ce-mi întindea volumul. „Oo, ce surpriză, domnule colonel Niculicea !” am exclamat surprins. Nu-l mai văzusem  de cel puțin douăzeci de ani… „Mă mai țineți minte?” s-a mirat extrem de tușat. „Ce întrebare e asta? Cele zece zile de arest nu se pot uita !” i-am răspuns și ne-am strâns mâinile. În definitiv, omul își făcuse datoria, iar datoria lui nu era să ne ierte, să ne înțeleagă nouă, trupeților, încălcările grave ale regulamentului, ci de a ne pedepsi, fiindcă slujeam patria, nu ne jucam de-a hoții și vardiștii…


[1] Anton Bacalbașa, Moș Teacă


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Am fost cândva dezertor…”

  • Cam mult zece zile pentru cateva ore de lipsa. Cateva sambete de interdictie de a primi o invoire de cateva ore in oras era de ajuns. Asa ca Dom’ Colonel,posibil doar lt.col.,si-a facut datoria cu asupra masura ! Parca aud,”ba,daca ne atacau americanii ,ba ,ce ne faceam fara comandantul garzii care a parasit ca un las unitatea” ?! Am facut armata „norma completa”,parte undeva in tara parte in Bucuresti. Pe langa unitatea din „Bucale” trecea un tramvai care ma lasa exact in fata casei. Plecam fecvent din cazarma pe poarta ca doar eram in corpul de garda pe cand se intuneca si veneam tot pe poarta pana-n sase dimineata,tramvaiele circulau de la cinci, cand intram in post. Aduceam ceva haleala si o sticla cu ceva pentru camarazi. Prostia tipica varstei a fost ca imi falsificam repetat,sters cu Pic, un bilet de voie vechi ,”sa-l am la nevoie”,un fals ordinar care se vedea si de pe luna daca ma oprea patrula. Am avut un inger care m-a protejat ca nu m-a legitimat nimeni niciodata. Altfel ajungeam sigur in Tribunalul Militar nu atat pentru parasira unitatii cat pentru fals si uz de fals ! Multumescu-ti Tie Doamne ca nu s-a intamplat. Ramane o nedumerire.
    Oare de cine aparam noi patria pe vremea aia,anii ’70-’80 ? Sau chiar „ne jucau” de-a hotii si vardistii !

  • Sunt curios, in caz de Doamne fereste, cine ar rezista mai bine, dvs, eu, noi astia care am trecut prin povestea asta sau trotinetistii de azi, care doar la vederea unei gamele, cred ca ar izbucni in plans. Nu mai zic, ca daca le-ar fi luate smartfoanle, ar plange in hohote pana li- s-ar desface sutienele. Ati vazut vreodata cum se face instructie in Legiune? Sau in SAS? Pai daca nu rezisti la o umilinta banala a superiorului, cum vei rezista daca pici prizonier? Acolo deja umilinta are cu totul alte cuantificari. Eu nu sunt avocatul vechii armate dar avea si aia rostul ei. Duritatea naste caractere. Mamosenia naste pisicuti!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *