Am fost cândva procuror, gata de tipar!

Sunt la ultima filă din manuscrisul cărții  Am fost cândva procuror. O corectez cu grijă, dar și cu un soi de tristețe. Îmi este tare greu să mă despart de ea, după un an și jumătate în care, zi de zi,  nu ne-am despărțit deloc.  Fără să mă gândesc prea mult, mi s-a năzărit să-mi așez pe hârtie amintirile dintr-o altă viață, cum mi se pare astăzi. Simțeam nevoia, înainte de orice, să mă eliberez de întâmplările acelea terifiante, năclăite de sânge și îmbibate cu miros de cadavre. Prea le căram cu mine oriunde de trei decenii și nu-mi dădeau neam pace! Erau aidoma duhurilor rele care mă luaseră în stăpânire și îmi cariau memoria afectivă. Am ales să mă exorcizez prin descântecul confesiunii în cerneală și acum sunt, în sfârșit, liber!

Întorc pagina de final. E goală ! Gata! Mâine, maldărul acesta de celuloză, purtându-mi trăirile de anchetator, va poposi la editură. Urmează  așteptarea, lungă, chinuitoare… Am omis oare ceva, conștient că „uitarea este un fenomen mai complicat decât aducerea aminte”[1]? Am mers prea  departe cu dezvăluirile din și de pe lângă dosare? Sunt atâtea întrebări  ce mă încolțesc… La naiba, le gonesc și îmi arunc ochii pe cerul aprins de lăsarea serii! Nu mă satur privindu-l, un miracol  mereu și mereu altcumva. De-ar fi  și apusul omului la fel… Tocmai de aceea, zorit  de asfințitul iminent și inevitabil, m-am întors înapoi și am scris pe nerăsuflate povestea unui procuror de demult…

P.S.: Deocamdată, la Editura RAO se află, la corectură, Lumea de azi (partea a treia a culegerii de interviuri), după care e rândul altui volum – Spovedania unui avocat.

[1] Ismail Kadare, Firida Rușinii