Am înnoptat pe malul noroios, în apropierea Chiliei

1. D. Millet, Partea IV-a din insemnarile de calatorie “Dunarea de la Padurea Neagră la Marea Neagră“, Publicat in Harper’s New Monthly Magazine, Vol. LXXXV, No. 507, August 1892

După o scurtă perioada de vâslit de la Ismail pe o porțiune plăcută pe sub stânci perpendiculare pe țărmul Rusiei, si trecând frecvent pe lângă mașini de irigație construite ingenios pentru a ridica apa pe platoul înalt, am ajuns într-un teren perfect plat, parțial împădurit pe ambele părți. Vântul puternic de nord-est, care bătea aproape continuu de zile întregi nu ne-a oferit odihnă și a creat o suprafata a apei foarte agitată care ne-a blocat serios inaintarea. Aproximativ 15 kilometri dupa Izmail, râul desparte inceputurile unor zone impadurite iar apoise leagă într-un singur brat pina la Chilia^[1], la vreo 20 de kilometri mai departe. Plănuiam să campăm undeva dupa ce treceam de acest ultim oraș și să alegem bratul central ca fiind probabil cel mai direct. Pentru restul după-amiezii am lucrat constant, așteptându-ne să vedem aparind Chilia cu mult înainte de apus.

O sălbăticie mlăștinoasă ne înconjura, și nu am văzut nici măcar un metru de pământ solid. Frontiera se întinde de-a lungul limitei nordice a deltei, pe malurile celui mai mic dintre cele trei brațe descrise mai devreme, așa că nici măcar nu am avut compania stațiilor de pază. De fapt, singurele locuințe umane pe care le-am întâlnit au fost o tabără de pescări unde mai multe colibe rudimentare erau împrăștiate printre stuf și sălcii, cu podelele lor noroiase cu putin  deasupra nivelului apei. A început să plouă, iar un nor puternic de furtună, împins de vintul în creștere, a măturat întregul cer. Soarele apunea, iar noi părăsisem regiunea cu salciii, văzând acum doar stuf pe toate părțile. Curând, amurgul care se aduna ne-a împins să căutăm un tabără, deși domurile acoperisurilor Chiliei nu aparusera inca la orizont.

Singurul loc pe care l-am găsit, după o căutare îndelungată, a fost o mică poiană printre stuf pe malul stâng, unde câțiva pescari uscaseră tulpinile pentru plutitoarele plaselor lor. Aici am ridicat canoele, le-am așezat ferm în noroiul moale al mlaștinii, la un unghi precis unul față de celălalt, prova la prova, și am întins un strat gros de trestie proaspăt tăiata peste spațiul triunghiular dintre canoe și marginea malului, am ridicat corturile și am făcut focul. Ultima operațiune nu a fost atât de ușoară pe cât pare, pentru că tot lemnul pe care l-am găsit erau ramuri de salcie îmbibate în apă, pe care le-am rupt de pe trunchiurile copacilor, sau le-am smuls din noroiul malurilor. Totuși, eram pregătiți pentru o astfel de situatie și am aprins o lampă mică obișnuită cu o plase de sârmă pentru spirit, am aranjat cele mai mici crenguțe peste flacără, astfel încât s-au uscat repede, apoi au luat foc, iar prin căldura lor au uscat si altele, până când am avut suficient foc pentru a aprinde bucățile mai mari de lemn înmuiat.

Adăpostiți de ploaie de umbrelele noastre inclinate de la vânt, am pregătit o cină elaborată din mai multe feluri și ne-am bucurat de o masă la fel de confortabilă ca și cum tabăra noastră ar fi fost făcută pe terenul solid al unei pajiști englezești. Cât despre paturile noastre confortabile, erau la fel de uscate și calde ca la orice bivuac, în ciuda faptului că canoele se afundaseră adânc într-o mlaștină neagră.

O luptă prelungită cu noroiul a doua zi dimineață ne-a cam taiat curajul de a înfrunta vântul puternic din față, dar am scăpat în cele din urmă, destul de liberi de petele de noroi care ne profanau hainele, pânzele și lacurile, și după ce am mai vâslit putin, am intrat în curentul principal, care aici se întinde spre sud-est pe o scurtă distanță, și curând am trecut pe lângă orașul Chilia cu pânzele intinse din plin. Orașul se întinde departe spre interior, printre pilcuri de copaci, și puteam vedea cupolele verzi ale mai multor biserici și acoperișurile unor case mari.

Pe măsură ce treceam de Chilia și vedeam în fața noastră o suprafata mare, plată, acoperită de stuf, am simțit o oarecare bucurie în credința că în câteva ore probabil vom ajunge la un loc de tabăra ideal și ne vom putea lua rămas bun de la noroiul Dunării și neplăcerile sale aferente.

Ne-am strecurat în adăpostul malului si a unor salcii mari de pe malul rusesc cam 8 kilometri. Printre copaci puteam vedea vii intinse, câmpuri cultivate și, ocazional, casele unor ferme. Țăranii lucrau la repararea digurilor joase care protejau fermele de revărsarea râului sau țeseau tije proaspete in gardurile de nuiele. Ocazional ne verificam viteza pentru a urmări aceste operațiuni, iar dacă am fi încercat să ne oprim, probabil am fi fost întâmpinați cu o provocare rapidă, căci tot timpul, la intervale regulate, uniformele albe ale santinelelor Rusesti, puteau fi distinse printre copaci, iar sclipirea baionetelor lor strălucea adesea în frunziș. La capătul acestui tronson, râul se lărgește până la o lățime de vreun un kilometru si jumatate sau chiar mai mult, dar doar pentru o distanță scurtă, iar apoi se desface intr-un labirint perfect de insule.

Pe la prânz, am ieșit într-un pârâu perpendicular cu cel pe care îl urmăream și, văzând silueta familiară a unui soldat rus printre sălcii, am știut că suntem pe drumul cel bun. Câteva minute mai târziu am văzut un șir de dune albe strălucind în soare dincolo de pajiști cu iarbă, în dreapta și sub cupole verzi ale două biserici.

[1] Bratul Chilia este bratul nordic al Deltei Dunarii cu o lungime de 111 km. Prin bratul Chilia curge 60% din debitul de apa al fluviului Dunarea, fiind navigabil pentru vasele mici

Chilia Nouă, oraș-port dunărean situat pe malul stâng, nordic al Brațului Chilia, și aflat în prezent în Ucraina.

Exista si Chilia Veche, o comună în județul Tulcea, in nordul Dobrogei, în Delta Dunării. Aceasta a dat numele ramurii Chilia a Dunării, care o separă de Ucraina. Este compus din patru sate: Câșlița, Chilia Veche, Ostrovu Tătaru și Tatanir. Fondată de bizantinii greci, a primit numele după cuvântul kellia=”hambare” menționat cel mai devreme în 1241 în lucrările cronicilor persani Rashid al-Din.