Din România lucrurilor mărunte. Am știut vreodată a fi liberi cu adevărat?

Mereu m-am întrebat dacă ideea de fi liber există implantată în structura codului nostru genetic sau este un program aspirațional întâlnit doar la anumite tipologii psiho-emoționale. Dacă ar fi să arunc o privire peste neamul nostru, aș spune că acest atribut al conștiinței ori a fost anihilat de mult ori nu a existat vreodată.

În același timp, este cât se poate de adevărat că un popor are toate șansele să rămână veșnic sclav, oricât de mulți bani ar avea, dacă nu își cunoaște (nu spun să-și înțeleagă) credințele, istoria și neagă sau distorsionează ceea ce cunoaște și se închină mărețului „Copy-Paste” căutând să reproducă după ureche comportamente și civilizații care nu-și găsesc componenta informațională în structura proprie.

E drept că libertatea vine cu multe responsabilități, cu asumare și, în plus, are nevoie de discernământ. De unde am pornit cu această dilemă existențială? De la atitudinea multora dintre pacienții mei, care în fața multiplelor probleme dentare ce implică tratamente lungi, costisitoare și poate fără un rezultat remarcabil pe termen lung au o singură replică „Dacă așa a vrut Dumnezeu!”. De parcă Dumnezeu ar putea fi responsabil pentru neglijența noastră! Dar ce contează că ne cade casa în cap, cât încă nu ne plouă înăuntru înseamnă că mai rezistă și „Sigur, sigur ne apără Dumnezeu drăguțul, că tare-i bun și milostiv”.

Cum să îndrăznim măcar a privi conștient spre Libertate când în fața oricăror provocări și încercări ale vieții ne punem mâinile în sân și exclamăm fatidic „Dacă și-a băgat Dracul coada!” sau „Eeeiii, așa a vrut Dumnezeu!”, făcând astfel ca niciodată, dar niciodată să fie în vreun fel responsabilitatea noastră și noi propriul stăpân. E drept că factorul „Viață” sau, cum zice Maestrul Cristoiu „ploaia de la Waterloo”, poate deturna cele mai ambițioase și mai minuțioase planuri, dar…și aici există un mare DAR constatat practic de mine. Acest factor „Viață” este declanșat mereu de două tipuri de atitudine: Suficiența și Aroganța, care, odată devenite modus vivendi, ne fac ținte sigure ale hazardului și schimbării.

Astfel încât, chiar și atunci când stăm „cu capul plecat că sabia nu-l taie” sau cu mâinile în sân așteptând să vină oricine altcineva să ne facă treaba (Statul, Partidul, Tătuca, Dracul sau Dumnezeu) tot aroganți, suficienți și sclavi rămânem. Probabil că însăși existența pe această planetă este organizată pe tipar sclavagist, numai că la unii funia este foarte aproape de par și riscul de spânzurare iminent, iar la alții, funia fiind mai lungă și riscul de a-și rupe gâtul mai îndepărtat.

Până la urmă, a fi liber nu cred că ține de posibilitatea de mișcare, de a face lucruri sau nu, pentru că oricum ar fi, cei mai mulți dintre noi suntem legați de un oraș, un loc de muncă, o rutină zilnică, de credite și bănci, de o locuință pentru care plătim ani mulți. Cei mai mulți suntem prizonierii grupului din care facem parte, relațiilor personale, bulei noastre de pe Facebook, din care nu am face un pas mai departe nici picați cu ceară.

Priveam, zilele trecute, cu stupoare, uimire și fascinație, cum în vârful Copoului romantic tronează un mega complex rezidențial, în care un apartament poate ajunge până la câteva sute de mii de euro și care, privit cu atenție din afară, seamănă cu o pușcărie de lux. Mulți mastodonți de beton și sticlă de 7-8 etaje, apartamente din care poți privi liniștit de la unul la altul, magazinașe la parter, coafor, spălătorie, o clinică de chirurgie estetică, cabinet stomatologic de lux, grădiniță în limba germană (un fel de kibuț în care ai acces doar pe foarte mulți bani), mașini înghesuite în curtea interioară, trei copăcei pirpirii și ziduri groase ce înconjoară întreaga adunătură, terminate cu țepușe metalice și sârmă ghimpată, dintre care poți ieși doar cu un cod sau o cartelă. Mă îndoiesc că cineva care își amanetează viața la o bancă pentru un loc de trai în asemenea lux, își va permite vreodată, măcar pentru o fracțiune de secundă, să conștientizeze greutatea semnificației conceptului de Libertate.

La fel priveam lacrimile de furie, ciudă și neputință din ochii unei doamne doctor la televizor, când i s-a pus în față posibilitatea de a încerca un tratament nou sau măcar să manifeste bunăvoința de a asculta opinia altora despre el.

Mi-e clar că scopul formatorilor de opinie și trendsetter-ilor este acela de a te împinge spre consum, spre a nu gândi și a înghiți pe nemestecate orice, oricum, cu lațul bine strâns în jurul gâtului, cât mai aproape de par; urmași demni ai sloganului din anii ‘80 “Noi muncim, nu gândim!” sau “Noi cu mușchii ca oțelul să culegem mușețelul!”.

Așa că, tot ceea ce ni se întâmplă este alegerea noastră prin acceptare tacită, prin îndărătnicia de a ieși din tipare, prin rezistența la schimbarea rutinei de orice fel, conform motto-ului nostru preferat „Las-o măi, că merge și-așa!“ și potrivindu-ne perfect unei o vechi ziceri oltenești „Greu la deal cu boii mici”, iar când am căzut în jug, oftăm și ridicăm din umeri…”Dacă așa a vrut Dumnezeu!”.

Dar noi am uitat… am uitat că Divinul ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa și până și la ultimul atribut de Creator care ne-a mai rămas, reproducerea, vrem să renunțăm devenind cu totul sclavi. Trăim virtual în cutii din ce în ce mai mici, pe bani din ce în ce mai mulți.

Acestea fiind zise, în optimismul meu debordant știu că factorul „Viață” întoarce mereu roata istoriei și cred că a fi liber este singurul și adevăratul lux pentru care merită să depui efort, și ține doar de puterea Spiritului care ești de a nu cădea vreodată pradă unor convingeri de nezdruncinat, ajungând până-ntr-acolo încât să negi orice evidență și-n care dubla măsură să-ți fie unicul cântar, căci…

„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bineTu te-ntreabă și socoate!“ – Mihai Eminescu