Am votat mai ușor decît mă așteptam!

Pe vremea copilăriei mele, așa cum am mai scris, cînd mergea la Focșani cu trenul, maică-mea se scula cu noaptea-n cap pentru a ajunge la haltă cu o oră înainte de sosirea programată a cursei. Îi spuneam:
„Bine, bine, dar trenul poate cel mult să întîrzie, în nici un caz să vină mai devreme”.
„Ce știi tu – îmi răspundea maică-mea, după cum merg lucrurile în țara asta, nu-i exclus ca trenul să vină mai devreme cu o oră”.

Comportamentul maică-mi se explica astfel. Prin convingerea că în România totul e aiureală în materie de respectare a procedurilor și prin grija tipic țărănească în clipa cînd avea de făcut ceva. Ambele convingeri le-am păstrat și eu, deși am ajuns la oraș, sînt jurnalist și am 72 de ani. Astfel se explică starea mea de spirit, începînd de sîmbătă seara, în legătură cu mersul la vot duminică, 27 septembrie 2020. Dacă aș fi fost simplu cetățean, nu m-aș fi dus. Gîndul nu la infectarea cu Coronavirus, ci la aiureala produsă de măsurile de protecție sanitară mă descurajau să merg. Prezența la urne, deși pictată de toți ca impusă de conștiința civică, e unul dintre momentele cele mai puțin dependente de o nevoie. Pe vremuri, în duminicile de vot, partidele de Dreapta ședeau cu ochii pe Buletinul meteo. Dacă arăta timp frumos, le lovea neliniștea. Timp frumos însemna prilej de mers la munte pentru electoratul de Dreapta, și nu la vot, în București. Prin urmare nimic nu depinde mai mult de simplitatea votării decît prezența la urne. Cum însă am și calitatea de ziarist și încă unul care apare la televizor, mi-am spus că trebuie să merg la vot și dacă în București s-ar trage mai ceva ca pe vremea Teroriștilor care n-au existat. Ca și maică-mea, în clipa în care am ceva de făcut mai deosebit, mai ieșit din rutină, mă apucă îngrijorarea. În cazul mersului la vot, am început să mă frămînt încă de sîmbătă seara. Am fost la vot, după ce mi-am luat inima în dinți. Convins că voi sta la o coadă strașnică, am pus în servietă o carte și ochelarii de citit. Nu de alta, dar să nu-mi pot reproșa c-am pierdut timp prețios din munca mea de intelectual.

M-am frămîntat de degeaba.
Am votat ca de obicei la școala din Piața Amzei. Ajuns în Piață, acolo de unde un gang dă în curtea școlii, mă așteptam să văd capătul unei cozi. Nu era nici un capăt. Nici în curtea școlii nu se vedea coadă. Drumul către scara pe care se urcă în clădire era marcat cu săgeți directoare și cu linii desemnînd distanțarea socială de un metru. Două benzi de pînză limitau drumul la aspectul unei poteci. Era traseul de dus. Cel de plecat era altul. Înaintea mea mergea agale un alegător. Dacă o fi coadă, ar fi adăugat un ins în plus. L-am ocolit din scurt, fără a folosi girofarul precum Lucian Bode, și am ajuns înaintea lui la coada (mică) din fața scărilor. Pe scări sus, un tip cu mască anunța cînd o persoană putea intra. N-am stat mai mult de 10 minute. Mi-a venit rîndul și am luat-o apoi pe scări în jos, deoarece secția mea e amenajată de ani întregi în sala de sport a școlii. Aici înainte de a intra era o coadă. Nu mare. Cineva dintre organizatori venea și întreba cine e de la una dintre cele două secții, 72 și 73. Cea de la tabletă la secția 73 avea biroul chiar lîngă ușă, astfel că ea se ridica din cînd în cînd ca să se intereseze cine așteaptă de la secția 73. Cel puțin aici, la școala din Amzei, regula e să intre în sală cineva doar după ce la o secție au terminat procedurile cei dinainte. Mi-a venit rîndul. La tabletă, unde se găsea cineva care mă știa de la televizor, m-am chinui o grămadă să pun cartea de identitate în dispozitiv. M-a ajutat cel de la tabletă, care avea, pentru o astfel de eventualitate, mănuși protectoare. De semnat am semnat cu pixul meu. De asemenea, pentru a face mai rapidă prezența mea în sală am scos cartea de identitate din portofel intrînd cu ea în mînă. Spre deosebire de alte ocazii, lucrurile au mers mult mai bine, mult mai bine decît în condiții normale. Pot spune din acest punct de vedere că la secția mea cel puțin Guvernul a organizat foarte bine alegerile. O apreciere care ține cont de faptul că proasta organizare a alegerilor e o tradiție postdecembristă la noi. Deși măsurile de protecție au cerut un efort suplimentar față de cel din vremuri normale, alegerile locale au fost bine organizate. Cel puțin la secția mea.

Prezența pînă la ora asta nu spune mare lucru despre prezența pe întreaga zi. De regulă pînă la prînz votează toți cei care trebuiau să meargă la vot: activele partidelor, îndatorații unui candidat sau ai altuia. Cu atît mai mult în condiții de Pandemie. După-amiază votează și cei care merg la vot din conștiință civică sau chiar din întîmplare.

Soția votează în centru la Arhitectură. La întoarcere mi-a povestit această pățanie. Apropiindu-se Arhitectură a văzut o coadă uriașă. Cît pe-aci să se întoarcă, deoarece mi-a zis de dimineață că nu stă la coadă. Cînd colo era coadă la Biserica de lîngă Arhitectură.