Amenințarea Long Covid

Atunci când toate „argumentele” au fost epuizate și scepticii vaccinării tot nu se lasă convinși – nu-i convinge nici amenințarea cu amenzi usturătoare și nici fluturatul unui bonus de 500 de euro! –, se recurge la amenințarea cu complicațiile pe termen mediu și mai îndelungat. Nu, nu e vorba de complicațiile vaccinurilor, ci ale virusului și respectiv bolii. Ale vaccinului, fie nu se cunosc încă – în fond, nu a trecut suficient timp de la introducerea pe piață –, fie nu se poate stabili cu exactitate relația de cauzalitate (!), fie „nu există” ori sunt trecute în grupa efectelor nocebo, după cum am văzut. Nu e la fel și când vine vorba de virus și de Covid. Aici urmele lăsate pe termen mediu și îndelungat par să fie cât se poate de clare și au primit și o denumire: Long Covid.

Dacă maladiei numite Covid-19 i-au fost descrise simptomele și evoluția de către specialiști, la urmele lăsate de boală lucrurile au stat altfel. Se pare că rețelele sociale și internetul – strâns succedate de mass-media perseverentă – au funcționat ireproșabil în ultimii doi ani (altminteri n-ar fi explodat numărul miliardarilor pandemici, din care fac parte și fondatorii rețelelor!) și că, pentru întâia oară în istoria medicinei, simptomele unui sindrom au fost descrise de pacienții înșiși. Tot ei i-au dat și numele, mai întâi pe aceste platforme, înainte ca relatările lor să capteze atenția experților și să facă obiectul unor studii de specialitate și al preocupărilor pentru descoperirea de terapii adecvate. Nu în ultimul rând fiindcă o astfel de eventualitate pare a fi mai mult decât oportună ca „argument” pro-vaccinal în sfera de influență politico-medicală.

Despre ce este vorba? Prin octombrie 2020, două foste paciente Covid (specialiste în arheologie și respectiv geografie) publicau un articol peer-reviewed în jurnalul de specialitate „Elsevier” (articol aprobat în timp record, de doar 2 zile!) despre „Cum și de ce fac pacienții Long Covid”. În articol se relatează despre posibil prima stare patologică ale cărei simptome au fost descrise pe larg de pacienții înșiși care au făcut schimb de experiență pe rețelele de socializare, în special pe Twitter. O maladie, se spune, mai complexă și de durată mai lungă decât fusese ea descrisă inițial în Wuhan și care, deși prezentase inițial o evoluție blândă și fusese considerată vindecată, se revanșa ulterior agresând din nou pacienții, făcându-i să-și simtă viața amenințată. Simptomele descrise de ei nu au fost recunoscute ca atare de experți, cel puțin nu în primele luni de pandemie.

Majoritatea pacienților pun pe primul loc oboseala extremă și de lungă durată, care-i împiedică să-și reia activitățile anterioare, inclusiv cititul, dar și stările sufletești puternice care-i țin ostatici într-un carusel emoțional. Alții adaugă durerile de cap, confuzia și pierderea memoriei, ultimele trei împachetate sub denumirea de „ceața creierului”. Ar mai fi: mirosul și gustul diminuate, dureri în piept, musculare și articulare, dificultăți la respirație, depresie, anxietate etc. Paleta tulburărilor este destul de extinsă (peste 200 de simptome!), așa cum relevă un studiu retrospectiv din iulie 2021. Un studiu, din păcate, puțin reprezentativ, deoarece respondenții au fost oarecum preselectați, majoritatea (peste 3.000 de foști pacienți) fiind formată de persoanele afectate de Long Covid. O altă limitare a studiului o constituie însuși faptul că răspunsurile s-au bazat pe amintirile unor persoane a căror memorie fusese afectată de boală! În plus, nu s-a clarificat dacă simptomele enunțate nu erau provocate de fapt și de alte maladii ori comorbidități.

Cu toții au în comun dificultatea până la imposibilitatea de a reveni la normalitate. (Să nu uităm însă un „mic” amănunt: Nici nu au fost lăsați să revină, din cauza măsurilor restrictive care s-au perpetuat!) Mulți dintre ei împărtășesc și altceva: S-au simțit abandonați de medici și autorități deopotrivă, lăsați în voia sorții, izolați la domiciliu și trimiși în carantină. După aberația inițială, când au fost internați la grămadă, de la asimptomatici la cazurile grave, ulterior, autoritățile, complet depășite de situație, au izolat la domiciliu oameni cu simptome – ce-i drept ușoare –, pe care mai înainte ei și mass-media îi înfricoșaseră de moarte cu tot felul de previziuni apocaliptice! Ce fac oamenii care se simt lăsați de izbeliște și care au o problemă comună? Încearcă să se ajute singuri, respectiv unii pe alții, și se constituie în grupuri de sprijin. Astfel de grupuri restrânse de până la zece persoane sunt cunoscute de mult, de la alcoolicii anonimi și până la cei afectați de boli rarisime. Membrii lor se întrunesc fizic – în ultima perioadă și virtual – și fac schimb de experiență și sfaturi. De data aceasta s-a constituit un singur dar imens grup al acelora care s-au simțit abandonați și lipsiți de sprijin, după ce mai înainte li se instilase frica, de care ulterior nu s-au mai putut debarasa. Acel grup a definit treptat un sindrom pe care restul experților, fie au fost prea ocupați cu altele ca să-l remarce, fie nu l-au luat în serios, din „lipsă de dovezi”.

Iritarea inițială a constituit-o faptul că la unele persoane boala dura mai mult decât li se comunicase oficial. Un lucru de loc surprinzător, fiindcă se știe de mult că nu există boli, ci bolnavi, și că fiecare corp reacționează altfel. A fost o deficiență de comunicare oficială amplificată de teama inoculată zilnic și de facilitatea comunicării virtuale și a transferului de informații la nivel planetar. Cândva toată frământarea din spațiul virtual a captat și atenția specialiștilor. Unul dintre ei, binecunoscutul Anthony Fauci, recunoștea, prin iulie 2020, că este suficient să dai un clic pe rețelele sociale și vei găsi „un număr impresionant de indivizi cu sindrom post-viral”. Experții grupați în jurul său îl explicau prin furtuna de citokine (substanțe produse de celulele imunitare și implicate în procesul inflamator și apărarea imunitară), prin oxigenarea insuficientă a țesuturilor (de care suferă mai ales sistemul nervos, inima și plămânii), dar și prin stresul și leziunile provocate de intubare și de respirația asistată. Pacienții care au primit oxigen prin metoda non-invazivă, adică prin simplă sondă nazală, prezintă mult mai rar sechele decât cei care au respirat asistat. Ne-o demonstrează și cifrele care atestă supraviețuirea: Dacă la cei din primul grup a supraviețuit fiecare al cincilea, în cel de-al doilea doar unul din 32. În orice caz, la acea vreme se spunea că cei mai predispuși pentru a dezvolta sechele și Long Covid sunt cei cu diverse comorbidități (aceleași care predispuneau și la Covid).

Inițial sindromul Long Covid nu a fost luat în serios de oamenii de știință și din cauza faptului că acele simptome nu fuseseră relatate și în țara de origine a pandemiei, China. Ulterior însă, la un an de la declinul numărului de cazuri, un studiu retrospectiv efectuat în Wuhan a reușit să detecteze sindromul Long Covid la mai bine de o treime din foștii pacienți. Studiile efectuate pe parcurs sunt extrem de eterogene. Înseși autoarele articolului menționat mai sus relatează că majoritatea participanților la grupul de sprijin au fost pacienți din SUA și respectiv UK. În panica generală de la debutul pandemiei, s-a omis să se comunice pacienților un lucru esențial: Vindecarea nu înseamnă un test PCR negativ ori un pacient care respiră din nou fără ajutor, ci implică și o fază de recuperare. Valabil pentru multe boli, nu doar pentru cea cauzată de „noul” virus. Aceeași greșeală s-a produs și prin primăvara lui 2021, când autorități grăbite și dornice de elogii promiteau finalul pandemiei pentru toți primitorii celor două doze de vaccin. Promisiunile neîmplinite nu doar că au prelungit sindromul Long Covid, ci au declanșat și unul Long Protest.

La început sindromul era relatat de o persoană din 20. Apoi de una din 10. Treptat a cuprins tot mai multe categorii. Așa se face că persoane tinere și fără factori de risc au ajuns să prezinte simptomele bolii timp îndelungat, până la câteva luni, și, deși nu au reușit să fie diagnosticate cu ajutorul unui test PCR (care în perioada inițială era mai dificil de efectuat), sunt totuși convinse că au suferit de Covid. Cum era și de așteptat, nu a durat mult și numărul studiilor pe această temă a explodat, ajungându-se să se identifice sindromul post Covid la 40% dintre pacienți. S-a „implicat” și presa și mai apoi și factorii de decizie, aceia care insistă de mai bine de un an pe vaccinare ca singura cale de ieșire din pandemie. Dacă înainte de apariția vaccinului experții se întreceau în a face propuneri pentru a trata sindromul Long Covid, acum panaceul se află la îndemâna tuturor: este vaccinul. El previne și el tratează și acel sindrom. Dar apogeul îl reprezintă amenințările care curg recent din partea politicului: Mai peste tot se percepe un „Cine nu se vaccinează, riscă să fie infectat de varianta Omicron care, deși e una extrem de blândă, provocând mai ales infecții asimptomatice, nu se știe câte cazuri de Long Covid poate cauza”. Mai cu seamă la tineri, ba chiar și la copii. Nu cumva cauza simptomelor la aceste categorii de vârstă trebuie căutată altundeva? Bunăoară în spatele măsurilor restrictive, a fricii și a izolării sociale? Inițial a fost frica teribilă de virus, apoi au intervenit presiunea măsurilor tot mai aberante. Un fel de sindrom Long Lockdown.

Dacă astfel de tulburări există și la alte boli? Răspuns: Da, la foarte multe. Multe boli funcționează ca o cometă, a cărei coadă poate fi mai lungă ori mai scurtă, în funcție de foarte mulți factori. Rujeola, de pildă, o boală a copilăriei care conduce la imunosupresie pe durată de luni sau chiar ani. Amnezia sistemului imunitar face ca anticorpii prezenți în organism împotriva unor patogeni să nu-și mai amintească de sarcina lor și, la o eventuală reîntâlnire cu aceia, procedura trecerii prin boală să se reia, ca și când acel patogen ar fi complet nou. Asta cu condiția ca pacienții respectivi să nu sufere și de o slăbire anterioară a imunității din cauza denutriției cronice, de pildă. Este cazul copiilor din Africa, unde rujeola conduce la infecții bacteriene severe soldate cu mutilarea pacienților.

Dar și gripa, mononucleoza infecțioasă, zona zoster, operații, chemoterapii, fracturi, terapia intensivă (mai ales respirația asistată) și multe altele necesită săptămâni, luni sau chiar ani de recuperare. De ce n-ar fi și cazul virusului Corona? Mai ales că în ultimii doi ani s-au adunat mai mult decât destui factori care să deprime la propriu trupuri și suflete, economii și existențe, cultură și libertate, practic tot ce ne definea sănătatea. Poate că mulți încadrează pleiada de simptome la categoria nocebo, din „lipsa de dovezi științifice concludente”. Poate că alții spun – pe bună dreptate – că multe, foarte multe boli catalogate de medici drept restitutio ad integrum sunt urmate de fapt de tot felul de neplăceri și indispoziții pe durate variabile. Fiindcă recăpătarea integrității anatomice și a funcționalității nu-i totuna cu recuperarea psihologică și socială.

Nu am nimic de obiectat împotriva unui astfel de schimb de experiență pe rețelele sociale. Nu dispun de conturi pe niciuna dintre ele, dar mi-aș dori ca lumea experților să le ia în serios pe toate, nu doar manifestările Long Covid și nu doar atunci când, întâmplător, se potrivesc în pachetul de măsuri ce se vor luate de autorități. Faptul că acei pacienți mobilizați pe rețele au contribuit semnificativ la descrierea simptomelor unei boli ar trebui salutat și promovat și în cazul altor maladii sau circumstanțe. Ar putea fi analizate bunăoară efectele izolării prelungite și ale lockdown-ului repetat ori reacțiile adverse la medicamente și vaccinuri. Cât de multe lucruri știe lumea medicală despre ce simte „în plus” față de ce descriu manualele un pacient cu cancer, cu tetraplegie ori scleroză multiplă? Unul care tocmai a fost diagnosticat cu HIV ori cu tuberculoză, sau unul vaccinat anti-Covid? Ar putea fi, în sfârșit, o ocazie de a ne folosi util de rețelele sociale și de a le pune să lucreze în favoarea noastră și nu a promotorilor, așa cum fac de obicei.