Americanii, spre deosebire de ruși, ne-au stîrnit o admirație sinceră

Mi s-au trimis (la solicitarea mea) mai multe comentarii publicate de mine în Național, timp de un an – 1997-1998 –, la rubrica de pagina întîi Punct și de la capăt. Folosisem acest titlu pentru comentariile mele de o pagină la Zig-Zag magazin, și cînd mi s-a propus reluarea unui editorial zilnic, la Național, ziar la care se strînseseră toți cei alungați de la Evenimentul zilei, după plecarea mea, n-am găsit un alt titlul decît cel din fosta revistă Zig-Zag magazin. Am reluat pe cristoiublog.ro, la rubrica Gîndurile lui Cristoiu, textul dedicat de mine popasului de alintare a lui Bill Clinton la București în 11 iulie 1997. Publicat în numărul din 15 iulie 1997 al ziarului, sub titlul Bill Clinton, politicienii noştri şi drumul, comentariul mă uimește prin talentul de publicist avut pe vremuri, azi absent, sînt sigur. Despre înfrumusețarea locurilor în care urma să se pronunțe Biil Clinton, poreclit și Înaltul Oaspete, scriam în comentariu:

„E drept, încordarea edililor Capitalei a vizat doar o bucățică din București. Restul a rămas să putrezească, lent, dar sigur, în eterna noastră mizerie balcanică. Văzut dintr-un satelit american, Bucureștiul v-a fi apărut ca un uriaș maidan de moloz în mijlocul căruia iscusite mîini grădinărești au plantat un crin.”

Aseară, în Jurnalul meu video, am invocat acest text de acum aproape 25 de ani. Ca ilustrație am postat reportajul făcut de TVR-ul CDR-izat discursului ținut de președintele american în Piața Universistății. Comentariul meu se amuza pe seama îndemnului făcut de Bill Clinton românilor de a rămîne pe acest drum, condiție ca să învingem în Tranziție. Reportajul de la TVR insistă isteric pe acest îndemn, pe care de altfel îl redă.

Am vorbit în Jurnalul meu video de mențiunea făcută de redacția Naționalului la finele comentariului, o mențiune valabilă pentru toate textele publicate de mine la rubrica Punct și de la capăt:

„Redacția nu-și asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere exprimate de Ion Cristoiu în această rubrică.’’

Întîlnită la toate comentariile mele, mențiunea mă nedumerește acum. Interesant rămîne că la vremea respectivă am acceptat-o fără să crîcnesc.
De ce am făcut-o?
Eram conștient că textele mele, mai toate deranjante pentru regimul Emil Constantinescu, puteau aduce întregii redacții și proprietarului mai ales supărări nu ușoare. Delimitarea de mine, deși absurdă editorial (în definitiv era singurul comentariu publicat de ziar și plasat pe pagina întîi era limpede că juca rolul editorialului redacțional), îi salva pe cei de la ziar de posibilele, dacă nu mai mult ca sigur, represiuni din partea Puterii.

N-am vorbit însă, și asta pentru că mi-a trecut prin cap abia acum – despre atmosfera din Piață așa cum o evidenția reportajul de la TVR, pe care-l vedeam întîia oară.
Era un entuziasm sincer, cum sinceră era și participarea. Americanii, spre deosebire de ruși, ne-au stîrnit și ne stîrnesc o admirație sinceră. Putem vorbi de o astfel de admirație în cazul rușilor? Evident, nu. Cu excepția ilegaliștilor și a bucătăreselor ajunse prefecți după venirea Armatei Roșii, românii îi disprețuiau pe ruși. Se temeau de ei, dar în sine lor îi considerau inferiori românilor, pentru că nu aparțineau Europei. Nu-i admirau nici cultural. Pe de o parte pentru că literatura noastră a fost influențată de ruși într-o mică măsură, pe de alta, pentru că românii nu citeau.