Amintiri din copchilăria post-decembristă a unui baton de scorțișoară

                                                                             Masonerie, te știu doar din poezie.

 Bunicul meu a fost un comunist cu respect pentru valori. Cel mai mult pe lume bunicul a iubit adevărul. Filosofii l-au trecut la morți, inima mea bate pentru amândoi.

Tata a fost un boem. Cu capitalismul s-a înțeles la preț, dar nu a avut mărunt. După decembriul cu vărsături occidentale al lui 1989, a avut, la un moment dat, un bar. Am lucrat ca barmaniță, cu inel de la Cartier, pentru o perioadă de timp, deși prima dată când am încercat să fierb vinul cu scorțișoară, nucșoară și cuișoare a sărit în aer mândria fierbătorului, batonul de scorțișoară rămânând lipit de tavan, ca martor a toate câte aveau să se întâmple.

Să fi fost iunie, seară de vară, pe la opt, începusem să spăl ultimele pahare, pregătindu-mă să închid. Atunci au dat buzna un umflat, frate cu John Candy, dar ceva mai încruntat, deși jamaicanii au îmbrățișat cu entuziasm bobul de zăpadă, și un uscat, ca un ac lipsit de gămălie, de profesie șuț. Banii erau deja sub cheie, dar am pus totuși la îndemână cuțitul de tăiat lămâi pentru aperitiv.

Umflatul arunca pe gâtiță brandy albanez, din depozitele de la Dămăroaia, și îngâna muzica de la casetofon. După vreo oră i s-a făcut de dans. Șuțul l-a refuzat, pe motiv că unuia dintre pantofi i se dezlipise talpa. A început să mă caute din priviri, deși focalizarea aplauda la două spectacole diferite. Mai greu a fost când s-a ridicat de pe scaun și a început să-și caute pașii pe sub mobilier. Ca și Charlie Chaplin, i-am trecut de câteva ori pe sub mână, evitând contactul cu forța arhimedică. Grăsanul insista. De câteva ori s-a trezit în brațe cu frigiderul de Coca-Cola. A pupat câteva sticluțe cu bâldâbâci de sifon, pe care i le-am trecut la plată. I-am făcut semn șuțului să-l scoată afară, până nu dădea cu capul de reclama la Pepsi. Șuțul a făcut o încercare, nu a ieșit eseu, iar grăsanul a mușcat o bucată din mândria sticlarilor de la fosta fabrică de sticlă din Suceava, între timp trumpediu imobiliar. Noroc cu vedetele care au investit banii de la Soros în zidărie, după care banii s-au întors la Soros. Așa bizniz ovreiesc, bre Ianke, place și la comunitati!

Grăsanul a mai mușcat de câteva ori, până i s-a zâmbărit gura precum acordeonul clovnului de la Circul Militar. Apucasem să trag masa deoparte, cioburile pline de sânge zburau în căutare de pereți. Nu am mai așteptat să văd cum înghite și sticla de Coca-Cola, am fugit după ajutor. Prietenul unei amice, care locuia în blocul din vecinătate, era bodyguard. Se făcuse deja ora două, noaptea, dar am bătut totuși la ușă. Bodyguardul m-a certat că mi-am pus mintea cu nebunul, trebuia să-l fi chemat mai devreme. De unde să fi știut că grăsanul scăpase de la circ?

Abia pe la patru dimineața am reușit să-i dăm afară, grăsanul adormise, iar șuțul făcuse pe el. Șișul îi căzuse din șosetă și ne ruga să nu chemăm poliția. Pe stradă nu era picior de polițist. Am pus lacătul pe ușă și am plecat acasă. Aveam să fac curățenie a doua zi.

Pe la prânz m-a trezit o bătaie în ușă. Tata trimisese un sol, de profesie tot bodyguard:

-A zis nen-tu Sorin că-ți taie juma de zi de lucru pentru că ai întârziat la serviciu.

Pentru sângele vărsat nu s-a dat comunicat.

P.S. adică partizan cu domiciliul în Siberia

Într-o dimineață am avut o programare, cu noaptea în cap, la un medic specialist de la un spital din altă localitate. Pentru cei plini numai de speranțe sunt puse la dispoziție taxiuri, plătite din fondurile sistemului de sănătate. Un astfel de taximetrist m-a luat de acasă, avertizându-mă că aveam să mai luăm un pacient, care ne era în drum. Pacientul s-a dovedit a fi un ucrainean cu o bandă de cauciuc în jurul genunchiului și care, de cum s-a urcat în mașină, a început să zbiere, ca un descreierat, că taxi-ul ar fi trebuit să fie doar pentru el și că șoferul nu ar fi trebuit să facă comisioane pe banii statului. Ucraineanul mergea la gym-ul spitalului, pentru exerciții de întreținere. Atât șoferul cât și eu am încercat să-i explicăm situația, nevoia de a economisi; ucraineanul, însă, zbiera și mai tare, că ne va raporta, că ne va da pe mâna poliției fiscale. I-am făcut semn șoferului să-l ignore. L-a lăsat la un terminal greșit, în timp ce mușchiulosul continua să zbiere ca pe limbă de șarpe.

-Poate l-au împușcat în genunchi, mi-am dat eu cu părerea.

-Aiurea, l-a împins unul afară din taxiu.

Morala după Beckett: Nu te agăța de brațul crucii dacă ai nisip printre dinți.