Amintirile unui fost procuror criminalist

Gândurile îmi aleargă „încoace și-ncolo ca o pisică sălbatică”[1] în dimineața aceasta toropitoare de vară. Mă căznesc să le îmblânzesc, să le așez cumva, însă ele se zbat strașnic, nu-i chip să le potolesc. În cele din urmă, de la atâta încurare, se opresc în loc, istovite și blânde. Le mângâi pe creștet și le adorm în culcușul de celuloză alburie, mânat de o pornire venită brusc dintr-un trecut încă viu, poate prea viu…

Așteptasem cu o nerăbdare fremătătoare primăvara aceea din 1992, dar nu știu să vă spun și pricina sâcâitoarei frenezii. Se scurseseră doi ani de când mă mutasem în București și deja profesia mă absorbise cum puțini sunt capabili să-și mai închipuie azi. Eram procuror criminalist și în martie fusesem planificat de serviciu la omoruri în trei zile, ca de obicei, așadar nimic schimbat. Numai că de data asta destinul urma să mă împingă brutal în furcile unor cazuri cu totul și cu totul speciale.

Într-o dimineață, parcă s-a petrecut ieri, nici nu intrasem bine în biroul din Palatul Justiției că telefonul cu „fir scurt” a și început să zbârnâie asurzitor. „O crimă, aproape de Gara de Nord !” m-a anunțat sec un ofițer de poliție judiciară. Mi-am luat geanta și m-am repezit la adresa indicată, undeva la intersecția străzilor Scarlat Vârnav și Zinca Golescu. Pe locul viran de atunci, printre bălării uscate și mormane de moloz cu ciucuri de zăpadă, cineva găsise, în zori, cadavrul unui bărbat cu multiple plăgi tăiate și înțepate, inclusiv cu pavilionul urechii drepte secționat. L-am examinat cu meticulozitate, mi-am notat datele importante pentru întocmirea procesului-verbal de cercetare a locului faptei și, la plecare, surpriză. În curtea unui imobil din apropiere, proprietarul tocmai descoperise două pături mânjite cu sânge. Vasăzică, soarta ne întindea o mână de ajutor, fiindcă obiectele respective ne foloseau ca probe extrem de utile, numai că trebuia să identificăm victima, vast program… Adică să bunghim acul în carul cu fân… Zilele treceau în van și nimic nu se prefigura la orizontul delicatei anchete…

Colac peste pupăză, chiar de ziua mea de naștere, alt apel de urgență. Dis-de-dimineață, câțiva puști „pescuiseră” un „colet” ciudat în Lacul Morii, devenit, iată, Lacul Morții. Pachetul, un sul de covor persan, lung cam de un stat de om, era legat cu bucăți de sârmă și ascundea un cadavru de sex bărbătesc în stare avansată de putrefacție. La o primă privire am constatat o plagă parieto-occipitală dreapta, cu fractura oaselor subiacente, restul tabloului lezional întregindu-se la necropsie. Măcar intuiam orișicât cauza decesului nefericitului african, pe șortul căruia deslușisem caligrafiate stângaci trei cuvinte misterioase – „JUDE ASHA NTHA” -, care puteau însemna orice. Curat ghinion, un al doilea leș cu identitate necunoscută, mi-am șoptit îngrijorat. Ne-am apucat să reconstituim fizionomia amărâtului, printr-o expertiză antropometrică și, ca-ntotdeauna, profesorul Rișcuția – Dumnezeu să-l aibă în pază ! – l-a recompus din cărbune. De i-ar fi suflat și nițică viață, ca să ne mărturisească și ce se petrecuse…

 Spre sfârșitul lunii, în timpul ultimului serviciu programat, ghinionul îmi bătea din nou în geam, mai, mai să-l spargă. Ziua aia e imposibil de șters din memoria mea afectivă, devenită un fel de cimitir cu puzderie de candele mereu aprinse. În zona Pieței Crângași, o tânără însărcinată pierise tragic, înjunghiată mortal în plină stradă și sub ochii atâtor trecători, fără ca unul dintre ei să-l imobilizeze pe monstru, dispărut în mulțimea paralizată de spaimă. Cu chiu, cu vai am reușit să schițăm, din crâmpeiele mnezice ale martorilor oculari, portretul criminalului de ocazie, desăvârșit apoi de același inevitabil specialist în măsurarea diferitelor părți ale corpului omenesc și a raportului existent între ele. Chipul desenat al autorului abominabilei grozăvii a apărut zile de-a rândul în Evenimentul zilei, o premieră în acele vremuri, și găselnița mediatică ne-a ajutat să-l prindem pe ucigaș, un tip cu mințile împrăștiate iremediabil. De altfel, descreieratul a și dat ortu’ popii în spitalul de boli nervoase la scurt timp.

Rămâneam însă cu primele cazuri nerezolvate, iar șansele să le elucidez se împuținau cu fiecare săptămână irosită. Înmuiat de rugămințile mele, Cel de Sus mi-a trimis curând semnul dezlegător de enigme. O amiază ca oricare alta părea cea de care vă voi pomeni de îndată, dar avea să fie total diferită. „Cred că suntem la un pas de identificarea cadavrului din Lacul Morii, fugim acum la o adresă unde a locuit sărmanul”, m-a pus în temă judiciaristul de caz. „Treceți pe aici, că merg și eu”, i-am răspuns surescitat și iată-mă într-un bloc de la marginea capitalei. Gazda, o femeie întomnată și gureșă, scoate din sertarul bibliotecii o poză și ne-o arată. Dezamăgire cruntă. Insul nu-i de culoare, dimpotrivă, e alb și turc, a stat deunăzi aici cu chirie. Dăm să părăsim locuința și, atins de aripa providenței, cer fotografia s-o mai iscodesc oleacă. Ptiu, drace, gagiul seamănă cu ăla abandonat în locul viran de la intersecția străzilor Scarlat Vârnav și Zinca Golescu! Bingo ! Polițiștii, care nu mă însoțiseră la acea cercetare, mă fixează cu un amestec de bucurie și ciudă, un ochi le surâdea, celălalt le plângea. Unde dai și unde crapă ! Îmi vine să pup dreptunghiul de carton și să sar în sus, ca la celebrarea golurilor, norocul nu mă părăsise ! De aici încolo lucrurile se vor derula ca la manualul de criminalistică și asasinii – cetățeni otomani – vor fi încătușați cu iuțeala vântului. Țin minte că liderul lor își petrecuse destui ani prin legiunile din nordul Africii și experiența astfel căpătată îl imunizase parcă la fleacurile existențiale. Un individ înalt și musculos, puternic ca un taur și de-un calm impresionant. Îl audiam împreună cu Marin Dincă (ori cu Dorel Duță ?), în biroul său de la Poliția Capitalei, și, la un moment dat, năvălește în încăpere șeful „gaborilor” din sectorul 6, vechi milițian. Nitam-nisam, nechematul musafir se repede la suspect și îi cârpește o ditamai palma peste ceafă. Îl scoatem afară pe bătăuș, namila se ridică în picioare (simt că o feștelim, mamă, cât e de mare, de nu ne-ar pocni!), ia de pe masă o scrumieră grea, din sticlă masivă, slobozește un strigăt de animal rănit, de-au tremurat o săptămână ferestrele și, schimonosindu-și figura aspră, își zdrobește în cap obiectul colțuros. Cioburile sar pe podea ca o ploaie ascuțită, cristalină și rea. Am încremenit o clipă. Niciodată nu asistasem la o scenă similară, cu agresarea fizică a inculpatului sau a martorului de către organ și nici la una de autoflagelare, motiv să le mulțumesc recunoscător bunelor ursitoare ! Spahiul s-a așezat tacticos pe scaun, și-a cerut scuze și, cu liniștea de dinainte, ne-a spus: „Să continuăm interogatoriul, domnilor !” Și l-am continuat…

Din trei cazuri dificile soluționasem două, însă nu progresam deloc cu investigațiile în cel al africanului învelit în covorul persan. Altă dimineață, alt telefon de la polițistul de la „Omucideri” din dosar: „Avem informații că tipul din lac e srilankez și că «legătura» lui ar sta în Regie și ar aduce leit cu Gullit, fotbalistul ăla olandez. Chiar acu’ ne ducem într-acolo”. „Luați-mă și pe mine”, îl rog. Înghesuiți într-o Dacie rablagită, o cotim pe Cheiul Dâmboviței, înspre Regie, și urzim planuri. Trecem de Complexul Studențesc „Grozăvești” (o, tempora!) și, deodată, minunea minunilor! Pe trotuarul de vizavi, la ceva distanță, îl zăresc pe „Gullit” !! La cultura mea fotbalistică n-aveam voie să ratez intercepția și deposedarea prin alunecare! „Opriți mașina !” strig ca un apucat. Sărim din tărăboanță și o rupem la sănătoasa către tânărul mulatru, împietrit de uimire și spaimă. Îl înșfăcăm, îl băgăm în autoturismul hodorogit și îl cărăm ca pe un sac la procuratură. A doua zi aflasem și cum se numește victima și cine-i asasinul, un ceylonez paralitic. Nenorocitul, ca să nu fie găbjit de ai lui, care îl dibuiseră, sărise de la etajul cinci și-și ferfenițise șira spinării. Pe vecie…

Aerul frige, amintirile de atunci sunt mai fierbinți ca oricând, iar procurorul criminalist de odinioară s-a ivit brusc și intempestiv din cotloanele memoriei încă fecunde. Nu-i singur, ci împreună cu polițiștii de la „Omoruri” și cu medicii legiști, sortiți să-mi fie frați întru profesie și fără de care nimic din ce v-am povestit n-ar fi fost posibil. Laolaltă cu ei, în vâltoarea vânătorii de asasini mi-am dat seama că „nu-mi place să asist la spectacolul înjosirii umane. Îmi repugnă să stau, ca un judecător sau ca un spectator, și să mă uit la oameni în vreme ce aceștia pășesc pe ultimele trepte ale abjecției, mi-e teamă întotdeauna să nu-și întoarcă fața către mine și să-mi zâmbească.”[2] De aceea am ales să fiu procuror și avocat…

[1] Ismail Kadare, Firida Rușinii

[2] Curzio Malaparte, Pielea