Ana Pauker sau legea țapului ispășitor

Descuiate după căderea comunismului, arhivele secrete au confirmat un adevăr pînă atunci doar bănuit de specialiști: comunismul și-a avut legile sale de destin, unele aparținîndu-i în exclusivitate, altele șterpelite de la politică în general. Nu e vorba, indubitabil, de așa-zisele legi obiective ale dezvoltării despre care se spune și se scrie că au încolțit și s-au copt în capetele celor trei clasici ai marxismului, Marx, Engels, Lenin, ci de legile atotstăpînitoare ale bătăliei pentru putere din interiorul fiecărui partid comunist. O asemenea lege, împrumutată de la Revoluția franceză, e cea potrivit căreia făuritorul unui mecanism de zdrobire a omului sfîrșește prin a fi tăiat, mărunt-mărunt, de roțile dințate ale mașinăriei meșterite sau doar mînuite de el.

Sfîrșitul tragic și-a pus pecetea asupra întregii vieți a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Faptele de pînă atunci ale liderului comunist au fost selectate și chiar prelucrate de incendiul produs în sufletul fiecăruia dintre noi de o moarte nedreaptă. Această lege a dezastrului uman ne-a făcut să uităm cine a fost, la un moment dat, Lucrețiu Pătrășcanu: ministrul Justiției în guvernul prezidat de dr. Petru Groza. Sub oblăduirea sa au avut loc procesele „criminalilor de război“ și ale fruntașilor țărăniști. Adică tot atîtea momente de grosolană încălcare a celor mai elementare reguli ale Justiției. Indiscutabil, procesul Pătrășcanu a fost un fals de la un capăt la altul. Putem însă spune altceva despre procesul lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache și al altor lideri PNȚ, din a doua jumătate a anului 1947? Lucrețiu Pătrășcanu întruchipează astfel una dintre realitățile comuniste: făuritorul mecanismului strîmb cade el însuși victima mecanismului. E ceea ce s-a întîmplat și cu faimoșii șefi ai poliției secrete sovietice: Ejov, Iagoda, Beria. După ce au trimis milioane de nevinovați în lagăre sau la zidul plutonului de execuție, au sfîrșit prin a fi ei înșiși arestați, judecați strîmb și executați.

Istoria comunismului e orînduită însă și o de altă lege: cea a țapului ispășitor. Nu se poate spune că e o descoperire a bolșevismului. „Țapul“ pe a cărui spinare e aruncată povara responsabilității se întîlnește nu numai în politică, dar și în viață. Comunismul a dat însă acestei legi o încrîncenare supraomenească.

În istoria comunismului românesc, întruchiparea perfectă a țapului ispășitor o reprezintă Ana Pauker. După ce a fost înlăturată de la putere, în 1952, fosta lideră comunistă a devenit pentru Gheorghiu-Dej groapa de gunoi a tuturor păcatelor comuniste. Totul a început din clipa cînd Dej, pentru a se salva de la presiunea lui Hrușciov de a trece la destalinizare, a afirmat că în România procesul avusese loc deja. El invoca, în acest sens, „demascarea devierii de dreapta“, din mai 1952. Printr-o abilitate demnă de invidiat, Gheorghiu-Dej a pus în cîrca Anei Pauker toate crimele unei perioade în care el fusese, totuși, șeful partidului: colectivizarea forțată, procesele politice etc. Deși avea să moară abia în vara lui 1960, Ana Pauker a continuat să joace – din perspectiva lui Gheorghiu-Dej et Co. – rolul statuii nu numai răsturnate prin lovitura cu cotul, dar și spartă, bucată cu bucată. Ori de cîte ori se punea problema destalinizării, propagandiștii oficiali lansau o nouă campanie împotriva Anei Pauker.

Ipostaza de țap ispășitor n-a ocolit-o pe Ana Pauker nici după moarte. Cu toate că și-a concentrat atenția în vederea demolării sistematice a lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu a folosit-o și el pentru salvarea sistemului. Culmea e faptul că și după decembrie 1989, cînd ne așteptam la trezirea deplină a lucidității, Ana Pauker a fost folosită în ipostaza de țap ispășitor. Naționalist-comuniștii au invocat originea etnică a Anei Pauker pentru promovarea tezei absurde a lipsei de responsabilitate a comuniștilor români față de crimele din anii dictaturii.