Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

Ancuța Șerban: Am o vârstă la care pot să privesc în urmă și să-mi văd urmele

Mi-e greu să scriu despre mine în mod serios. Nu pentru că m-aș lua tot timpul peste picior, ci pentru că nu pot să fiu obiectivă.
Încep spunând că Dumnezeu mă iubește, iar eu nu reușesc să-i răspund cu aceeași tărie. Dar îi sunt recunoscătoare pentru toată viața mea în integralitatea ei, cât și pentru fiecare perioadă și etapă prin care am trecut. Am o vârstă la care pot să privesc în urmă și să-mi văd urmele. Nu știu dacă sunt toate câte avusesem în plan să am până acum, cum nici nu știu dacă sunt toate bune sau mai puțin bune. Doar Dumnezeu știe! Eu voi afla mai târziu.

Cu certitudine, aș fi putut fi și aș fi putut face mult mai mult decât am făcut. Văd asta uitându-mă și la drumurile prin viață ale colegilor mei de liceu, de facultate. Sunt absolventă a Facultății de Drept din cadrul Universității București. Am ajuns aici dintr-un calcul greșit al meu. Ar fi trebuit să aleg Facultatea de Litere sau, cel mai bine, pe cea de Istorie. Mi-am dat seama de greșeala mea după prima oră de curs, întâmplată a fi Istoria Dreptului.

Mi-amintesc și-acum acea primă zi de curs. O zi de toamnă, închisă, vântoasă. În pauză, am ieșit pe hol, zdrobită de conștientizarea uriașei greșeli făcute. Stăteam cu fruntea lipită de sticla ferestrei din fața standului de cărți, cu privirea pierdută în agitația frunzelor ce se desprindeau din copacii scuturați de toamnă și căutam un punct de susținere vieții mele. Clar mi-a venit gândul, merg la gazdă, îmi fac bagajul și mă-ntorc acasă. Și ce le spui alor tăi? Că am greșit. Că nu e pentru mine locul ăsta. Mda, dar tu ai ales. Și ai deja un an pierdut. Ce faci, mai ratezi unul? Și ce vor zice ai tăi dincolo de acceptarea hotărârii tale? Of! Da, of. Cum ai fost învățată? Ai pornit un lucru, du-l până la capăt! Nu mai ești copil. Asumă-ți! La fix, eram din nou în bancă.

Da, aș fi putut să învăț să dau admitere la Istorie sau la Psihologie, dar, neplăcându-mi școala pe care o făceam, toată energia mea era concentrată să-i fac față. Mă agățam cu disperare de gândul că, într-un final, voi fi procuror și că voi fi sabia ce va împărți dreptatea într-o lume tot mai anarhică. Acesta fusese scopul pentru care venisem la drept. Și ce mai rămânea din energie, o cheltuiam scriind poezii despre doruri ce mă răscoleau rebele sau diverse povestioare ori eseuri care ar fi trebuit să ordoneze rostul lumii. Decât să merg la cursuri, preferam să stau acasă și, împreună cu soră-mea, cocoțate pe masa din bucătărie, beam ceai în timp ce recitam poezii plutelor ce se agitau nervoase, în vântul toamnei, prin dreptul ferestrei.

Și anii au trecut. Verificată a fost și la mine vorba aceea care zice: tu fă-ți planuri, pentru ca Dumnezeu să râdă de ele. Evident că am ajuns să practic avocatura. Exact ce nu-mi dorisem. Toate examenele susținute ulterior, de a intra în rândul procurorilor, apoi al judecătorilor au fost sortite eșecului. Multă muncă și multă energie risipite în van. Între timp, am căutat să fiu un avocat cât de bun am putut fi. Totul în viața mea era o școală. M-am prins greu de asta și după destul de mult timp. Dar când i-am prins înțelesul, nu i-am mai dat drumul. Minunile se întâmplă permanent în viața noastră, doar noi nu suntem pregătiți să le vedem. Dar, cu certitudine, astăzi sunt recunoscătoare faptului că am rămas avocat.

Cu noul înțeles al vieții, zi după zi  îmi era evident că eram într-un loc străin mie sau că eu eram un corp străin în ceva ce nu mi se potrivea. Și astfel am început să-mi caut locul, noul scop, să mă regăsesc pe mine cea de dinainte de orice idee preconcepută a mea despre mine sau venită din familie, din școală, din lumea largă. Dificil drum, dar, așa cum am mai spus, Dumnezeu mă iubește!

Sufeream tot mai mult de faptul că munca mea nu se concretiza în ceva fizic, așa cum constructorul face o casă care rămâne, dăinuie în timp. Lucram pentru oameni, îi ajutam prin reprezentarea în fața instanței de judecată, dar nu cream nimic fizic. Iar cu timpul aveam convingerea ca vorbesc în vânt. Nu mai găseam plăcerea în ceea ce făceam, nici interesul. Mă oboseau orgoliile și risipa de energie de a le mulțumi, când, cu puțină bunăvoință, puteai lămuri lucrurile rapid și cu costuri minime.

În ziua în care am pictat primul meu tablou, maci într-un câmp de verde și albastru, sufletul mi-a cântat până în cele mai fine coarde. Descoperisem un nou sens, puteam face ceva fizic și care să placă celorlalți. A fost un pas ce mi-a deschis ușile altor înțelegeri. Nu mai forțam nimic. Nu mai voiam, în mod necesar, nimic. Mă bucuram de tot ce primeam, de tot ce simțeam, de tot ce eu eram. Nu voiam mult, dar primeam mai mult decât mi-aș fi dorit sau aveam nevoie. Aș fi vrut să împărtășesc lumii din prea plinul lumii mele, dar nu reușeam prea bine. Mă bucuram, pentru că micile mele creații artistice plăceau. Dar simțeam că nu ăsta e drumul meu. Am încercat să scriu, dar nu aveam răbdare să duc ceva la final. Nu era concretizat fizic, nu mă atrăgea. Am hotărât să deschid un blog, pentru motivare, dar scriam sporadic. Nimic nu-mi părea a fi suficient de important pentru a fi pus în cuvinte.

Apoi a venit mutarea în Thailanda, unde soțul are un contract de muncă. Cumva, viața mea a trecut într-un nou palier de evoluție. Aici, tot când a venit momentul potrivit, am început să urmez cursurile unei școli de pictură pe porțelan. Îmi cântă sufletul în fiecare zi când fac asta. Și am credința, de data asta, că, în momentul întoarcerii acasă, voi bucura și pe alții cu grația unei picturi pe porțelan.

De la începutul venirii noastre aici am vrut să țin și să urc pe blogul meu un jurnal al vieții mele de aici, în care să surprind particularitatea vieții de aici, mici întâmplări din cotidianul meu. Doar că, profund bulversată de schimbare, și cu toate energiile îndreptate spre lucrarea de adaptare a mea la viața de aici, nu am reușit să fac acest jurnal în modul gândit inițial. Sporadic, am făcut notițe, dar nimic nu mă motiva să țin un jurnal. Și erau atâtea bloguri, de toate felurile, ale românilor care trecuseră pe aici și imortalizaseră cu talent viața de aici, încât am zis că e inutil să o fac și eu.

Apoi, pentru ca Dumnezeu mă iubește, Cora mi-a făcut această propunere, de a scrie la rubrica Invitați pentru site-ul domnului Ion Cristoiu, cristoiublog. Era un dar uriaș și neașteptat, în urma unui dar mult mai mic făcut de mine Maestrului. Ardeleanca din mine s-a bucurat mai molcom, pentru că regățeanca deja sărea ca o iadă de încântare. Și, luându-mi inima în dinți, am pornit să fac acest lucru. Îmi doresc doar să vă bucure și să aveți o lectură plăcută!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog