Anul 1956 – Doliu pentru unii Imperialiști (II)

Dacă este să fiu concis, pot afirma clar și răspicat: criza de la Suez a fost provocată de decizia americanilor și britanicilor de a nu finanța construcția de către Egipt a barajului înalt de la Aswan, așa cum promiseseră, drept răspuns la legăturile tot mai strânse ale Egiptului cu Cehoslovacia comunistă și Uniunea Sovietică.

Nasser a reacționat la decizia americană și britanică prin declararea legii marțiale în zona canalului și prin preluarea controlului asupra Companiei Canalului Suez, prevăzând că taxele de trecere colectate de la navele care tranzitează canalul vor plăti construcția barajului în cinci ani. Marea Britanie și Franța se temeau că Nasser ar putea închide canalul și ar putea întrerupe transporturile de petrol care curgeau din Golful Persic către Europa de Vest. Când eforturile diplomatice de soluționare a crizei au eșuat, Marea Britanie și Franța au pregătit în secret o acțiune militară pentru a recâștiga controlul asupra canalului și, dacă era posibil, pentru a-l detrona pe Nasser. Ei au găsit un aliat extrem de bine pregătit în statul Israel, a cărui ostilitate față de Egipt fusese exacerbată de blocarea de către Nasser a Strâmtorii Tīrān (la gura de vărsare a Golfului Aqaba) și de numeroasele raiduri ale comandourilor susținute de egipteni în Israel în perioada 1955-56. La data de 29 octombrie 1956, 10 brigăzi israeliene au invadat Egiptul și au avansat spre canal, punând în dificultate forțele egiptene. Marea Britanie și Franța, urmându-și planul, au cerut ca trupele israeliene și egiptene să se retragă din zona Canalului și au anunțat că vor interveni pentru a impune încetarea focului, acțiune ordonată de Națiunile Unite. În 5 și 6 noiembrie, forțele britanice și franceze au debarcat la Port Said și Port Fuad și au început să ocupe zona canalului. Această acțiune a fost întâmpinată în curând de o opoziție tot mai mare pe plan intern și de rezoluțiile sponsorizate de SUA în cadrul ONU (făcute în parte pentru a contracara amenințările sovietice de intervenție), care au pus rapid capăt acțiunii anglo-franceze. La data de 22 decembrie, ONU a evacuat trupele britanice și franceze, iar forțele israeliene s-au retras în martie 1957.

Nasser a ieșit din criza Suezului drept un învingător și un erou pentru cauza naționalismului arab și egiptean. Israelul nu a obținut libertatea de a utiliza canalul, dar a redobândit drepturile de navigație în Strâmtoarea Tīrān. Marea Britanie și Franța, mai puțin norocoase, au pierdut cea mai mare parte a influenței lor în Orientul Mijlociu în urma acestui episod.
Date cheie interesante sau o scurtă „paralelă” între ce avea loc în țara noastră și ce avea loc în alte părți ale Lumii:

• 12 august: În fața Bisericii Piariștilor din Cluj are loc o manifestație anticomunistă, încheiată cu un memoriu de protest. Preotul Vasile Chindriș este arestat și condamnat la 7 ani de închisoare.
• 17 august: Republica Federală Germania interzice partidul comunist.
• 18 august: Episcopul Alexandru Rusu trimite un nou memoriu autorităților comuniste, după care este arestat și condamnat la 25 de ani de închisoare.
•  23 octombrie: Revoluția ungară. Mii de demonstranți protestează la Budapesta împotriva guvernului pro-sovietic.
• 24 octombrie: Revoluția ungară. Uniunea Sovietică invadează Republica Populară Ungară.
• 27 octombrie: La București, Iași, Cluj și Timișoara au avut loc demonstrații studențești. Una dintre cererile cele mai frecvente ce putea fi auzită era abolirea predării limbii ruse în școli și universități.
• 31 octombrie: Marea Britanie și Franța încep să bombardeze Egiptul pentru a forța redeschiderea Canalului Suez.
• 4 noiembrie: Revoluția ungară. Ocuparea Ungariei de către armata sovietică și instalarea guvernului contrarevoluționar condus de János Kádár.