Astăzi, de la ora 17.00, ÎN DIRECT la cristoiuTv și pe cristoiublog, un nou dialog cu H. D. Hartmann despre alegerile prezidențiale din S.U.A.

Tot astăzi, după conferința de la ora 18.00, a președintelui Iohannis, Ion Cristoiu va comenta ÎN DIRECT la cristoiuTv și pe cristoiublog, declarațiile acestuia

Anul I după Coronavirus | Reportaj. Cărțile și covidul. Baba și mitraliera!

În vreme de pandemie, ca în vreme de război, oamenii s-au ferit de toate locurile date pradă urgiei. Încă de acum câteva luni, mă gândeam unde să mă duc pentru a scrie un reportaj și cu cine să vorbesc, cine nu se ferește că, vorba aceea, când e să te ia dracu`, te ia și din ușa bisericii. Care sunt cele mai sigure locuri?! Inițial m-am gândit, nu râdeți, la Cimitirul Bellu. Păi, care era cel mai sigur loc? Acolo toți sunt morți de peste 160 de ani, începând cu prima lopată de pământ concesionată de pașoptistul C.A. Rosetti. Și, nu orice amărăștean doarme acolo, locuri nu se mai vând la bursa cimitirelor, cred, gen scoate mortu`, bagă mortu`, e Panthenon nostru Național. Peste gardul Pantheonului toți erau Vii, deci posibili purtători de Covid. Am renunțat deocamdată la idee, poate pe la toamnă când se anunță iar viitura.

Anticariatele, cu cărțile pe față!

Ce e mai trainic din ce lasă omul în urma sa, în afară de prostie? Clădiri și cărți. Cum în marile stabilimente ale culturii – biblioteci, muzee, case muzeu, – e musai să porți mască și să îndeplinești un soi de ritual – maestrul Ion Cristoiu v-a povestit cam ce trebuie să faci în perioada de relaxare când ești într-o bibliotecă publică, fie ea și a Academiei Române, am ales anticariatele.

 Înghesuite, cele mai de soi dintre ele, în cămăruțe și subsoluri, dichisite ce-i drept, dar înghesuite, ai posibilitatea cu botnița pe figură să tragi o fugă până afară, pufăi aer în piept și te întorci. Înăuntru, te mai ferești, bagi nasul într-o carte veche și respiri Timp și Istorie, nu biocide ca la supermarket. Ca o paranteză, vă dați seama la Luvru, dacă vrei s-o vezi pe Mona Lisa, și dacă ești într-un tur pe repede înainte, ca să le vezi pe toate, trebuie să alergi de-ți sar plămânii în obraji, transpirat, cu masca pe figură, pe niște scări în care regelui îi lua vreo juma` de zi să coboare și urce de la dejun la vastele WC-uri regale, iar apoi la țiitoarele palatului. Ajungi, într-un final, astmatic, bolnav de plămâni, cardiac sau cu alte beteșuguri, acum am înțeles că este cu programare, să vezi un tablou cât unghia, ca o oglindă pe care o ținea mama-mare, ferită după ușă ca să n-o cace muștele. L-ai văzut, l-ai pozat, iar apoi o iei la trap pe scări, gâfâind în mască. Așa e pe vreme de pandemie, așa a fost și înainte. N-ați pierdut nimic.

Anticarul cu cărțile, PNL-ul cu ședințele

Prăvălia cu cărți, primul anticariat privat din târgul Bucureștilor de după Revoluția din `89, cea a Anticarului cu Joben, a răsărit în buza bulevardului Coposu, fost Călărașilor, pe Hristo Botev, la numărul 31, acum mai bine de 25 de ani. În spate are un sediu al PNL-ului. Intrările sunt separate, dar anticariatul fiind proptit fix pe colțul teșit al străzii îți dă senzația că, dacă vrei să ajungi la ședințele de partid trebuie musai să treci printre coloanele și vrafurile de cărți. Doar, doar, te agață una de mânecă și cade jos, o ridici, o răsfoiești și, chiar dacă n-are poze sau dacă dai bacul la 40 de ani plus și îl pici la Română, tu fiind un soi de Vice la Județeana de Partid, te alegi cu ceva din viața asta.

„Domnul Cristoiu pleacă tot timpul cu o valiză burdușită de cărți!”

Dar, să ne întoarcem la cărțile noastre. Am făcut câteva fotografii de pe trotuar, ușa întredeschisă a anticariatului era un semn că e un suflet de om acolo, care m-a întrebat ce doresc, fără prea mai iluzii. Mai nimic, să cumpăr niște cărți și, dacă se poate, să scriu un reportaj. Doamne, ce căldură mai era, până și cărțile fâlfâiau din coperți ca să-și mai mai facă un pic aer.

Am spus cuvintele magice, că sunt de la cristoiublog.ro, blogul maestrului Cristoiu. A făcut o ușoară piruietă prin aer , a tras o carte dintr-un raft, parcă știa de unde s-o ia și mi-o întinde: o ediție a „Lumii văzută de un român rupt în fund”-, adăugând că domnul Cristoiu, la fiecare vizită la anticariat, pleacă cu valizele pline de cărți.

„Poftiți, domnule, la cărți!”

Sus masca și intru. Acolo, cald de-ți dădeai sufletul în botniță, un ventilator bârâia, afară și mai cald, în plus mașinile, claxoanele, de nu te mai înțelegeai om cu persoană. Domnul anticar vorbea încet, ca o filă de carte care se întoarce, discret, după fiecare citire. Eu, fudul de urechi, ca de la țară, vorbeam ca pe uliță, doar, doar să mă aud pe mine și ce a ieșit. L-am găsit pe Anticarul cu Joben, Nicolae Mușcel, pe numele său, aranjând, sortând, ștergând de colb bătrânele cărți care, din pricina covidului au rămas în rafturi, nerăsfoite, nemângâiate și, mai rău, necumpărate. Am aflat mai târziu și istoria cu jobenului. De fapt, iat-o pe scurt, ca o poveste, așa cum și-a ales Charlot garderoba pentru primul film. O bătrână l-a trimis în podul casei să-și aleagă ceva, spunându-i: „Vezi ce găsești…”

Și, iată, a găsit acest joben, la care a mers și un baston, poate și o redingotă. Povestea, fapt real, a prins, astfel i-a rămas numele. Anticarul cu Joben. Un om hâtru, jovial și foarte spiritual. Câte cărți are acolo? Nici el nu le mai știe numărul, pe raftul din stângă sunt cele mai vechi, cotoare din piele, aurite cu slove franțuzești, nemțești, englezești și italienești. Acolo e locul lui și îmi spune că își imaginează „raiul ca o imensă bibliotecă”. Bine, dar aci, pe Pământ, cât se câștigă din afacerea asta: „ Eu nu sunt negustor, sunt anticar. Mie îmi plac pur și simplu cărțile!” Totuși, când ai în față, i se întâmpla prin 1994, un Aramaic, un cărțoi din secolul al XII –lea, învelit în piele de vițel, care sărea de 150.000 de dolari, „îmi tremurau mâinele când l-am atins. Nu era a mea, dar, vă dați seama cum mă simțeam”, îmi spune. Asta că îl întrebasem care a fost cea mai valoroasă carte pe care a văzut-o sau i-a trecut prin mână. A mai avut de-a face cu lucrări de 5.000 -10.000 mii de euro. Și, mai întreb cum evaluează valoarea cărților, are vreun specialist, ceva. Se uită la mine aproape dezamăgit, în mintea dumnealui probabil își făcuse o părere mai bună despre mine. Îmi răspunde totuși:
„-Păi, dumnevoastră ce credeți că fac eu aici de atâția ani, înconjurat de cărți, zi de zi…”

Cine mai deschide astăzi ușa unui anticariat și ce găsești acolo. Cam tot ceea ce nu găsești pe internet. De-a lungul timpului i-au călcat pragul până și politicienii, cu ar fi Emil Boc, Codrin Ștefănescu – un împătimit colecționar de carte veche.

– Adrian Năstase, și el un celebru colecționar de artă, a venit pe la dumneavoastră, pe la anticariat?
„-E, nu, nici chiar așa. Își trimitea intermediarii.”

L-am întrebat de unde își procură marfa. „Cum de unde, plouă pe stradă cu ele, iar eu, mai iute de mână, îmi aleg ce trebuie.”

Pe vreme de pandemie am învățat să ne face provizii alimentare, cum se anunță alta, haideți să ne face provizii de cărți

Lovit de pandemie a fost și celebrul anticariat care este vizavi de Universitate, pe strada Academiei nr. 4-6, Anticariat UNU, un colț al cărților și al operelor de artă, tablouri, argintării, dichisenii din alte vremuri. Dar, în primul rând al cărților, puse pe căprării, mai vechi, mai noi, ieftine ori mai scumpe. Nu te-ai mai da plecat de acolo. Și, un pasionat al Istoriei Clipei poate frunzări zecile de ziare și reviste de acum mai bine de 100 de ani. În caz că ești grăbit și nu vrei să te uite sfinții pe acolo, anticariatul dispune de un sistem ca la farmacie. Vrei cartea cutare, le spui domnilor amabili de la cele două puncte de vânzare, respectiv căutare, izolați de plexiglasuri. O caută în sistem, o identifică pe raft, rând, domeniu, tot tacâmul, și ți-o aduc în câteva minute, ori că e în anticariat, ori că e în depozit. Oricum, o zi, două, dacă ai timp, nu te-ai mai dezlipi de acolo. Pe o scară în spirală cobori la demisol, din fotografiile realizate aici vă faceți o idee. Cărți multe, multe și acel parfum de literă tipărită pe o coală de hârtie.

Pe vreme de pandemie am învățat să ne face provizii alimentare. Cum în toamnă se anunță alta, haideți să ne face provizii de cărți!

În spațiul rezervat cărților scumpe, închise în vitrine și înconjurate de obiecte de artă, la o masă rotundă și pe fotolii stil Ludovic stau patronii anticariatului și prietenii lor, la un taifas depre coronavirus. Unul dintre meseni, domnul Petru Romașan, îi transmite salutări domnului Cristoiu, prin mine. Gazda, domnul Marin Văduva, mi-a spus că anticariatul pe care îl conduce este pentru „oameni curajoși care nu renunță la carte în nicio circumstanță, celor care le-a lipsit cartea. În mod normal avem cititori, clienți care la 2-3 zile vin în anticariat, le-a intrat în obișnuiță, ca o rutină zilnică, în timp ce alții se duc la mall. După marea relaxare cineva mi-a spus când a deschis ușa anticariatul că a intrat să-și ia doza de optimism.”

O carte veche nu face nici cât o ceapă degerată pe lângă o broșură avangardistă

Găsești „cotoare” aurite din secolele XV-XVI, tipărite în Occident, evident, pe vremea când noi îi scriam carte fiului nostru Theodosie. Dar, nu întotdeauna o carte veche este și neapărat valoroasă, în ciuda vechimii ei. Spre exemplu, o broșurică de poezie de avangardă poate fi mai scumpă decât o carte de acum câteva, multe, secole. Dacă ați urmărit cumva reality-show-ul american difuzat pe „History Channel”, adică „Așii Amanetului”, vă puteți face o idee despre ce înseamnă valoarea unei cărți, cum este evaluată, cât de mult contează conservarea sau recondiționarea ei. Bine, asta se întâmplă în Statele Unite. Deteriorată sau prost restaurată, chiar dacă l-a prins pe Guttenberg de-un picior, o astfel de carte nu face mai nimic pentru colecționari.

M-a apucat un dor de Preda și de Sadoveanu…

Eu plecasem cu un gând. Să scriu un reportaj. Dar, urmărindu-l pe domnul Ion Cristoiu cum citea din „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă” pe cristoiuTv, m-a apucat așa o poftă de domnul Sadoveanu și de slova sa încât mi-am zis: Trebuie să-mi iau cartea pe care am citit-o acum mulți, foarte mulți ani. O aveam, dar într-o ediție de-aia de împachetat brânza, de la o editură obscură. Totuși, sunt într-un anticariat, așa că am găsit o ediție mai veche de prin anii `40, tipărită la Cartea Românească. Orice s-ar spune, cei mai mari romacieri ai noștri rămân, totuși, Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu, bineînțeles, după Marin Preda…

Așteptând să-mi vină romanul lui Sadoveanu, și tot învârtindu-mă pe acolo, am găsit pe rafurile anticariatului o carte pe care o căutam de mult, „Marin Preda -Timpul n-a mai avut răbdare”, 1981, tot la Editura „Cartea Românească”- , cea condusă de autorul Moromeților până în noaptea când avea să moară în camera nr. 6, la Casa de Creație de la Mogoșoaia, respectiv Palatul Fermecat. Ca o paranteză: Creație, puțin spus. Prieten bun, șef și învățător în ale scrisului mi-a fost pe vremuri Mircea Micu, „un copil cu mustăți între niște zmei spâni”, cum îi spunea Nichita Stănescu, alături de el, Fănuș Neagu, ,,Balzac al nostru”, vorba conului Zaharia Stancu, Dumnezeu să-i odihnească pe toți. De la ei am auzit povești, întâmplări și alte nebunii. Multe vor rămâne ascunse, iar de dragul picanteriilor istoriei literaturii române, a celor pe care i-am cunoscut, așa le voi păstra și eu. În rest, se scria așa cum nu se va mai scrie, probabil, niciodată, se consumau peste media anuală scriitoricească Pepsi Cola și spirtoase. În vremurile acelea, scriitorii, poeții, în general oamenii de cultură, fugeau cu și de neveste, de copii, de amante, eventual, în Casele de creație, la munte și la mare, oricum, în natură. Închid paranteza, odată cu ea și cartea stufoasă, bine structurată și ilustrată, o culegere de texte, eseuri și elogii aduse marelui singuratic de către confrații săi. Despre unii, nu dau nume că sunt morți sau, mai grav, încă vii, se știe că au fost prieteni și amici doar la masă. „Hai , Marine, mai bea un pahar!” Să te ferească Dumnezeu de iubirea și invidia confraților de condei!

Cu cele două cărți într-o mână, cu cealaltă ținându-mă de scară, ies la lumină, să plătesc prețul de a sta cu mască, vara, într-un anticariat. Domnul din spatele paravanului de plexiglas, îmi pune frumos și elegant cărțile într-o pungă de plastic cu antetul magazinului. Mă pregătesc să scot paralele din portofel, dar mi se refuză galant și cu un zâmbet protocolar aflu ca nu trebuie să plătesc.

Este, cumva, din Partea Casei. O, foarte drăguț, mulțumesc frumos și ies în stradă, pe Academie, în zăduful de afară. Cald, praf, gălăgie și apatia unei după-amieze de vară covidată. Mai lipsea tramvaiul în care să mă urc din „Strada Preoteselor”, ca să mă simt precum profesorul Gavrilescu din „La Țigănci”. Eu venisem de la cărți.

Din Partea Casei!?! Și, mă trezesc brusc. De ce n-oi fi ales eu o incunabulă, o ediție princeps de vreo câteva sute de euro, sau o carte de-o seamă cu Unirea lui Mihai Viteazul. Asta e, data viitoare.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii