Apa care nu e (doar) apă

Știu că risc să dărâm convingerile celor care au frecventat conștiincios orele de chimie și și-au însușit fără greșeli celebra formulă H₂O. Până și cei care-au chiulit la vremea respectivă au aflat cel târziu în urmă cu câteva luni „secretul apei”. Și atunci ce sens mai au discuțiile despre ce (nu) este și ce (nu) poate apa? Ce rost are s-o batem în piuă și s-o mai dăm și la moara mistificatorilor? Solidă, lichidă sau vaporoasă, apa-i apă, oricât i-am despica… firul. Deși neschimbată de peste două secole, formula elaborată de Lavoisier continuă să incite și să fascineze științele prin inedite dezvăluiri, așa cum face și celula – microcosmosul de doar câteva zeci de microni. Apa e departe de a fi lichidul descris fugitiv ca inodor, incolor și insipid. Cum să fie, când vorbim de apă dulce, sărată, amară, dură, moale, grea, distilată, purificată, plată, minerală, termală, de izvor, de ploaie, de adâncime, de suprafață, de osmoză, îmbogățită, sfințită, vie etc., și-i percepem gusturi și mirosuri (in)descriptibile? Nu există două ape la fel, așa cum nu există două picături de ploaie sau doi fulgi de nea identici! Ca și noi, oamenii, apa e plină de contradicții, excentricități și anomalii, lasă amprente și adună informații pe tot parcursul care-i e hărăzit.

Informații?! Totul până la informații! Ultima oară afirmația a stârnit un val de proteste. Unii s-au crucit, alții au clătinat din cap compătimitor, iar alții au izbucnit în hohote infatuate. Mulți au năvălit în stradă indignați peste măsură, purtând cu ei pancarte pe care scria clar și cuprinzător: „Apa este H₂O!” Punct. Pe alții, însă, i-a pus pe gânduri și-au încercat să afle dacă metafora ascunde mici crâmpeie din tainele naturii, sau e o simplă piatră aruncată în baltă. Cu ce informații ne-ar putea aproviziona o licoare anostă? Și cum se face că nimeni nu sesizează mesajele încorporate în omniscienții stropi? Poate din același motiv pentru care nu conștientizăm decât cel mult zece informații din o sută – deși ele sunt procesate conștiincios de alte structuri din corpul nostru. Informația nu înseamnă doar relatări epatante ori cancanuri mondene, ci și ceea ce rezultă din interacțiunile dintre molecule: știri traduse în temperatură, umiditate, osmolaritate, presiune, entropie, și încă multe altele.

Practic nu există formă de viață fără molecula cu permis de accedere în orice celulă și cu drept de liberă circulație în timp și spațiu. Niciuna n-o poate stoca timp nelimitat, așa că toate depind de importuri și practică schimbul de… apă. Fără apă și energie (solară) n-ar exista hrană (glucoză, proteine, lipide). Fără hrană n-ar exista energie (metabolică – ATP) și, în lipsa acesteia, n-ar exista viața. Așa sună cea mai concisă ecuație de funcționare a biologiei, valabilă la scară unicelulară, ca și la nivel de ecosisteme complexe precum societatea umană. Nu degeaba suntem făcuți din 60% apă. Apa hidratează biomolecule (proteine) și le stabilizează, dinamizează și facilitează funcțiile. Fără relația filo-fobă dintre cele două am fi doar… puding. Fără apă, zilele ne-ar fi numărate pe degetele de la o mână. Celulele ar ceda ca niște piese de domino, iar elixirul vieții s-ar scurge nestingherit în… alte direcții. Cu informații cu tot.

Apa e cu atât mai valoroasă cu cât e mai accesibilă celulelor și le aduce elemente utile care să le faciliteze funcțiile, nu otrăvuri care să le perturbe activitatea. Pe mulți îi îngrijorează supliciile la care e supusă apa, biciuită și împinsă de pompe prin rețeaua de țevi, ca să urce la consumatorii cocoțați în zgârie-nori. O apă denaturată care, în loc să servească la detoxifiere, intoxică organismul cu tot ce culege în călătoria forțată. Asta a determinat „salvatorii apei” să vină cu măsuri de resuscitare. O filtrează de impurități, o fierb ca s-o curețe de germeni, o îmbogățesc cu biofotoni, antioxidanți și hidrogen molecular, o magnetizează, ori o trec într-o a patra stare de agregare ca s-o poată… inhala. Greu de spus însă dacă noile metode de (mal)tratare înlătură efectele pervertirii calității apei originare, ori servesc doar marketingului obsedat de a scoate apa – pardon, banii! – din piatră seacă. Criticii susțin că apa nu uită informația (toxică) de care a fost eliberată brutal și nici noile torturi la care e supusă pentru a-și pierde… memoria, ci continuă să transmită ce „știe”. Ce este de fapt apa? E chimie, e biologie, sau e însăși cheița astrofizicii și a înțelegerii Universului, cum pretind unii experți? Apa e orice, numai neutră și inertă nu. Atrage, respinge, catalizează și inhibă milioane de procese, și o face altfel decât alte structuri. Face ordine din haos și anarhie din orânduială.

În funcție de sorginte și de soiul particulelor dizolvate, apa ne poate influența multiplu procesele din organism. Natura nu găzduiește apa în stare pură și nimeni nu consumă exclusiv H₂O. Cine poate trăi doar cu apă distilată? Fiindcă la asta s-ar reduce materialul din molecule triatomice – o simplificare (im)pardonabilă, după cum vom vedea. Nu numai că n-ar avea niciun gust, dar ne-ar pune viața și sănătatea în pericol, întocmai ca și apa salină ce revendică 2/3 din suprafața planetei. Vizibile sau nu, în apă se regăsesc multe din câte populează și conțin mediile prin care ea trece și cu care interacționează: straturi geologice, pulberi cosmice și epoci istorice în raporturi ce diferă la fiecare pas. Conține o serie de minerale utile precum calciu, magneziu, sodiu, potasiu, zinc sau fier. Până și microorganismele – inofensive într-o anume concentrație și tipologie – fac parte din compoziție. Din păcate, o pot falsifica și multe impurități purtătoare de informații (despre stilul de viață iresponsabil) de care ne-am putea lipsi – plumb, clor, mangan, cadmiu, arsen, uraniu, germeni patogeni, toxine – dar și… eternele chimicale: resturi de medicamente, pesticide, hormoni, nanoparticule etc. Dincolo de mesajele externe ce-o folosesc drept cărăuș, apa mai are și taine… intrinseci. Una din ciudățenii este autoprotoliza, un fel de reacție a apei cu ea însăși: un schimb de protoni între molecule care-i modifică enorm structura, ionizând-o.

Dar apa își permite și alte extravaganțe care polarizează și scindează spiritele (nu doar științifice) ca niciun alt element. În timp ce unii sunt ferm convinși că homeopatia „funcționează”, alții vorbesc de șarlatanie, cel mult de o metodă complementară ce perfecționează un efect placebo. (Deloc surprinzător, având în vedere că homeopații serioși alocă mult timp și multă atenție relatărilor pacienților!) Cum să funcționeze ceva acolo unde măsurătorile nu mai detectează nici urmă din substanța dizolvată în apă?! Aceeași întrebare ne-o putem pune și despre ce anume atrage rechinii de la mari distanțe la locul unde au ajuns în apă câteva picături de sânge. Oricât de exacerbate le-ar fi cele șapte simțuri, n-au cum să detecteze moleculele de ADN pierdute pe drum prin diluare. Și cum rămâne cu primitorii de transplanturi care adoptă parțial comportamentul donatorilor anonimi? De unde primesc informațiile despre personalitatea acelora? Poate că ne-am concentrat căutările pe molecula greșită. De ce n-am atribui activitatea biologică moleculelor de apă, chiar dacă ele „refuză” momentan să ne divulge secretul mecanismelor de care se folosesc? În fond, nici în celulele canceroase sau cirotice nu detectăm întotdeauna urme de UV, HPV sau alcool, dar asta nu ne împiedică să le incriminăm. Valul ajunge la țărm ca val și fără să includă moleculele originare din mijlocul oceanului!

Pentru a-i înțelege „comportamentul” e nevoie de incursiuni în ramuri mai noi ale științelor. Așadar, trei atomi – dintre care doi (aparent) identici îi împrumută numele (hydro) – se unesc pentru a forma o moleculă în aparență banală, în realitate un model excelent pentru (des)cifrarea informațiilor mecanice cuantice. Ca să poți studia ceva, fie el virus sau molecula „X”, e nevoie ca mai întâi să-l izolezi în stare pură. Cercetătorii japonezi au sechestrat faimoasa moleculă într-o colivie/cușcă compusă din 60 de atomi de carbon (C₆₀) – o fullerenă în forma unei mingi de fotbal. Prin așa-zisa chirurgie moleculară au deschis ușița coliviei, au introdus molecula de apă, și au închis-o la loc. Au obținut astfel un single-molecule transistor (SMT) constituit din molecula hidro… carbonată botezată H₂O@C₆₀. Au plasat apoi SMT-ul în spațiul de doar un nanometru dintre doi electrozi de aur și au analizat transportul de electroni și conductibilitatea. Au observat diferența semnificativă dintre multiplele stări de excitabilitate în prezența moleculei de apă și doar două cu cușca goală. Mai mult: în funcție de spinul nuclear (impulsul de rotire) al celor doi atomi de hidrogen ne confruntăm cu apă orto când atomii au aceeași orientare și respectiv cu apă para, când orientările diverg. Firește, nouă, consumatorilor, ne e totuna ce molecule vibrează și se rotesc în lichidul vital, dar cercetătorii au constatat că H₂O a comutat între izomerii orto și para pe parcursul unui minut cât au durat măsurătorile. Dacă asta face o moleculă în izolare, oare cum se comportă ea în colectivitate? Dar în prezența altor elemente (a)biotice care se amestecă în compoziția apei făcând-o utilă/nocivă biologiei? Și cum arată interacțiunile celor doi izomeri ai apei cu miliardele de structuri moleculare din organismele vii?

Se știa de mult că particulele elementare dispun de impulsul cinetic numit spin. Între timp am aflat și că (semi)spinii fermionilor (de ex. electroni) și bosonilor (de ex. fotoni) fac diferența între comportamentul mai mult sau mai puțin „social” al fiecăreia. Ceea ce pentru fizica clasică sunt titireze minuscule ce se rotesc pe orbită și în jurul axei proprii, pentru fizica cuantică sunt unde și respectiv nori. Spinul pune bazele magnetismului la nivel atomic și influențează comportamentul fizico-chimic al apei. Oricum ar fi, de asimetrie și de incertitudini nu scapă nici molecula de apă. Cum arată zig-zagul dintre fizică, chimie și biologie și care este rezultatul coliziunii și conversiei izomerilor pe plan fiziologic/metabolic? Ce reacții biochimice catalizează și cu ce consecințe asupra stării de sănătate sau boală? Știm că apa para nu reacționează cu câmpuri magnetice externe. Apa orto o face. (Este principiul de funcționare al celebrului RMN – spin nuclear –, specializat în vizualizarea țesuturilor moi, bogate în apă și atomi/nuclei de hidrogen.) Pe partea chimică lucrurile stau altfel: para e cu 25% mai reactivă decât orto. Mai știm și că temperatura influențează starea apei: La zero Kelvin ar exista aproape exclusiv para, la peste 50 K raportul ajunge la 3:1 în favoarea orto, iar apa lichidă e un amestec fluctuant din ambii izomeri. Dacă se mai interpun și câmpuri electromagnetice externe, ori diverse materiale care absorb o stare sau alta a apei, totul se redefinește.

Molecula de apă preferă tovărășia altora pe care le influențează sau de care se lasă influențată. Fără apă n-ar exista comunicare intra- și nici inter-celulară, or, comunicarea înseamnă schimb de informații. Moleculele, inclusiv ADN-ul, pot emite semnale electromagnetice cu care apa interacționează. Una este electrostatica, și altceva electrodinamica, se mai spune. În fond, de ce i-ar reuși tehnologiei digitalizate să convertească datele într-un limbaj binar și să le transfere și decodifice cvasi simultan peste ocean și nu i-ar reuși asta și biologiei?! Dacă o bandă magnetică poate memora și reda informații, de ce n-ar putea face asta – în manieră proprie – și (dia)magnetismul apei?! Faptul că nu știm exact cum funcționează creierul nu ne împiedică să folosim biotehnologia la „citit gândurile” și comandat aparate.

Încă știm extrem de puține lucruri despre vitala moleculă cu doar trei atomi și despre apa care nu e doar apă. Unii cercetători susțin că apa ar avea memorie și că – cel puțin teoretic – ar putea transmite informații mediului înconjurător și ar răspunde mesajelor externe, înmagazinându-le. Ce-i drept, fizicienilor nu le-a reușit demonstrarea fenomenului, poate din lipsa instrumentelor speciale (nici radioactivitatea n-a putut fi probată inițial). S-a întâmplat și cu virusurile, a căror existență a fost bănuită cu mult înainte de a le vizualiza cu microscopul electronic ori de a le izola și cultiva pe medii de cultură speciale. Unele încă nu se lasă cultivate, dar asta nu-i face pe experți să le nege existența. Nu am identificat nici „moleculele” responsabile de propria memorie, ceea ce nu înseamnă că n-o avem. În timp ce unii experți atribuie memoriei apei doar fracțiuni de secundă, alții vorbesc de minute sau ore, în funcție de ce măsoară fiecare. În condițiile în care nu știm cum ia naștere memoria neuronală, iar procesele biologice se măsoară în milisecunde… cum am putea nega rolul apei? Cercetătorii vorbesc de entropii și fluxuri de ioni ce străbat membrana neuronală și permit stocarea memoriei în rețele neuronale. De ce n-ar fi valabil și pentru restul celulelor și al interacțiunilor?

Ceea ce nu le-a reușit fizicienilor le-a reușit biologilor cu ajutorul bacteriilor. Ele întrețin de miliarde de ani cele mai intime relații cu natura și s-au dovedit a fi biosenzori de 1.000 de ori mai receptivi decât cele mai sensibile instrumente. În ce măsură structura apei poate influența biologia se poate observa pe un mediu de cultură dintr-o cutie Petri pe care însămânțăm bacterii. E suficientă modificarea structurii apei, de pildă prin semnale electromagnetice, ca să modifice forma și aranjamentul coloniilor bacteriene. Știm de mult că bacteriile sunt experte în adaptare și supraviețuire și știm că ele pot comunica (quorum sensing) și se pot organiza. Cum circulă mesajele, pe ce căi și cum sunt recepționate nu e prea clar, în orice caz nu până la nivel molecular sau subatomic. Alte studii au relevat efectul bactericid (distrugător de bacterii) al apei tratate magnetic asupra biofilmelor din rețeaua de apă.

În ciuda criticilor vehemente din partea științelor, homeopatia s-a menținut mai bine de două secole. Autoritățile medicale încadrează homeopaticele la medicamente și homeopatia la… credințe și respectiv apă de ploaie. Tot ele avertizează în legătură cu reacțiile adverse – teoretic imposibile acolo unde efectul lipsește! Homeopatia nu lucrează cu antidotul, dar nici cu otrava, ci cu ceva similar acesteia, și promite să stimuleze tendința naturală de vindecare a organismului. Abordarea e pe cât de individualizată, pe atât de holistică. Putem doar să speculăm de ce pe unii îi ajută și pe alții nu. Posibil ca homeopatia să fie „doar” psihoterapie pentru afecțiuni sufletești somatizate. Desigur că și printre homeopați există oi negre, ca peste tot în lumea afacerilor. Și aici, ca și la restul tentativelor terapeutice (izo-, anti- sau alopate) pot exista erori și insuccese: de la superficialitatea terapeutului și interpretarea eronată a simptomelor la utilizarea de recipiente improprii și apă impură (oricât de distilată, apa tot conține diverse elemente la scară micro sau nano). Se poate ca interacțiunea cu apa celulară ori cu alte molecule din organism să nu aibă loc din cauza incompatibilității izomerilor (mâna stângă nu poate bate palma cu mâna dreaptă!). Să nu uităm de scara moleculară la care are loc schimbul de informații și de implicațiile orientării spațiale a moleculelor.

Prin urmare, fie admitem că apa este exclusiv H₂O – și atunci ceea ce consumăm noi nu e apă –, fie recunoaștem că apa e mai mult decât formula chimică și continuă să surprindă, să provoace și să scape printre degete ca niciun alt element. Nici tehnica struțului și nici credința oarbă în orice nu ne vor ajuta să ne apropiem de miezul dilemei. Cu astfel de euristici cognitive nu facem decât să rămânem în urmă, să batem pasul pe loc, și… să ne afișăm ignoranța. Faptul că nu știm exact cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm nu înseamnă că nu suntem. Nu putem nega lucruri doar pentru că nu le înțelegem sau nu le putem demonstra. Dacă am limita intervențiile la fenomene explicabile, inteligibile și măsurabile, ar trebui să renunțăm la multe remedii și am avea mult mai puțini laureați Nobel! Poate că, în loc să separăm mereu trupul de spirit și de suflet și științele de bunul-simț și de intuiție, ar fi mai bine să le împletim. Și, cine știe, poate într-o bună zi o să reușim să ne explicăm și alte fenomene pe care acum le negăm vehement, dar despre care am auzit câte ceva de la persoane mai… sensibile și mai receptive. Atât timp cât se mențin sănătoase, atât scepticismul cât și curiozitatea sunt pârghiile evoluției. Nici ei n-ar trebui să se izoleze, ci să se completeze și întrețină reciproc.