Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (I)

Numeroase fapte și date din actualitatea nemijlocită (iunie 2026) oferă argumente demne de luat în seamă în sprijinul ideii potrivit căreia aproape nimic din prezent nu poate fi explicat și, evident, înțeles, fără apelul la trecutul recent sau mai îndepărtat. Nu am, însă, de gând să dezvolt această idee pe un teren analitic, ci am prefațat cu frazele precedente un serial de natură publicistică referitor la o experiență istorică în materie de coaliții politice. Va fi un demers bazat, în principal, pe documente de arhivă, completate cu fragmente „la cald” din jurnalele intime ale câtorva personalități implicate în respectivele evenimente.

Când diverse aniversări sunt, de regulă, marcate – și în sens pozitiv și în sens negativ – prin manifestări zgomotoase, prin reluarea a tot felul de clișee, de lozinci maniheiste, îmi propun pentru restabilirea ori pentru reconfirmarea adevărului istoric să rememorez o serie de evenimente relevante, să prezint probe de necontestat despre un caz nu numai controversat, ci și tipic pentru modul în care se practică politica în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Am în vedere lunile de vară în care s-a pregătit nemijlocit și s-a săvârșit actul de la 23 August 1944. Acum, în 2026, nu va fi o aniversare „rotundă”, dar tocmai actualitatea îndreptățește sublinierea legăturii cu momentul istoric din urmă cu mai bine de opt decenii.

Întrucât luna iunie a.c. a înregistrat și înregistrează mai multe manifestări dedicate cărții, semnalez un eveniment editorial, și anume, apariția la Salonul Internațional de Carte „Bookfest – București” și în librării a celei de-a doua ediții a studiului unui reputat și regretat cercetător, Aurică Simion, studiu intitulat „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944”. Prima ediție a apărut în… 1979, în Editura „Dacia” din Cluj-Napoca, într-un tiraj de… 68.000 de exemplare. Atunci, în iunie 1979 – când cartea a ieșit de sub tipar –, un amic de profesie istoric mi-a semnalat că avem de-a face cu o adevărată „bombă” editorială. Așa că, imediat ce am aflat că mai multe exemplare au ajuns la Librăria „Mihail Sadoveanu” de lângă fostul cinematograf „Scala” (închis pe motiv de risc seismic), am cumpărat volumul cu pricina. Nici librăria nu mai există, după cum clădirea în care a funcționat – Garajul „Ciclop” – continuă să fie o rană edilitară chiar în plin centrul Bucureștiului. Mă rog. Aceasta e o altă temă. Ei bine, a doua zi după ce mi-am procurat cartea, am auzit că a fost retrasă din librării „din cauza conținutului ei necorespunzător”. De fapt, Aurică Simion se încumetase să prezinte documente de arhivă parțial sau total neconvenabile în siajul „istoriei oficiale”

Bineînțeles, m-am grăbit să citesc cartea. Încă din prefață mi s-a tăiat respirația. Citez un fragment legat de tema serialului de față:

„Insurecția a fost pregătită de o coaliție largă de forțe din care făceau parte partidele muncitorești – Partidul Comunist Român și Partidul Social Democrat – partidele burgheze Național Țărănesc și Național Liberal, Palatul regal, armata, precum și alte organizații, cercuri și personalități politice democratice, patriotice, antifasciste (…) Împotrivirea față de dominația germană și de continuarea războiului  hitlerist cuprinsese, treptat, cea mai mare parte a poporului român, inclusiv cercuri importante ale burgheziei, reprezentate pe plan politic mai ales de partidele Național Țărănesc și Național Liberal și de Palatul regal. Tocmai în atitudinea față de partidele politice burgheze și de cercurile Palatului regal s-a manifestat cu pregnanță clarviziunea politică a comuniștilor”.

Cred că fragmentul citat reprezintă el însuși un document de o reală importanță pentru istoriografia națională. Cu „tributul” de rigoare, a produs o breșă considerabilă în zidul temelor tabu. N-am înțeles de ce ediția de acum (iunie 2026) nu conține prefața și nici finalul cărții în forma din prima variantă. Deocamdată, însă, tot dintr-o perspectivă istorică pot să depun mărturie că întreaga carte (repet: bazată exclusiv pe documente de arhivă) a provocat o puternică emoție în rândurile celor care au citit-o (circula „pe sub mână”) în condițiile date.

Al doilea document care mă stimulează să scriu acest serial privește împlinirea, la 30 iunie a.c., a 40 de ani de la data la care Corneliu Coposu a expediat pe adresa profesorului Florin Constantiniu o substanțială scrisoare referitoare la actul de la 23 August 1944 (denumit, la început, lovitură de Palat, apoi, lovitură de stat și insurecția armată, pentru a se metamorfoza – în anii ʼ70-ʼ80 din secolul trecut – în Revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă). Cel care a fost unul dintre colaboratorii foarte apropiați ai lui Iuliu Maniu a considerat oportun, atunci, la 30 iunie 1986, să reconstituie evenimentele la care a fost participant direct în vederea corectării unor texte consacrate zilei de 23 August 1944. Scrisoarea întregea un fascinant „roman epistolar” dedicat, după opinia autorului, restabilirii adevărului istoric.

Este de remarcat că în deceniul al 9-lea din secolul trecut, în condițiile ceaușismului târziu, Corneliu Coposu a expediat și numeroase scrisori destinate amicilor săi de peste hotare. Între acestea, cea adresată, la 15 martie 1980, prietenului din străinătate Nicolae Mareș. Expeditorul sublinia meritele unor lucrări care, în anumite limite, se bazau pe documente de necontestat, inclusiv cele referitoare – și ele – la procesul de constituire, în iunie 1944, a coaliției intitulate Blocul Național Democratic (BND) format din Partidul Național Țărănesc (PNȚ), Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Comunist din România (PCdR) și Partidul Social Democrat (PSD).

Întrucât s-au emis în spațiul public multe neadevăruri privind istoriografia românească antedecembristă apreciez că nu este lipsit de interes să redau un fragment din scrisoarea adresată de Corneliu Coposu lui Nicolae Mareș:

„Cred că după deceniile trecute, aspectul evenimentelor poate fi circumscris în mod obiectiv. Multe dintre cele de mai jos au fost, de altfel, consemnate și atestate prin publicarea unor documente din Arhivele Statului și prin însumarea evenimentelor în unele publicații (cărți și articole de revistă) mai recente, apărute în țară, de care probabil că nu ai cunoștință (Z. Ornea, «Țărănismul»; A. Simion, «Regimul politic din România 1940-1941»; Al. Savu, «Sistemul partidelor politice din România 1919-1940»; E. și G. Sonea, «Viața economică și politică a României»; M. Fătu, «Sfârșit fără glorie»; M. Fătu, «Alianțele politice ale P.C.R.»; A. Simion, «Preliminariile insurecției din august 1944» (este exact studiul amintit la începutul „episodului” – n.n.), C. Leu, «Romanul unei zile mari» etc., apoi revistele Magazin istoric, Revista de istorie, Analele de istorie, Era Socialistă etc.”.

Sigur, lista lucrărilor pe temele date apărute până în faza redactării scrisorii este mult mai cuprinzătoare, însă chiar la dimensiunile menționate de Corneliu Coposu avem toate temeiurile să considerăm că istoriografia antedecembristă – cu toate hibele ei – oferă o bază documentară solidă pentru cunoașterea demersurilor îndreptate spre formarea unor coaliții naționale antihitleriste (cel puțin pe acest „culoar”) în plin război împotriva URSS, SUA și Marii Britanii.

Îmi îngădui, în acest loc, o scurtă paranteză. Întrucât mi-am propus să prezint doar documente, nu voi recurge la interpretări și, cu atât mai puțin, la polemici. Cu toate acestea, se impun și, cu siguranță, se vor mai impune unele derogări. Acum, în legătură cu „izvoarele istorice”, amintesc că fostul meu coleg de la Radio, Victor Frunză (absolvent al Institutului „Maxim Gorki” din Moscova, cadru didactic la Academia „Ștefan Gheorghiu”, rămas în Occident în urma unei călătorii oficiale, reîntors în țară după decembrie 1989), a afirmat în cartea sa „Istoria comunismului în România”, ediția a III-a, apărută în 1999, următoarele:

„Partidul (PCR – n.n.) nu a publicat, până în prezent, nicio culegere de documente, rezoluții, apeluri etc. din perioada 1921-1944, cât și după aceea. Nu a publicat din pricină că sunt compromițătoare”.

Or, până în decembrie 1989, începând din 1945, au apărut în editurile PCR și în cele controlate de partid zeci de culegeri de documente, multe dintre ele cu texte „compromițătoare”, așa cum a menționat și Corneliu Coposu. L-am citat pe Victor Frunză exclusiv din simplul motiv că în materie de documente – chiar dacă s-au comis cazuri flagrante de selecție partizană – există un imens stoc tipărit în România în întreaga perioadă a „regimului socialist”. Nu acesta constituie „grosul” celor pe care le voi reda în serialul de față, însă – după ce am constatat veridicitatea lor în confruntarea originalelor din arhivă – consider util să fac apel și la asemenea surse.

Revin la tema principală a acestui episod introductiv. Pentru a verifica faptele consemnate în diverse documente ne este, desigur, de mare folos și cercetarea jurnalelor personale ale celor implicați în evenimentele evocate. De o importanță mai mică, însă incontestabil utilă, ne este și memorialistica. În această privință, observăm lesne că, de regulă, fiecare mărturisitor „trage spuza pe turta proprie”. Cu toate acestea, există și segmente consensuale, fapt confirmat de documentele de arhivă, suficiente pentru a reconstitui, în câteva episoade, drumul spre înființarea, în iunie 1944, a Blocului Național Democratic (BND).

Din această perspectivă, între documentele de arhivă cele mai credibile sunt cele ale serviciilor secrete (SSI, Siguranță, Poliție) adresate conducerii țării din acea vreme, inclusiv Mareșalului Ion Antonescu. Bunăoară, într-o Notă din 18 februarie 1943, semnată de informatorul „Melle” se semnalau următoarele:

„Dl Gheorghe Brătianu a plecat acum două zile, cu automobilul, la Brașov. Acest voiaj, în aparență de plăcere, dl Brătianu plecând împreună cu doamna, a avut următorul substrat: urma să aibă loc, în aceeași zi, o întrevedere între d-nii Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, la care a fost invitat și dl Gheorghe Brătianu. Subiectul întrevederii fiind cunoscut dlui Gheorghe Brătianu – și anume fixarea unei atitudini față de situația determinată de înaintarea rusească pe front – dl Gheorghe Brătianu a preferat să nu participe. Explicația, domnia sa a dat-o prietenilor săi în casa doamnei Olga Sturdza, unde a luat dejunul înainte de a pleca la Brașov. Dl Gheorghe Brătianu este de acord cu dnii Dinu Brătianu și Iuliu Maniu asupra atitudinii față de aliații anglo-americani. D-sa are, însă, o părere cu totul opusă acelei a domnilor Dinu Brătianu și Iuliu Maniu față de problema rusească.

Dnii Dinu Brătianu și Iuliu Maniu cred că este posibilă și de dorit o bună vecinătate cu URSS, în timp ce dl Gheorghe Brătianu are convingerea fermă că niciodată Rusia nu va renunța la planurile de stăpânire a Gurilor Dunării”.

O altă notă, tot din 18 februarie 1943, s-a referit la disputele dintre Iuliu Maniu și Ion Mihalache pe aceeași temă, respectiv consecințele pe plan militar și politic ale victoriei sovietice de la Stalingrad. Este important ce au discutat cei doi lideri și ca premisă a unor eventuale decizii, în funcție de ceea ce s-ar fi putut întâmpla în continuare (Nota era semnată „Punctator”):

„Dl Maniu socoate că frontul sovietic se va stabiliza la sud, pe linia Niprului și că sovieticii vor utiliza prelungirea iernii în ținuturile nordice pentru a continua ofensiva pentru depresurarea Leningradului și, apoi, pentru a pătrunde în țările baltice. În schimb, țările balcanice și danubiene ar cădea în lotul britano-americanilor care vor începe o operație de debarcare în Grecia și Bulgaria.

Dl Mihalache socoate că această ipoteză este greșită, întrucât este puțin probabil că rușii vor renunța la Basarabia, Dobrogea și drumul de acces spre Mediterana și Adriatica prin Balcani.

Divergențele continuă și în ceea ce privește soluțiile practice propuse de ambii oameni politici. Astfel, în timp ce dl Maniu propune «interesarea britano-americanilor» prin acțiune directă sau prin țările neutre, dl Mihalache consideră că acest lucru nu ar putea decât întărâta pe sovietici. Din această cauză propune așteptarea unui moment diplomatic oportun și, în special, examinarea atitudinii Finlandei și a Italiei, pentru a se lega atitudinea țării numai de atitudinea celor două guverne deopotrivă de interesate”.

Încă o „Sursă serioasă” a transmis, de asemenea, la 18 februarie 1943, o Notă despre pozițiile unor lideri ai PNȚ din eșalonul al doilea, exponenți ai „curentului de stânga” din rândurile național-țărăniștilor.

„Scrisoarea pe care dnii Dinu Brătianu și Maniu au trimis-o la 30 ianuarie (1943 – n.n.), conducătorului, a fost comentată la dl Ghiță Popp, împreună cu dr. Roșu și avocatul Mazilescu. Ei consideră această scrisoare, pentru următoarele puncte:

1. Îl consideră pe Conducătorul statului personal răspunzător de proclamarea războiului, făcând despărțire de nație, care nu este răspunzătoare.
2. Admite războiul până la Nistru, dar mai departe nu.
3. În această privință îi dă conducătorului de exemplu Finlanda, care este agreată de anglo-americani și chiar de ruși și care nu se va putea teme de o invazie.

Ghiță Popp nu crede în eficacitatea acestei scrisori, considerând-o doar un document, deoarece după informațiile pe care le deține de la generalul Iacobici (fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române – n.n.), nici germanii nu au dorit ca armatele noastre să treacă Nistrul și că nici chiar generalul von Book nu a dorit-o, dar că întreaga dorință a fost a Conducătorului, care a presat pe germani în acest sens”.

În următoarele două luni serviciile secrete au atras atenția asupra câtorva încercări de coagulare a unor forțe politice în stare să facă față gravelor provocări din viitorul apropiat. Iată o parte a concluziilor SSI prezentate la 31 martie 1943:

„În jurul dlui Maniu se operează de câteva săptămâni o mare regrupare a tuturor forțelor politice interne, cu excepțiile semnalate (forțele „extremiste”– comuniști și legionari – n.n.). Această concentrare vrea să formeze terenul unui viitor guvern național, de care să dispună șeful partidului național-țărănesc, în momentul când va fi chemat de împrejurări la conducerea țării.

Dl Maniu se menține pe linia politicii actuale a guvernului, dar scoate că trebuie să-și manifeste părțile sale, speciale, asupra tuturor chestiunilor de ordin general prin memorii către conducerea statului.

Dl Dinu Brătianu este subjugat dlui Maniu.

Dl Tătărescu nevoit a întreprinde o acțiune tot pe cont propriu (respins de Maniu și Brătianu – n.n.)”.

În intervalul dat, cea mai dificilă acțiune s-a dovedit a fi inițierea și desfășurarea relațiilor personale și instituționale ale liderilor PNȚ și PNL cu PCdR. După știința mea, documentele disponibile până acum consemnează că Lucrețiu Pătrășcanu a avut prima întâlnire cu Iuliu Maniu abia la 27 noiembrie 1943 după ce a fost acceptat drept interlocutor valabil de cercul celor mai apropiați colaboratori ai Regelui Mihai. Gazdă le-a fost Corneliu Coposu în apartamentul său din str. Dr. Marcovici nr. 9. Așa, ca o „pată de culoare”, notez că Pătrășcanu a primit cu acel prilej cheia respectivului apartament, inclusiv pentru folosirea acestuia ca „locuință conspirativă” a comuniștilor. Temele de fond examinate la nivelul evocat vor face obiectul altor episoade.