Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (III)

Între temele care nu provoacă divergențe majore în rândurile istoricilor se pot consemna cele care privesc data de 20 iunie 1944 drept momentul oficial al apariției Blocului Național Democratic (BND), respectiv coaliția formată din Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Comunist din România și Partidul Social-Democrat. Identificăm paradoxul tocmai în zona unde se înregistrează un acord care, pe fond, ascundea un… dezacord. Când spun „dezacord” am în vedere mai ales exemplul clasic de coaliție contra naturii. Să încerc, deci, să explic ce înțeleg prin această formulă.

N-o voi lua de la Adam și Eva, nici de la faptele și datele conținute în cele două volume ale „Istoriei partidelor politice”, elaborate de A.D. Xenopol. Reamintesc doar că în lupta crâncenă împotriva Brătienilor (PNL), Partidul Național condus de Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache și-au unit forțele la 10 octombrie 1926 prin formarea Partidului Național Țărănesc. După ani de confruntări dure, cele două partide (PNȚ și PNL) au fost interzise de Regele Carol al II-lea prin lovitura de stat de la 10 februarie 1938. În noile condiții, mai ales după abdicarea lui Carol al II-lea și după venirea la putere a lui Ion Antonescu, PNȚ și PNL au început să se apropie în special pe plan programatic. De pe aceste poziții au salutat „victoria generalului Antonescu în lupta contra rebeliunii legionare”. Apoi, s-au situat pe aceeași poziție în momentul de mare dramatism al intrării României în cel de-Al Doilea Război Mondial, considerând drept sfântă lupta armată pentru realipirea la Patria-Mamă a Basarabiei și Bucovinei de Nord, teritoriile care fuseseră victime ale raptului sovietic din vara anului 1940.

Știu că am simplificat mult lucrurile fără să țin seama de numeroasele adversități, de contradicții, de nuanțe, însă luând-o pe scurtătură am ajuns mai repede la subiectul principal al episodului de față.

Primul act oficial care a atestat dacă nu o alianță politică, măcar o aliniere pe fond a celor două partide (în raport cu evoluțiile din perioada dată) poate fi considerată Scrisoarea semnată în comun de Dinu Brătianu și Iuliu Maniu în noiembrie 1940, scrisoare adresată generalului Ion Antonescu. Autorii i-au reamintit Conducătorului Statului că la întâlnirea „în trei” din septembrie 1940 s-a ajuns la un acord privind activitatea PNȚ și PNL în anumite limite, în funcție de interesul național. În acest sens, se preciza:

„Ați recunoscut utilitatea partidelor ce prezidăm și ne-ați făgăduit că veți lăsa libere organizațiile noastre centrale și județene, cu excepția întrunirilor de agitație și de propagandă la sate, care ar putea da naștere la o oarecari contramanifestații. V-am promis că vom proceda cum doriți ș vom suspenda orice activitate de manifestațiuni zgomotoase”.

Scrisoarea consemna, deopotrivă, respectarea „făgăduinței” de către Maniu și Brătianu și încălcarea repetată a acesteia de către generalul Antonescu. În consecință, cei doi lideri de partide solicitau „să se lase să funcționeze libere organizațiile noastre de partid”. După câteva zile, la 23 noiembrie 1940, România a semnat la Berlin Pactul Tripartit (încheiat inițial de Germania, Italia și Japonia), care era o prelungire și o completare a Pactului Anticomintern din 1936. Într-o altă Scrisoare dură, Maniu și Brătianu i-au adresat generalului Antonescu o întrebare fundamentală:

„Oricât ne-am afla sub influența Germaniei, poate ea să ne oblige să apărăm țările care ne sunt vrăjmașe (aluzie la Ungaria – n.n.), să intrăm în război contra celor care ne-au fost până astăzi amici (aluzie la Marea Britanie și SUA – n.n.), să ieșim din neutralitatea noastră și să luăm atitudine pe față contra puterilor cu ajutorul cărora am înfăptuit România Mare (aluzie la Marile Puteri care semnaseră Tratatul de la Trianon – n.n.)?”

Evident, cei doi lideri exprimau dezacordul comun față de aderarea României la Pactul Tripartit. Ce a urmat se știe prea bine. Subliniez doar importanța istorică a schimbului de scrisori dintre liderii celor două partide și Conducătorul Statului, desfășurat atât înainte, cât și după intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial. Cele mai multe au fost însă scrisori separate, unele semnate numai de Iuliu Maniu, iar altele numai de Dinu Brătianu, precum și răspunsurile – tot separate – ale lui Ion Antonescu. Abia la 19 decembrie 1941, Maniu și Brătianu au adresat încă o Scrisoare comună lui Ion Antonescu (devenit, între timp, mareșal). Tocmai acea Scrisoare a consfințit crearea nucleului opoziționist care a pregătit și desfășurat procesul îndelung – finalizat în iunie 1944 – de constituire a coaliției mai largi denumită (așa cum am mai precizat) Blocul Național Democratic. Totul sub influența decisivă a modului în care evolua războiul, în special după bătălia de la Stalingrad (noiembrie 1942 – februarie 1943) și deschiderea celui de-al doilea front în Vestul Europei (iunie 1944). Ideea principală a Scrisorilor a fost limpede formulată: „Să se retragă de urgență trupele române care trecuseră Nistrul”.

Citez câteva fragmente din respectiva Scrisoare:

„Suntem siliți să retragem trupele noastre de peste Nistru ca să ne reconstituim forța noastră armată și să organizăm situația noastră internă, care nu poate suporta o prelungire a războiului. Retrageți trupele din Rusia, pe care Germania le poate ușor înlocui.

Reconstituiți Armata refăcând cadrele și armamentul.

Îndreptați situația economică și financiară a țării.

Pregătiți-vă să faceți față la lipsa de alimente și îmbrăcăminte, care ne amenință și la sporirea producției noastre agricole și industriale. Să se reorganizeze transporturile și să fie mai mult dirijate către economia noastră națională, fiind scutite de atâtea necesități militare.

Numai în acest mod vom putea apăra țara noastră, o vom putea reîntregi și o vom emancipa de influența străină, ca astfel să avem o țară liberă și stăpână pe destinele ei”.

La sfârșitul celei de-a doua decade a lunii decembrie 1941, după ce sovieticii au ieșit victorioși din marea bătălie de la Moscova (fapt care a produs derută și îngrijorare nu numai în rândurile germanilor, ci și în ale liderilor politici români), au avut loc mai multe întâlniri ale șefilor PNȚ și PNL. La 19 decembrie 1941, ziua expedierii scrisorii citate, profesorul Ioan Hudiță, secretar general al PNȚ, nota în Jurnalul său:

„Maniu ne spune că a văzut pe Dinu Brătianu azi dimineață, între 11 și 12:30, și că acesta i-a declarat din nou că el este hotărât să meargă alături de noi în lupta contra lui Antonescu, fie pentru a-l sili să înceteze războiul alături de nemți, fie pentru a-l răsturna de la conducerea statului prin orice mijloace. Lupu (vicepreședinte al PNȚ) este, însă, foarte sceptic în ce privește eficacitatea sprijinului din partea liberalilor, întrucât, în afară de Dinu Brătianu nimeni din partidul lui nu-l mai urmează într-o asemenea luptă. «Așa este, a spus Maniu, însă numele său de Brătianu și calitatea lui de șef necontestat a Partidului Liberal reprezintă un important sprijin în acțiunea noastră»”.

În ziua următoare a avut loc o altă întâlnire a conducerii PNȚ. Tot Ioan Hudiță a rememorat în Jurnalul său.

„În timp ce discutam aceste chestiuni (s-au reluat temele de la întâlnirea precedentă – n.n.) a venit și Titel Petrescu (liderul social-democraților). Lupu l-a pus la curent cu hotărârea noastră de a-i propune lui Antonescu colaborarea noastră, dacă se decide să părăsească alianța germană. Titel Petrescu s-a declarat și el de acord, angajându-l pe Lupu să-i spună lui Antonescu că și el e dispus să intre în guvern în aceleași condiții ca și Maniu și Brătianu. Lupu a ridicat, apoi, chestiunea partidului comunist. «Dacă e vorba să intrăm în tratative cu Sovietele, a spus el, atunci cred că ar trebui să luăm cu noi și un reprezentant al Partidului Comunist, pentru a face plăcere Moscovei, dar știu că acest partid nu există decât cu numele și nu dispune de nicio putere. Din moment ce anglo-americanii colaborează cu Sovietele, suntem și noi obligați să avem alături de noi Partidul Comunist, repet, oricât de însemnat este el». Popovici, Maniu și eu ne declarăm complet de acord cu Lupu, aceasta fiind și vechea noastră părere. Titel Petrescu a făcut o ușoară rezervă, declarând că «o colaborare cu niște oameni care nu reprezintă nicio forță în opinia noastră publică ar însemna să-i scoatem din anonimat și să le creăm un început de existență politică». Titel Petrescu arată în continuare că fruntașii acestui «Partid Comunist» sunt «nu numai lipsiți de orice valoare, dar, ceea ce este și mai grav, ei sunt ori agenți ai Moscovei, ori ai Siguranței noastre». În plus, a continuat Titel Petrescu «opinia noastră publică ne-ar putea reproșa o alianță cu astfel de oameni urâți și disprețuiți». «Toate acestea le știm noi foarte bine, i-a răspuns Lupu, însă, în conjunctura de azi, noi trebuie să-i suportăm pentru a face plăcere Moscovei». Titel Petrescu s-a declarat până la urmă și el de acord dacă Maniu și Dinu Brătianu «găsesc absolut necesar acest lucru»”.