Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (IX)

Sute (dacă nu chiar mii) de documente de arhivă atestă o realitate cunoscută de mai toți viețuitorii României din vremurile pe care le evoc. În cele mai diverse cercuri politice, militare, academice, de afaceri, în comunități profesionale de toate dimensiunile și din toate domeniile de activitate, pretutindeni în țară și pe front, aveau loc discuții, confruntări de opinii, cu precădere (uneori exclusiv) în legătură cu modalitățile de ieșire din crizele multiple provocate de participarea Armatei Române la marea conflagrație mondială. Cred că pot să fiu crezut pe cuvânt când afirm că stările de fapt și de spirit dominante în societate au fost sintetizate în cea mai percutantă manieră de documentele serviciilor secrete. Din acest motiv, le-am acordat, le acord și le voi acorda cea mai mare atenție. Prin urmare, iată ce s-a scris, între altele, în sinteza informativă de la finalul lunii februarie 1942:

 

„În urmărirea țelurilor sale, Maniu se folosește de mijloacele pe care le are la îndemână. În împrejurările actuale, când activitatea grupării sale este legalmente interzisă.

Redăm principalele acțiuni întreprinse de Maniu în ultimul timp:

1. Accentuarea colaborării cu gruparea liberală de sub conducerea lui Dinu Brătianu, în vederea alcătuirii unui front comun democratic și anglofil, capabil să intervină cu mai multă autoritate în situația de azi și cu tendința de a forma o bază de înțelegere pentru eventualitățile de mâine.
2. O acțiune de persuasiune pe lângă Gheorghe Brătianu spre a-l împiedica pe acesta ca să întreprindă o acțiune personală, în contradicție cu cea urmărită de Dinu Brătianu.

Această acțiune a lui Maniu este întemeiată pe principiul că «niciun factor politic, cu aderențe în opinia publică, nu trebuie să se afle în sfera de influență germană».

3. Informarea guvernelor democratice asupra luptei dusă de gruparea național-țărănistă din România; în acest scop, au dezvoltat legăturile cu Legația elvețiană, turcă și mai puțin portugheză. Aceste legături se întrețin prin Mihai Popovici, care aranjează și contacte dese între Maniu și miniștrii (de la ambasade) respectivi”.

 

Între timp, Poliția își îndeplinea misiunile încredințate de conducerea Ministerului Afacerilor Interne. Un raport al Prefecturii Poliției Capitalei consemna:

 

„Am descoperit o organizație comunistă care activa la atelierele tipografice ale «Monitorului Oficial» și «Imprimeriile Statului».

Până în prezent, au fost identificați și arestați șapte lucrători tipografi, printre care și conducătorul organizației, Ștefu Pompiliu.

La descinderile domiciliare făcute s-au găsit manifeste comuniste și copii după discursul lui Stalin ținut la Moscova, din octombrie 1941.

Din primele cercetări întreprinse, s-a stabilit că lucrătorul tipograf Stan V. Gheorghe – care este arestat – a făcut parte din echipa atelierului de la «Monitorul oficial», care a tipărit dicționarul cifrat al Ministerului Afacerilor Externe”.

 

Pe textul acestui raport din 2 martie 1942 Mareșalul Ion Antonescu a pus următoarea rezoluție:

 

„În atenția domnului Mihai Antonescu:

Când am fost șeful Statului Major în 1933, am organizat ca cifrul Ministerului de Externe să fie tipărit la Marele Stat Major ca și acela al Armatei, sub supravegherea ofițerilor de Stat Major, zi și noapte.

Măsura se aplica și după aceea a fost părăsită odată cu plecarea mea, ceea ce constituie încă un exemplu tragic în plus de greutatea pe care o întâmpină la noi orice acțiune sănătoasă, cât și ușurința cu care se procedează în chestiunile cele mai serioase.

Rog pe domnul Mihai Antonescu să dispună revenirea la vechiul sistem, la tipărirea unui nou cifru și la anchetarea celor descoperite”.

 

Într-o altă Notă, de data aceasta, a Siguranței se transmiteau informații care se refereau tot la activitățile comuniștilor:

 

„Elemente active din comitetele de patronaje au primit directive să instige populația nevoiașă din cartierele muncitorești și în piețe pentru desfășurarea (probabil „desfacerea”) alimentelor (brutării, depozite de lemne etc.) spre a determina la acțiuni de protest, îndemnând-o să meargă in corpore la Primăria centrală și primăriile de sectoare și să trimită minorii la Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Muncii. La Arad, au răspândit 15 manifeste cu lozinca: «Vrem pace, pâine și libertate!». La Botoșani, au scris pe garduri următoarele lozinci: «Hitlerismul ne omoară bărbații și ne flămânzesc copiii!»; «Să înceteze războiul!»; «Nu vrem să murim pentru Hitler!»; «Vrem pace – Contingentul 1942»”.

 

În continuare, revin la Ioan Hudiță, care a precizat în Jurnalul său, poziția adoptată de președintele PNȚ:

 

„Maniu ne pune la curent cu discuția avută cu Dinu Brătianu. Dezacordul dintre acesta și nepotul său Gheorghe este total. Dinu Brătianu i-a declarat, din nou, lui Maniu că el și prietenii lui merg mai departe alături de noi, fiind și ei convinși că Hitler va pierde războiul «poate chiar anul acesta». Lupu și Maniu au numai cuvinte de laudă la adresa «onestului și curajosului Dinu Brătianu»”.

 

Ce ecou aveau în celelalte cercuri politice discuțiile de la vârful PNȚ? La 2 martie 1942, Constantin Argetoianu scria în „Însemnări zilnice”:

 

„Maniu continuă să «pertracteze» cu toată lumea, parcă am fi acum zece ani, parcă nu s-ar fi întâmplat toate câte s-au întâmplat. El una știe: politica, politica proastă, a intrigării și de precupețiri, ca să ajungă la putere, ca și când ar mai fi «o Putere» de cucerit. Pertractează cu ai lui, cu Dinu Brătianu, cu legionarii, cu comuniștii.

Zilele trecute, l-a chemat pe Iosif Jumanca, agitatorul ardelean socialist-democrat, și l-a sfătuit să se împace cu comuniștii!!! Jumanca i-a răspuns, cum era de așteptat, că între comunism și socialism era o prăpastie peste care nu se poate arunca un pod.

Dl Prezident Maniu îl prepară pe Caramfil (cel care a realizat mari obiective de modernizare a Bucureștiului, inclusiv amenajarea salbei de lacuri din nordul orașului – n.n.) pentru viitoarea sa guvernare în locul lui Madgearu (marele economist, ucis de legionari în toamna anului 1940 – n.n.). Bietul Maniu și bietul Caramfil!”.

 

Liderii PNȚ erau interesați să afle cât mai multe opinii din diverse cercuri, mai mult sau mai puțin importante în societate. Astfel, la 5 martie 1942, Hudiță a ajuns la domiciliul lui Dimitrie Gusti (întemeietorul Școlii Sociologice românești – n.n.). Citez din Jurnalul lui Hudiță:

 

„N-am întâlnit, până azi, un om mai fricos și mai laș ca Gusti; frizează chiar ridicolul. De cum am luat loc în biroul său, unde am servit aperitivul, el mi-a explicat pentru ce nu l-a invitat și pe Lupu odată cu mine. «Nu vreau, nici el, să creadă Antonescu că ies din neutralitatea mea strictă față de regimul său, luând contact cu adversarii săi; cu d-ta este altă chestiune, căci suntem acum colegi de facultate și pot avea această scuză».

«Tot mai crezi că Hitler va pierde războiul?», întreabă el în momentul când soția lui ne servea aperitivul. «Mai mult ca oricând», i-am răspuns eu, scoțând din servietă ultimul nostru memoriu predat lui Antonescu și buletinele noastre informative pe ultimele trei săptămâni, pe care i le-am lăsat să le citească. I-am explicat pe scurt punctul nostru de vedere asupra situației externe, pe care el și soția lui l-au ascultat cu multă atenție. «Ce bine ar fi să se termine războiul, așa cum credeți D-voastră», a exclamat Dna Gusti.

«Plutim încă într-atâta incertitudine, a intervenit Gusti, încât e foarte riscant să întrevezi de pe acum cum s-a terminat războiul. Sunt prea mulți factori în joc, plus o serie de imponderabili care scapă observațiilor noastre». «Tocmai aprecierea acestor factori atât de complicați și a imponderabililor care îi însoțesc face meritul adevăraților oameni politici care, ținând seama de toate aceste elemente, pot degaja din timp sensul evolutiv al unui proces politic. Din acest punct de vedere, am continuat eu. Maniu nu s-a înșelat niciodată în analizarea importantelor evenimente politice prin care a trecut poporul nostru»”.

 

N-am de gând să marchez fiecare zi cu trimiteri la diverse documente. De aceea, operez o selecție în funcție de situația din diferite zone politice, în așa fel încât să reconstitui drumul care a dus până la înființarea, în vara anului 1944, a Blocului Național Democratic (BND).

La 12 martie 1942, Buletinul contrainformativ transmis Președinției Consiliului de Miniștri a conținut următoarele date, furnizate de Ministerul Justiției:

 

„Curtea Marțială Brașov a judecat – în zilele de 6 și 7 martie 1942, procesul organizației comuniste, descoperită la Întreprindere IAR (Industria Aeronautică Română) și ASTRA din Brașov, pronunțând nouă sentințe de condamnare.

Au fost condamnați:

– 1 la 20 de ani muncă silnică;

– 5 la 15 ani muncă silnică;

– 4 la zece ani de muncă silnică;

– 3 la cinci ani de muncă silnică; și

– 2 la patru ani temniță grea și

– 3 la patru ani temniță grea.”

 

Peste două zile, Buletinul contrainformativ a completat imaginea sentințelor judecătorești din acea perioadă:

 

„Azi, 14 martie 1942, Curtea Marțială a Capitalei a judecat procesul grupului de comuniști tipografi de la Imprimeria «Monitorul Oficial», pronunțând opt sentințe de condamnare.

– 2 – la moarte;

– 5 – la câte 3 ani temniță grea și 500 lei cheltuieli de judecată;

– 1 – la 6 luni închisoare corecțională, 1.000 lei amendă penală și 500 lei cheltuieli de judecată;

Condamnații la moarte au făcut cereri de grațiere (au fost comutate pedepsele cu moartea în cazul lui Pompiliu Ștefu și Nicolae Mocănescu la muncă silnică pe viață – n.n.)”.

 

Au trecut doar două zile și un alt Buletin Contrainformativ înaintat Președinției Consiliului de Miniștri a semnalat următoarele:

 

„Recent, Comitetul Central al Partidului Comunist clandestin din România a întocmit un comentariu comunist referitor la:

– situația internațională actuală și

– perspectivele campaniei antisovietice din primăvara acestui an.

Acest comentariu urmează a fi difuzat numai conducătorilor de organizații comuniste pentru a fi folosit ca material de propagandă și popularizat în cadrul ședințelor instructive cu membrii celulelor comuniste.

Serviciul Special de Informații, de asemenea, informează că în rândurile muncitorilor de la Atelierele Căilor Ferate Române din Timișoara s-a răspândit – în a doua săptămână a lunii martie – «un periodic comunist».

Ideea conducătoare care se desprinde din acest manifest subversiv este îndemnul către muncitori pentru:

– unirea tuturor forțelor patriotice într-un «front unic» în vederea alungării și zdrobirii cotropitorilor nemți;

– îndepărtarea regimului actual din țară.

Manifestul se termină cu următoarele lozinci comuniste:

«Ridică-te, române, și luptă împotriva nemților!»

«Cum se va făuri România de mâine?»

«Prin lupta noastră pentru:

– Libertate

– Pace și

– Pâine.

Autoritățile au luat măsuri pentru prinderea autorilor și colpoltorilor»”.

 

La rândul lui, Marele Stat Major General s-a preocupat sistematic de „mișcarea comunistă”, mai ales „de acțiunile întreprinse în rândurile militarilor”. Din numeroasele informări pe această temă rețin, tot cu titlu ilustrativ, un fragment din raportul transmis la 17 martie 1942:

 

„Am onoarea a vă face cunoscut:

Marele Stat Major este informat că Partidul Comunist din România a dat instrucțiuni organizațiilor regionale în care prevede intensificarea propagandei în rândurile soldaților, urmărind a-i determina să nu lupte pe Frontul de Est.

Instrucțiunile recomandă:

– A se prezenta războiul cu Sovietele nepopular, folosindu-se tema că toate revendicările românilor trebuiesc îndreptate «numai» spre Ungaria;

– A se constitui imediat comitete antimilitariste pe lângă fiecare organizație comunistă regională sau locală, formate din trei-patru membri, care să se ocupe numai de acțiunea în rândurile soldaților din cazărmi,

Vă rugăm să binevoiți a da dispozițiuni să se urmărească de aproape această chestiune, supraveghindu-se în special recruții recent încorporați.

Subșeful Marelui Stat Major, general N. Tătăranu”.

 

La 30 martie 1942, SSI semnala într-o Notă consonantă cu cele precedente:

 

„Din cercurile național-țărăniste situate în imediata apropiere a lui Maniu s-au înregistrat următoarele:

1. În momentul de față au loc negocieri anglo-sovietice privitoare la Basarabia și Bucovina de Nord.
2. În cursul discuțiilor de la Moscova dintre Eden și Stalin-Molotov, ca și în conversațiile purtate cu Maiski (ambasadorul sovietic la Londra), Guvernul URSS a pretins granițele existente în momentul declarării războiului germano-sovietic.
3. Guvernul englez încearcă de atunci o limitare a pretențiilor sovietice din motive privind politica generală europeană ca și situațiile din diferite țări învecinate cu URSS.
4. Maniu a înaintat guvernelor englez și american o Notă în care a arătat că atâta vreme cât URSS nu va renunța la Basarabia și Bucovina de Nord, pentru o declarație formală, garantată de guvernele englez și american, opinia publică românească nu va putea fi serios convinsă asupra inutilității participării României la războiul din Răsărit (…).
5. Maniu a declarat intimilor săi că are motive să creadă că intervenția sa a determinat discuțiile anglo-sovietice privitoare la Basarabia și Bucovina de Nord.
6. Primul contact în această chestiune arată că maniștii – au învederat o puternică rezistență rusească, dar discuțiile continuă”.

 

Se crede că Suphy Tanrior (ambasadorul Turciei în România – n.n.), la întoarcerea sa în București va fi în măsură să aducă precizări:

 

„7. Consideră că această problemă ca determinantă pentru definirea raporturilor din România și puterile aliate.

Chestiunea este ținută în cercurile maniste în cel mai strict secret”.