Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (VI)

Ceea ce s-a întâmplat, concentrat pe tema principală a serialului de față, a constituit, în foarte mare măsură, o rezultantă a influenței factorului extern. Devenise cât se poate de clar, prin declarații oficiale, că se inițiase o alianță solidă între URSS și Marea Britanie, fapt reconfirmat de declarațiile Guvernului de la Londra privind intrarea în război împotriva României. În zilele următoare, au apărut informații referitoare la faptul că mai multe state, între care Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud (dominioane britanice), au declarat, la rândul lor, război României. În acest mod, continua să se schimbe raportul internațional de forțe, îndeosebi după intrarea în război la 7 decembrie 1941 a Statelor Unite ale Americii.

Mai sunt de consemnat cel puțin două momente care au avut și cel mai mare impact asupra pozițiilor adoptate de forțele politice interne, în special de „Opoziția Unită”, formată din PNȚ și PNL. Era vorba despre demontarea mitului invincibilității armatei germane, prin spectaculoasa victorie a Armatei Roșii, care apărase Moscova. Al doilea moment a privit convorbirile ministrului britanic de externe, Anthony Eden, cu Stalin, la care s-a convenit asupra acțiunilor comune, îndreptate spre înfrângerea Reich-ului și a sateliților, pe primul loc aflându-se România.

O profundă emoție a provocat în rândurile liderilor național-țărăniști și liberali informația potrivit căreia la Washington se semnase Convenția celor 26 de state aflate în război cu puterile Axei. Convenția a fost semnată de Roosevelt, Churchill, Litvinov (ambasadorul URSS în SUA, fost comisar al poporului pentru Afacerile Externe), de Soong (reprezentantul Chinei în SUA). Aceste state au fost: Australia, Belgia, Canada, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia, Republica Dominicană, Salvador, Grecia, Guatemala, Haiti, Conduras, Indiile, Luxemburg, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Panama, Polonia, Uniunea Sud-Africană, Iugoslavia. Potrivit propunerii lui Roosevelt, Convenția a primit numele de „Declarația Națiunilor Unite”, deschisă participării tuturor țărilor care împărtășeau principiile înscrise în acest document.

După ce s-au menționat obiectivele cuprinse în Charta Atlanticului din 14 august 1941, Declarația a afirmat:

„Victoria completă asupra inamicilor este indispensabilă pentru apărarea existenței și independenței lor, a libertății religioase, precum și a drepturilor umane, atât în țările lor, cât și în restul lumii. Națiunile Unite se angajează astfel pentru o luptă comună în contra forțelor brutale și sălbatice care urmăresc să aservească lumea întreagă. Ele se angajează deci:

1. Fiecare guvern va folosi toate resursele sale militare și economice în contra acelor membre din Pactul Tripartit și aderenților care fac parte din acest pact, cu care unul dintre guvernele semnatare se află în stare de război.
2. Fiecare guvern se angajează să colaboreze cu guvernele semnatare și să nu semneze cu inamicul un armistițiu sau o pace separată.
3. Toate națiunile care vor contribui la lupta pentru înfrângerea hitlerismului și a aliaților săi pot adera la această Declarație”.

Revin la documentele autohtone. Cum era de așteptat, Mesajele de Anul Nou 1942 ale Mareșalului Ion Antonescu au fost considerate de majoritatea populației drept cele mai importante dintre toate alte asemenea documente. Au fost importante, poate mai mult decât în rândurile simplilor cetățeni, pentru liderii politici de toate nuanțele, deoarece în funcție de evaluările și de perspectivele oferite de Ion Antonescu, urmau să-și calibreze acțiunile (predominant de natură antirăzboinice și antihitleriste) încă de la primii pași în 1942.

De fapt, au fost emise două Mesaje, unul, adresat întregului popor, altul, oștirii țării. Ambele destul de lungi, dar concordante în ceea ce privește zona de cel mai mare interes „întru toată suflarea românească” (sintagmă destul de des folosită în acele vremuri).

Întrebarea fundamentală la care Mareșalul a răspuns, pe larg, poate fi sintetizată astfel: ce rezerva României anul 1942 – război sau pace?

Iată un fragment din primul mesaj:

„Urmând tradiția românească și creștină, care îndeamnă pe cârmuitori, în pridvor de An Nou, să deschidă porți de lumină neamului, îmi deschid sufletul vouă, români de pretutindeni și de toate vârstele, pentru ca, din frământarea cugetului meu și din credința noastră, să durăm temelii noi pentru anul care începe.

Români. Lupta nu este sfârșită.

În jurul nostru, neamurile au încins brâul de foc pe întreg pământul.

Iar la Răsărit stăruie încă urmele domniei întunericului.

Anul 1942 va fi un an de lupte grele și de judecăți izbăvitoare.

Încleștarea popoarelor va trebui să deschidă luminiș de viață nouă prin biruința drepturilor.

Neamul românesc nu poate ieși din această frământare decât puternic și sporit în drepturile și onoarea lui, pentru că el a adus în această luptă sufletul credinței, sângele jertfei și onoarea dreptății”.

Și acum, un fragment din al doilea Mesaj:

„Bravi ostași! Împreună cu voi, în genunchi și smeriți, să ne plecăm cu admirație și recunoștință, la nenumăratele și sfintele cruci, care stau astăzi presărate, ca o mărturie veșnică a eroismului vostru și a luptei voastre pentru libertate și dreptate, pentru cruce și credință, pentru brazdă și onoare, în lungul nenumăratelor drumuri pe care și voi ați pășit victorios și glorios, de pe plaiurile noastre până la îndepărtatele ținuturi ale Rostovului, Azovului, Cherciului și Sevastopolului.

Inamicul a fost înfrânt, dar nu a fost zdrobit! (este locul să reamintesc că marele autor de tratate militare Clausewitz spunea că noțiunea de „zdrobit” era echivalentul celei care indica o „înfrângere” atât de gravă încât adversarul să fie constrâns să capituleze – n.n.).

Datoria noastră este să ducem lupta până la capăt.

Nu ascultați propaganda dușmanilor și netrebnicilor, ascultați sfatul Mareșalului vostru și porunca poporului vostru.

Mai presus de toate, ascultați porunca sacră, care ne vine de dincolo de mormânt, din zidurile voievodale de la Putna, din racla sacră de la Dealul și de sub criptele regești de la Argeș.

Porunca aceasta sfântă de credință și de luptă ne cere să zdrobim pentru sute de ani pe aceia care de sute de ani ne răpesc bucată după bucată din trupul și ogorul nostru.

Ostași, Fiind sigur, și de data aceasta, că m-ați înțeles și că mă ascultați, vă zic LA MULȚI ANI! Și vă cer să mă urmați.

Vă voi duce și de acum înainte pe cărări glorioase și numai spre folosul vostru și slava țării”.

Chiar dacă nu respect – și în cele ce urmează – cronologia, este nevoie pentru a duce ideea până la capăt să reamintesc că în februarie 1942, la întâlnirea cu Adolf Hitler, Ion Antonescu a reînnoit, fără echivoc, legământul de a merge cu Germania până la ceea ce a numit „victoria noastră comună”. În strânsă legătură tocmai cu acest legământ a înmânat lui Hitler un Memoriu, în care se afirma, între altele:

„De la 22 iunie până la sfârșitul anului 1941, România a participat la operațiunile militare cu 387.000 luptători, 22.000 ofițeri și circa 18.000 subofițeri. Aproape un sfert dintre aceștia și-au dat tributul de sânge – morți, răniți, dispăruți: 5.447 ofițeri (25 la sută din total), 2.381 subofițeri (13 la sută din total) și 126.358 (21 la sută din total) trupă (…) La 11 februarie 1942, România avea la Est de Nistru 170.000-180.000 de oameni, adică valoarea a zece mari unități care, inițial, au fost duse numai pentru menținerea ordinii în Ucraina între Nistru și Nipru, dar care, din cauza greutăților Armatei germane și a necesității operațiunilor au fost duse în Krimeea și la Marea Azov, la dispoziția comandamentului german”.

Până la Bobotează, presa, serviciile secrete, alte surse informative s-au întrecut în a reflecta ecoul Mesajelor de Anul Nou ale Mareșalului Ion Antonescu. Au fost, ca să spun așa, multe „ecouri de serviciu”, însă, cele ale Poliției, Siguranței și SSI s-au ocupat în special de receptări și reacții „subterane”. Pentru a nu repeta esența documentelor emise pe această temă, voi reține încă un numitor comun, respectiv preocuparea prioritară față de participarea României, în continuare, la război alături de Germania. S-au consemnat nu numai unele deosebiri de poziții, ci și nuanțe în rândurile aceleiași „tabere”. Cea mai mare atenție s-a acordat discuțiilor de la „vârfurile PNȚ și PNL”. Au existat deosebiri de vederi și în interiorul acestor formațiuni politice, între grupările Maniu și Mihalache, și între Dinu Brătianu și Gheorghe Brătianu. Dacă Maniu se pronunța fără încetare și fără echivoc pentru retragerea Armatei Române de pe teritoriile de dincolo de Nistru, Mihalache susținea fără rezerve poziția lui Ion Antonescu. Dinu Brătianu adoptase punctul de vedere al lui Maniu, în schimb, nepotul său, Gheorghe Brătianu, se dovedea pe mai departe un adept necondiționat al Mareșalului.

În contextul evocat, se impune să recurg măcar la o singură exemplificare: într-o Notă din 12 ianuarie 1942 SSI informa despre participarea a 14 persoane importante la dejunul oferit în ziua de 10 ianuarie, primului-secretar al fostei Legații a SUA la București, Benton. În Notă se menționa:

„După-masă, Maniu și Benton s-au retras într-o cameră unde au avut o lungă conversație. După discuție, dr. Lupu a declarat: «Nici mie și nici lui Mihalache nu ne place că Maniu se orientează exclusiv după ce ar dori Anglia. Și noi suntem anglofili și democrați, dar credem că trebuie să privim lucrurile numai prin prisma intereselor românești. Dacă aceste interese vin, uneori, în conflict cu interesele Angliei, noi trebuie să o spunem chiar reprezentanților acesteia, larg și deschis. Ne afirmăm astfel și sprijinul nostru de independență și câștigăm și în prestigiu în fața lumii, care ne vede liberi și de sine stătători, măcar în conștiința noastră».

Deosebirea – a precizat fostul ministru – mai constă în aceea că Mihalache și dr. Lupu înțeleg rolul și greutățile dlui Mareșal Antonescu, asupra acțiunii căruia, chiar dacă există unele rezerve trebuie, însă, să se înțeleagă că nu se putea altfel, deoarece fostul rege Carol al II-lea este cel care a trasat aceste linii nenorocite ale politicii externe. Maniu, în continuare, pare să ignore primejdia rusească și crede că englezii îi vor putea domina pe ruși. Maniu pare decis să trimită scrisoarea (se discuta despre un Memoriu adresat lui Ion Antonescu). Pentru noi, chestiunea importantă la ordinea zilei este că se cer noi trupe pe frontul de răsărit. Această politică este împotriva sentimentului și intereselor națiunii, întrucât duce la distrugerea floarei tineretului nostru și a tuturor rezervelor noastre de război în oameni și materiale». «Mareșalul – susțin maniștii – se află într-o situație dificilă, întrucât, fără să obțină ceva în schimb, nu poate trimite noi trupe, deoarece acestea ar însemna să aibă mișcări în țară»”.

Cele din urmă notații din document au reprezentat un ecou la zvonurile care circulau în acele zile în legătură cu declanșarea și acutizarea unor divergențe serioase între mai mulți generali și Mareșalul Ion Antonescu în privința modului în care urma să se desfășoare operațiunile militare. Încă de la începutul anului se desfășuraseră analize la cel mai înalt nivel al Armatei, prilej de „ieșire la suprafață” a punctelor de vedere nu numai deosebite, ci și net opuse. Cum se întâmpla și se întâmplă de obicei pe malurile Dâmboviței, nu exista și nu există secret în condițiile în care „complotează” două persoane și, evident, mai multe. Așa s-a întâmplat și în cazul divergențelor evocate, fapt confirmat în jurnalul său de Ioan Hudiță. La 7 ianuarie 1942, nota în Jurnalul său:

„Lupu spune că, după știrea lui, mai mulți generali sunt nemulțumiți de Antonescu și poate ar fi bine de luat contact cu ei. Maniu i-a răspuns că el a stat de vorbă cu unii dintre aceștia, printre care și Iacobici (Iosif Iacobici, care deținea funcția de Șef al Marelui Stat Major General), însă, divergențele dintre ei sunt pe chestiuni mărunte de organizare și că toți sunt încă siguri de victoria nemților. Chiar Iacobici, care se află momentan în foarte proaste raporturi cu Antonescu nu e convins de învingerea lui Hitler. El pretinde doar atât că armata noastră, în urma pierderilor mari, care le-a suferit prin cucerirea Odessei și lipsa ei totală de armament, așa cum dispune cea germană, ar trebui să treacă în refacere pentru cel puțin un an de zile. Lucrul acesta i l-a recunoscut și șeful armatei generale, generalul Brauchitsch (destituit după câteva zile de Hitler – n.n.) cu care Iacobici e bun prieten de când au făcut împreună Școala de Război Germană. Iacobici a și încheiat un astfel de acord cu Brauchitsch, lucru care l-a supărat pe Antonescu, sub motiv că el n-a fost consultat. «Dacă Antonescu, continuă Maniu, ar accepta acordul Iacobici- Brauchitsch, s-ar putea ajunge, practic, la încetarea colaborării noastre militare cu nemții, lucru care ne-ar ușura mult situația față de anglo-americani și de Soviete. Din nenorocire, Antonescu, în ambiția lui ridicolă, vrea să-i arate lui Hitler că, deși armata noastră este slăbită și lipsită de armamentul necesar, a hotărât să lupte mai departe alături de armata germană, mai ales acum, când se înregistrează un așa grav eșec»”.

La 17 ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici a adresat Mareșalului Antonescu un referat justificativ.

„Am onoarea a raporta că observațiile, ce le primește în continuu Marele Stat Major, în special ordinul Dvs. Numărul 12/S din 15 ianuarie 1942, prin care am fost personal observat mi-a lăsat impresia că nu mă mai bucur de încrederea Dvs.

În acest caz, prefer a pleca de la conducerea Marelui Stat Major General.

Pentru aceasta, am întocmit alăturat un memoriu și vă rog să binevoiți să luați în considerare”.

Memoriul intitulat „Referat pentru domnul mareșal Antonescu” este foarte lung și conține o sumedenie de informații referitoare la adevărata situație a Armatei Române și aduce numeroase argumente în susținerea opiniei sale privind asigurarea acelei pauze de un an absolut necesare pentru refacerea Armatei Române în vederea îndeplinirii unor viitoare acțiuni, pe care Iacobici le considera absolut necesare, mai ales în vederea eliberării Ardealului de Nord de sub ocupația horthystă. Mareșalul Ion Antonescu i-a răspuns și l-a anunțat pe Iacobici că a fost destituit din funcția de șef al Marelui Stat Major General.

În angrenajul demersurilor de câștigare a adeziunii Armatei în realizarea obiectivelor Opoziției s-a înscris și PCdR. La sfârșitul lunii ianuarie 1942, într-o amplă rezoluție a CC a PCdR au fost actualizate „sarcinile” partidului, un capitol special fiind consacrat tocmai militarilor:

„Toți membrii și prietenii partidului nostru trebuie să aducă la cunoștința soldaților Platforma noastră (era vorba despre Platforma din 6 septembrie 1941 – n.n) să o popularizeze în sânul lor. Soldații români trebuie să refuze de a mai fi unealta oarbă, carne de tun în mâna dușmanului de moarte al poporului român. Înglobându-se în Frontul Patriotic al întregului popor, ei trebuie să întoarcă armele pentru zdrobirea asupritorilor hitleriști, pentru recucerirea onoarei și libertății naționale a poporului român.

Comuniștii trebuie să găsească metodele și formele de propagandă între soldați, pentru apărarea intereselor lor vitale, pentru hrană mai bună, împotriva bătăii, reintroduse prin lege de către călăul Antonescu, pentru un tratament omenesc, împotriva corvezilor și muncilor distrugătoare și înjosirii de către armata germană, prin ieșiri în masă”.

Chemările adresate militarilor, inclusiv ofițerilor, vizau obiective mult mai ample, însă mă rezum la cele consemnate până acum și prezint câteva Note contrainformative militare și civile referitoare la ecoul intervențiilor PCdR în rândurile Armatei. La 16 februarie Chestura Poliției Galați emitea următorul document:

„Motivat de ordinul Inspectoratului regional de Poliție Galați nr. 35.985S din 7/II/1942 vi se trimite în copie o notă informativă numărul 151 din 21/I/1942 cu privire la soldații români care s-au înapoiat de pe front posedând manifeste comuniste și vă invităm a lua măsuri să li se facă percheziție corporală soldaților care vin în concediu ori se desconcentrează din Basarabia confiscând manifestele oriunde se găsesc și trimițând în judecată pe colportori, comunicându-ne rezultatul până la 19 februarie a.c.

Șeful Biroului Siguranței,

1. Teodoru”.