Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (VII)

În împrejurările evocate până acum, este de reținut, în continuare, un fapt esențial: în cercurile politice pe care Mareșalul Antonescu le lăsa „să zburde” (potrivit afirmației lui Eugen Cristescu, șeful SSI), dar sub un strict control, se exprimau puncte de vedere contradictorii, situate exact la polul opus obiectivului principal care consta în unirea forțelor opoziționiste (în limitele despre care am mai vorbit) pentru a desfășura acțiuni coordonate și coerente. În funcție de evoluția ostilităților, în special de pe frontul din Est, și de poziționările politice externe, se „răsuceau” tot felul de lideri, uneori de la o zi la alta. Au existat, însă unele constante, îndeosebi în relațiile personale ale protagoniștilor. Chiar dacă opinia dominantă era exprimată (și public și „conspirativ”) în sensul că Germania va câștiga războiul cu URSS, unii „fruntași ai PNȚ” (denumire acreditată în perioada interbelică) perseverau în a întreține legături cu persoane cunoscute ca reprezentanți ai PCdR. De exemplu, Ioan Hudiță a consemnat în Jurnalul său, încă de la începutul lunii ianuarie 1942, o serie de contacte cu frații Mihăileanu din conducerea comunistă locală – București, muncitori la un atelier particular, veniți împreună cu Athanase Joja, profesor de filosofie, membru al Comitetului PCdR Ilfov, să testeze disponibilitatea lui Iuliu Maniu (în special) de a iniția contacte politice fie și numai cu anumiți lideri comuniști. Mai des, Hudiță conversa cu Petre Constatiniu-Iași, fost coleg de studenție la Facultatea de Istorie din „Dulcele Târg”. Dar, înainte de a consemna discuțiile din acele zile, mă opresc la însemnările lui Corneliu Coposu referitoare la 10 ianuarie 1942. Le redau pe larg deoarece au marcat o etapă nouă în demersurile de care mă ocup în serialul de față:

„Adus de asistentul (de la Facultatea de Drept) Ion I. Teodorescu, activist în Partidul Național-Țărănesc, după o prealabilă fixare a audienței, vine la Maniu (la orele 10:00) N.D. Cocea, spiritualul om de cultură, gazetar emerit, scriitor de vervă, care și-a câștigat un meritat prestigiu în lumea românească, prin talentul lui inegalat de pamfletar. (Notorietatea lui se datorește în același timp și numeroaselor aventuri sentimentale). Cocea este cunoscut ca om de stânga. Se zice că cercurile artistice îl socotesc comunist, iar comuniștii (sau cel puțin comuniștii Kominterniști) îl socotesc artist. Nimeni însă nu-i contestă inteligența și curajul (pe care l-a demonstrat, în repetate rânduri în răfuielile polemice cu Dinastia și guvernele oligarhice). Cocea are o considerație deosebită pentru Maniu și un respect plin de admirație, pe care îl etalează fără reticențe. (Explicația lui sarcastică: «M-aș fi legat eu și de Maniu, dar nu-i pot găsi călcâiul vulnerabil!»).

Îl introduc la Președinte, care-l primește, după datină, cu multă amabilitate. Se deschide o discuție analitică despre situația politică internă și internațională. Cocea îl întreabă pe Maniu cum vede viitorul comunismului în România și viitorul raporturilor dintre România și Uniunea Sovietică? Maniu îi răspunde, fără ocol: consideră că România trebuie să-și normalizeze raporturile cu URSS; crede că Partidul Comunist are dreptul și poate să funcționeze în România, beneficiind de toate drepturile celorlalte formații politice, așa cum este democratic și așa cum se cuvine într-un regim de democrație parlamentară constituțională. În consecință, nu i se poate nega nici dreptul de a milita pentru o orânduire socialistă și chiar republicană, cu condiția de a respecta cadrele legale stabilite de legile țării, în conformitate cu care are facultatea de a-și propaga ideologia și de a încerca, la concurență loială cu alte doctrine politice, să-și câștige adeziunea populației; ceea ce i se pare (lui Maniu) inadmisibil este subordonarea comunistă la Internaționala de la Moscova, și tendința de a acapara puterea, împotriva voinței majoritare. Cocea îl întreabă în continuare pe Președinte ce părere are de tezele îmbrățișate de comuniștii români și Maniu îi răspunde că în toată perioada cât a ființat acordul de la Moscova dintre Hitler și Stalin (acordul von Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939), Kominternul a glorificat succesele războinice ale armatei germane, politica expansionistă a lui Hitler, îngenuncherea și oprimarea statelor mici și a popoarelor europene de către hitleriști, inclusiv arbitrajul de la Viena, care a sfâșiat teritoriul românesc (…) Fără o adaptare concretă și curajoasă a principiilor care servesc interesele românești, comuniștii nu vor avea priză în opinia publică, nici dacă vor fi impuși, prin forța armelor, de către sovietici. Mă îndoiesc, a adăugat Maniu, că atâta vreme cât rămân obedienți la Internațională, comuniștii din România vor putea să schimbe ceva din directivele care le-au fost impuse.

N.D. Cocea nu a contrazis aceste puncte de vedere, susținute de Maniu, dar și-a manifestat încrederea în patriotismul viitorilor fruntași comuniști din România”.

Întâlnirea Maniu-Cocea (pe care nu o comentez nici în acest episod din serial) prezintă realmente un interes istoric, mai ales în conjunctura respectivă, deoarece situația de pe front era bine cunoscută liderilor PNȚ și PNL, și, în consecință, o luau tot mai serios în considerare în conceperea acțiunii lor politice. Faptul a fost confirmat și de Memoriul liderilor Dinu Brătianu și Iuliu Maniu adresat mareșalului Antonescu la 19 ianuarie 1942. În legătură cu acest Memoriu au avut loc mai multe discuții la care șeful PNL a exprimat unele rezerve în ceea ce privește atitudinea pe care ar fi urmat să fie adoptată față de Conducătorul Statului. Deosebirile de vederi au fost consemnate de SSI și comunicate operativ lui Ion Antonescu. Bunăoară, Dinu Brătianu considera că „un grup de buni propagandiști” trimiși în Anglia și SUA ar fi fost suficient pentru a se ajunge la aranjamente consistente, astfel încât interesele securității europene să determine puterile anglo-saxone să limiteze extinderea forțelor sovietice peste frontierele URSS din 22 iunie 1941 (iată, s-au împlinit, acum, în 2026, opt decenii și jumătate de atunci!). Iuliu Maniu era, însă, sceptic și considera că – pe măsura trecerii timpului – influența sovieticilor în rândurile Aliaților va crește proporțional cu victoriile obținute pe frontul din Est. Poziții diferite au fost semnalate și în legătură cu un discurs al ambasadorului german la București, Manfred von Killinger, care îi caracteriza pe oamenii politici români antinaziști drept „bandă de flecari”. Maniu i-a cerut lui Dinu Brătianu să se asocieze pentru o intervenție directă, fermă la Ion Antonescu, pe această temă. Dinu Brătianu, însă, a refuzat și, astfel, Maniu a fost nevoit să se mulțumească doar cu o Scrisoare adresată lui… Mihai Antonescu.

O imagine cuprinzătoare a opiniilor exprimate în spațiul politic, în acele zile, au oferit însemnările ample ale lui Ioan Hudiță din 12 ianuarie 1942. Citez, pentru început, precizarea referitoare la câteva elemente conjuncturale:

„Maniu a sosit ieri în Capitală (deci, întâlnirea cu N.D. Cocea nu se putea desfășura la 10 ianuarie, așa cum a scris Corneliu Coposu). Îl văd azi la 9 dimineața. Pe la 9:30 a venit la el și Lupu. Am repetat ceea ce spusesem ieri și acestuia. Maniu găsește situația foarte gravă în urma constituirii Blocului celor 26 de Națiuni (care au pus bazele procesului de formare a Organizației Națiunilor Unite – n.n.) și a voiajului la Moscova al lui Eden (ministrul de externe britanic; cu acel prilej s-au adoptat hotărâri majore privind colaborarea politică și militară sovieto-britanică și impunerea capitulării necondiționate nu numai Germaniei, ci și țărilor satelite – n.n.)”.

Un spațiu larg a fost consacrat în Jurnalul lui Hudiță întâlnirii din acea zi – 12 ianuarie 1942 – cu Titel Petrescu, finul doctorului Nicolae Lupu, lider al PNȚ. În privința președintelui social-democrat, Ioan Hudiță a notat:

„Om de treabă, suflet curat, Titel Petrescu e lipsit de orice temperament politic. De aceea, n-are nicio autoritate asupra colaboratorilor săi, care sunt tot atât de neactivi ca și el. Unii dintre ei, ca Grigorovici din Bucovina, Fluieraș și Jumanca, ardeleni, au colaborat și cu regimul lui Carol. Alții, ca Rădăceanu și Roznovanu sunt afaceriști. Tudor Ionescu, trecut de la Partidul lui Iunian la socialiști, Voitec, Dimitriu, Vinograschi sunt niște oportuniști, gata să servească pe cine îi poate plăti. Oamenii aceștia nu ne pot fi de niciun folos în lupta noastră în contra lui (era vizat direct Mareșalul Ion Antonescu – n.n.). Vorba lui Maniu «ceea ce ne interesează, zice el, este faptul de a avea pe lângă noi titlul de Partid Socialist și aceasta mai mult pentru prestigiul acțiunii noastre în afară». Cât despre comuniști, aceștia nu contează nici cât socialiștii, neștiind care sunt sinceri și care agenți ai Siguranței. Pătrășcanu e tot atât de lipsit de temperament politic, ca și Titel Petrescu. Constantinescu-Iași nu are nicio autoritate printre prietenii săi de când pentru a fi numit profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău i-a dat o declarație lui Petrovici, ministrul învățământului pe atunci, că el nu e comunist și înțelege să se supună legilor statului. Cât despre Foriș (secretarul general din acea vreme al PCdR – n.n.) circulă tot felul de știri contradictorii. Nu știe nimeni precis dacă e agentul rușilor sau al Siguranței noastre. Un fapt e sigur, că nu depune nicio activitate și își păzește pielea ca toți colaboratorii săi. Despre cei închiși nu se știe nimic precis fiind niște simpli muncitori”.

Tot în însemnările din ziua de 12 ianuarie 1942, Ioan Hudiță i-a „pictat” și pe alți lideri comuniști, așa cum i-a cunoscut sau și așa cum i-au fost prezentați atât de dr. Lupu, cât și de Titel Petrescu. Citez din nou:

„Discutând azi aceste chestiuni cu Lupu și cu Titel Petrescu, acesta ne-a spus că «toată activitatea acestor ziși comuniști se reduce la întocmirea unui dosar cu manifeste, fără niciun ecou în opinia publică, cu ajutorul căruia să justifice Moscovei banii care îi primesc». Despre Pătrășcanu el are numai dispreț, iar cât despre Maurer nu-l scoate din «bețivan și secătură oportunistă». «Cu toate aceste secături, zice Lupu, partidul nostru are nevoie și de colaborarea partidului comunist, indiferent de valoarea și moralitatea membrilor săi; dacă n-ar fi decât să facem plăcere Moscovei, cu care trebuie să ne înțelegem». Spre surprinderea mea și a lui Lupu, Titel Petrescu se opune categoric la «orice colaborare cu un partid care nu reprezintă absolut nicio valoare și care ne-ar aduce numai neajunsuri, opinia publică detestându-l ca agenți ai Moscovei». El crede că o colaborare cu un astfel de partid ar însemna «să-l scoatem din obscuritate» și să creăm «un spor de autoritate» în ochii muncitorimii, în detrimentul Partidului Socialist”.

În acele zile, informările SSI s-au referit – cu multe detalii – la situația din PNȚ și PNL. Astfel, într-o Notă specială se relata despre un presupus dezacord dintre Maniu și fracțiunea Mihalache-Hudiță („cuplu” a cărui existență era puțin probabilă).

„Esența dezacordului formulată de dr. N. Lupu este aceea că «Maniu se orientează numai după ce vrea Anglia și ignorează primejdia rusească». Ambele grupări îl socotesc, însă, pe Maniu «o rezervă a țării în eventualitatea în care împrejurările generale ar împiedica să se obțină avantajele rezultând din politica și eforturile depuse de regimul Antonescu»”.

Peste câteva zile, la 17 ianuarie 1942, Hudiță s-a întâlnit din nou cu membrii PCdR, frații Mihăileanu și cu Athanasie Joja; cu acel prilej s-a discutat despre zvonirile referitoare la o posibilă înțelegere între PNȚ, PNL și PSD, fără implicarea comuniștilor. Hudiță nota:

„Comuniștii sunt bine informați că socialiștii refuză orice înțelegere cu dânșii «de frică să nu le fure masele». Au plecat foarte mulțumiți de răspunsul meu și mai ales de cuvintele mele elogioase la adresa Armatei Sovietice, care «se dovedește infinit mai puternică decât se credea». Joja s-a cam dat la Pătrășcanu și la Constantinescu-Iași «care nu fac nimic și-și văd de treburile lor».

Iau dejunul la «Capșa» cu Maniu, Lupu, Ghiță Pop, Ilie Lazăr, Hoisescu (Constantin Hoisescu, inginer, membru marcant al PNȚ) și generalul Negrei (Gabriel Negrei, general în rezervă, alt membru marcant al PNȚ), acesta din urmă ne face un scurt rezumat al situației militare de pe frontul rus. În Krimeea, trupele noastre și cele germane au pierderi mari în regiunea Kerci. Negrei face mare haz de «lupta defensivă» pe care o duce Armata germană pe restul frontului. Eu i-am pus la curent cu discuția avută cu frații Mihăileanu și cu Joja. Ilie Lazăr și Ghiță Pop au tot disprețul față de ei și de ceilalți fruntași comuniști: Pătrășcanu, Constantinescu Iași, Foriș, Maurer etc. Hoisescu întreabă ce este cu Petru Groza. Este comunist ori un simplu om de stânga? «Nici una, nici alta», i-a răspuns Ghiță Pop. «Este un simplu oportunist vândut Moscovei și care-și face foarte bine treburile lui cu banii ei». El repetă ceea ce noi știam mai demult că Moscova finanțează Mișcarea Comunistă din țară prin el, prin intermediul băncii sale din Deva. «Organizația lui Frontul Plugarilor, zice Lupu, este o creație a comuniștilor noștri în scopul de a putea pătrunde în masele țărănești». Groza «este un om de nimic, un aventurier, intervine Maniu, și nu merită atâta discuție în jurul său».

Hoisescu spune că are informații sigure că foarte curând se vor introduce cartele pentru zahăr, ulei, făină de grâu, pâine și altele. Negrei și Lazăr confirmă și ei aceste informații. «Dacă războiul se prelungește, zice Lupu, atunci va fi și mai rău, căci nemții și italienii ne vor readuce la sapă de lemn». Maniu precizează că Antonescu nu mai poate apăra economia noastră față de pretențiile nemților”.

Toate aceste discuții erau înregistrate și comentate în rapoartele SSI, instituție specializată care urmărea zilnic demersurile „Opoziției Unite”, ca entitate distinctă, formată – cum am mai precizat – din PNȚ și PNL. Astfel, a raportat că Iuliu Maniu și Dinu Brătianu aveau legături proprii, separate, cu serviciile secrete britanice și de apărat interese specifice de partid. Se aprecia că niciunul dintre ei nu se alinia automat la inițiativele fiecăruia în parte. În aceeași ordine de idei, la 28 ianuarie 1942, în Nota SSI se preciza la primul punct:

„Chestiunea principală care se discută în momentul de față de către conducerea Național-Țărănistă și Liberală este, dacă Memoriul semnat de Maniu și Brătianu (Memoriu adresat Mareșalului Antonescu – n.n.) trebuie să fie răspândit în public sau măcar adus la cunoștința partizanilor politici din Capitală și provincie. Părerea lui Maniu este că acel document ar avea o valoare și consecință mai reduse dacă n-ar fi difuzat, măcar, în lumea politică și printre intelectuali, pentru ca opinia publică cultă să ia cunoștință de atitudinea ce și-au fixat cele două grupări politice. Scopul urmărit de Maniu este ca guvernele țărilor democratice, ca și guvernele țărilor care sunt în zone de influență politică anglo-saxonă, să fie încunoștiințate de opoziția pe care cele două grupări democratice din România o fac față de accentuarea colaborării militare cu Germania”.

În Nota din ziua următoare (29 ianuarie 1942) se menționa:

„Maniștii sunt extrem de preocupați de frământările din rândurile emigranților români din Londra în legătură cu organizarea unui Comitet Național Român Liber. Cercurile maniste au fost informate că englezii au fost impresionați de certurile ivite între foștii carliști, în frunte cu V.V. Tilea și reprezentanții democrați români ca Pavel, Cornel Bianu și Victor Cornea. Maniștii pretindeau conducerea Comitetului pe motiv să reprezintă un partid cu răsunet și mari posibilități de lucru în țară”.

În aceeași zi, Ioan Hudiță scria în Jurnalul său:

„Trec pe la 6 pe la Maniu, unde găsesc pe Lupu. Maniu ne povestește discuția lui de dimineață cu generalul Iacobici (cel care a fost demis de Mareșalul Antonescu din funcția de Șef al Marelui Stat Major General cu puțin timp în urmă – n.n.). A luat dejunul cu el la Dinu Brătianu. Iacobici crede că Armata germană, deși a primit o grea lovitură pe frontul rus, totuși, ea este încă foarte puternică și că Churchill are dreptate când spune că Anglia nu se poate încă măsura cu ea mai devreme de un an de zile. Iacobici e de părere că nici în doi ani nu va fi posibil acest lucru. Cât despre japonezi, și el e convins că ei s-au întins prea mult față de posibilitățile lor militare. America, i-a mai spus Iacobici, are, desigur, un formidabil potențial industrial, însă îi mai trebuie și o armată, mai ales un comandant pe care nu-l are în prezent. De aceea, crede el, războiul va fi lung. El nu exclude cu totul ca, între timp, germanii să pună la punct și unele arme secrete. Dinu Brătianu a rămas foarte impresionat de cele spuse de Iacobici. Maniu le-a arătat, însă, la amândoi că, dacă e vorba de arme secrete, anglo-americanii dispun de posibilități științifice net superioare germanilor și că, din acest punct de vedere, aceștia degeaba își fac iluzii. Lupu nu mai știe ce să creadă și el. Considerațiile lui Iacobici l-au dezorientat din nou”.