Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (VIII)

Am citat și voi mai cita mult însemnări ale lui Ioan Hudiță în Jurnalul său din simplul motiv că – între numeroasele consemnări zilnice – multe au vizat persoane (personalități) cât de cât avizate în legătură cu actualitatea politică și militară din acea perioadă. Mai tot din ceea ce a scris liderul PNȚ rezultau fapte și date care prezentau cea mai mare credibilitate, deoarece a fost implicat nemijlocit în acțiunile la vârf ale partidului său. Alte jurnale n-au beneficiat de asemenea surse directe. Bunăoară – poate cel mai talentat memorialist din acele timpuri – fostul demnitar Constantin Argetoianu a consemnat mai multe zvonuri decât fapte verificabile. Astfel, în „însemnările zilnice” la 4 februarie 1942, considera drept certă demisia lui Constantin Stoicescu din staff-ul Ministerului Justiției. Dar, la 16 februarie 1942, Mareșalul Antonescu îl numea pe Stoicescu ministru plin al Justiției în locul lui Gheorghe Bocan, care, până atunci, exercitase funcția respectivă cu statut de interimar.

În schimb, în tot în „Însemnările zilnice” ale lui Argetoianu găsim din belșug notații despre fapte reale din viața cotidiană. În acel interval s-a referit deseori la demersurile PNȚ și PNL, însă nici pe departe nu cunoștea ceea ce pentru Hudiță reprezenta o „materie primă” utilizată în mod curent. Dar, să consemnez câteva însemnări ale lui Argetoianu din 4 februarie 1942 în care se referea la… drepturile omului:

„Ziarele de azi-dimineață publică cu o bogăție de amănunte inutile (din ordinul Stăpânirii…) condamnarea numitului Anton Ionel Mureșanu, fost administrator financiar la Cluj, actualmente inspector financiar. Mureșanu a fost declarat vinovat de «insulte aduse persoanei Conducătorului», cu prilejul unui Memoriu, prin care se plângea că nu se dau ajutoarele cuvenite refugiaților ardeleni din ținuturile ocupate de unguri… Mureșanu a fost osândit la cinci ani muncă silnică și 1.000 lei cheltuieli de judecată. Dacă osânditul a insultat pe Antonescu, foarte rău a făcut, iar cu asemenea măsuri și cu publicitatea ce li se dă, popularitatea regimului n-are nimic de câștigat”.

La 8 februarie 1942, Argetoianu mai nota:

„Cetățeanul Gh. Marinovici, din Calafat, a votat contra la ultimul plebiscit (era vorba despre plebiscitul din 3-5 martie 1941 referitor la politica lui Ion Antonescu. Atunci 99,9 la sută dintre votanți au aprobat această politică și numai 0,1 la sută s-au pronunțat împotrivă – n.n.). Acum, i-a adresat o scrisoare Mareșalului Antonescu mărturisindu-i că se căiește și cere să fie trimis pe front, ca să ispășească. Mareșalul a hotărât ca să fie trimis în Krimeea… Ce dramă, în câteva rânduri! Ce trebuie să fi fost viața acestui nenorocit, părinte al mai multor copii, ca să ajungă la această ispășire! Cât l-o fi frecat dl comisar și dl polițai și cei cu cartelele, și cei cu dările, și cei cu rechizițiile ca să îl aducă la acest act de disperare. Frumoase vremuri trăim!”.

Revin la Jurnalul lui Hudiță, care folosea orice prilej pentru a cunoaște cât mai multe din realitățile acelor vremuri, cu o preocupare specială în ceea ce privește Armata. A profitat, între altele, de oportunitățile oferite de prietenul său, generalul de aviație, Harlambie Giosanu, pentru a cunoaște „direct de la sursă” stările de spirit din rândurile militarilor, în special în cazul celor de pe front. Iată ce a notat în ziua de 10 februarie 1942:

„Dejun la familia generalului Giosanu. Luăm și fetele cu noi. Giosanu sărbătorește ziua lui, azi fiind sărbătoarea Sf. Haralambie. E și ziua onomastică a socrului meu și a cumnatului, dar nu ne putem duce în plină iarnă la Zorleni. Suntem numai noi singuri, ca să putem discuta în liniște (…). Discutăm mult conflictul Antonescu-Iacobici și implicațiile lui în armată. Giosanu crede că 95% dintre ofițerii noștri blamează pe Antonescu, pentru a nu fi acceptat angajamentul lui Iacobici cu Brauschitsch (cel demis de Hitler din funcția de șef OKW – n.n.). În privința războiului, Giosanu crede că amata germană este încă foarte puternică și că numai o criză de mai proporții ar putea să-i zdruncine moralul. După el, războiul mai poate dura încă doi, trei ani, în ritmul în care se înarmează aliații. Ușurința cu care japonezii au putut să cucerească atâtea teritorii și lipsa oricărei rezistențe din partea americanilor este o dovadă pentru el a slăbiciunii militare a acestora (…).

Desigur, potențialul lor industrial e formidabil, zice Giosanu, dar de aici și până la organizarea unei armate moderne mai este timp. De aceea, el găsește logică atitudinea lui Antonescu de a nu se despărți de nemți «afară dacă, zice el, nu e mai bine pentru noi să fim ocupați de ei până la sfârșitul războiului pe care ei tot îl vor pierde până la urmă». «Dacă nenorocitul de Carol îl asculta pe Maniu în august 1940 și refuza dictatul de la Viena, formând un guvern național și mobilizând armata, am sps eu, poate și azi eram un stat liber, neutru și ruși nu s-ar fi putut atinge de Basarabia și Bucovina». I-am amintit apoi de «crima făcută de același Carol, în august 1936, care a refuzat să accepte protocolul Titulescu-Litvinov privitor la Basarabia și care ne-ar fi pus pentru totdeauna la adăpost de orice agresiune rusească. Giosanu e complet de acord ca unul care cunoaște foarte bine raporturile dintre Carol și partidul nostru.

Seara, radio. Presa germană face mare caz de declarațiile făcute ieri la Bristol de lordul Cripps, ambasadorul englez la Moscova. Zialele germane îl consoderă «avocatul lui Stalin». El a declarat că numai o strânsă alianță anglo-rusă poate salva Europa și că la sfârșitul războiului Rusia va fi cea mai mare putere europeană, eventual cu capitala la Berlin. Aș vrea să știu ce mutră a făcut paranoicul de Hitler, când a luat cunoștință de declarația lui Cripps. Comunicatul german de azi anunță «lupte violente pe frontul de est; toate atacurile bolșevice au fost respinse». În nordul Africii, nimic. Japonezii au ajuns la periferia Singaporelui”.

În sensul amintit în însemnările lui Hudiță notăm că șeful Secției Operații din Marele Stat Major, colonelul Al. Gerota a trimis un raport în care arăta, între altele:

„Cu onoare vă facem cunoscut:

1. asupra afirmației că ostașii români sunt trimiși să susțină luptele cele mai grele, posedăm următoarele date:
2. a) în Raportul nr. 1.001 din 2.I.1942, Corpul de Munte afirmă că: «scopul propunerii de a se încadra ca ofițer și subofițer german unitățile române este de a forța la luptă până la distrugere»;
3. b) în Raportul nr. 33.937 din 22.I.1942, Corpul de Munte afirmă: «Comandamentul german, fiind în criză de trupe, apreciază că nu este oportună trecerea trupelor române, greu încercate la refacere și cer de la acestea rezistență până la ultimul om».

Și mai departe, în același raport, afirmă: «Fără intervenția Comandamentului Superior român, Comandamentele germane nu vor consimți la niciun repaos pentru trupele române și le vor impune noi eforturi care vor duce la epuizarea completă a acestor untiăți făcând apoi imposibilă refacerea lor.

1. c) în Raportul nr. 1.820 din 12.I.1942, Detașamentul de legătură Lt. Col. Tăutu afirmă că: «diferite mici unități puse sub comanda unităților germane și asistate de ofițeri germani au fost puse la eforturi supraomenești sau împinse în atac până la epuizarea lor (în special Detașamentul Krone)»”.

În intervalul de care mă ocup, liderii PNȚ s-au interesat tot mai des de evoluțiile politice și militare în vederea adoptării de poziții adecvate dinamicii evenimentelor, mai ales a celor de pe front. Una dintre preocupări a constituit-o identificarea consecințelor refuzului Mareșalului Ion Antonescu de a retrage toate trupele române spre vest de Nistru. În acest context, a avut un ecou semnificativ referirea expresă la Transnistria a Conducătorului Statului din timpul ședinței din 16 februarie 1942:

„Noi ducem acolo, în Transnistria, o luptă titanică (…) nu este un secret că eu nu sunt dispus să mai dau din mână ce am luat. Transnistria va deveni o provincie românească, o vom face românească și vom scoate de acolo pe toți străinii. Voi purta eu toată greutatea pe umerii mei, ca să aduc la îndeplinire acest deziderat. Că trebuie să deschidem spațiul pentru români, pentrucă românii nu se mai pot hrăni. De aceea avem tuberculoză la sate, pentru că poporul nu are posibilități de câștig. Pe acest popor îl voi lua, îl voi duce în Transnistria, unde voi da pământul de care are nevoie, chiar o sută de pogoane, dacă le poate munci. Voi găsi un număr suficient de gospodari pentru aceasta (…) Nu exisă nicio frână care să ni se poată pune (…). Trebuie să facem o propagandă anti-rusească prin toate mijloacele pe care le avem, arătând ce s-a făcut acolo de stăpânirea comunistă și cum trăiesc oamenii de dincoace”.

O parte din protipendada din țară (inclusiv politicieni cunoscuți) a sfidat restul populației, prin cultivarea, în continuare, a unor „bune obiceiuri”. În acest sens, redau un fragment din Jurnalul lui Constantin Argetoianu, fragment datat tot 16 februarie 1942:

„Ieri seară a avut loc la Mogoșoaia nunta băiatului Brâncoveanu cu Marina Știrbey. Martha Bibescu, ofilită, fiindcă nu se mai vorbea de ea, a făcut teatru mare… George Cantacuzino a aranjat faimoasa pivniță a castelului în capelă, cu mult gust, de altminteri, după câte mi se spune. Eu n-am fost, n-am avut curajul să înfrunt frigul și drumurile înzăpezite, dar a fost nevastă-mea, care mi-a povestit ce-a văzut.

În fundul pivniței, sute de lumânări aprinse făceau un zid de lumină. În fața lui, masa, în jurul căreia au oficiat preoții. De-a lungul pereților, strane pentru miniștrii străini (de la ambasade) și pentru «Principii de sânge». Căci Martha a declarat că o căsătorie dintr-un Brâncoveanu (așa de puțini Brâncoveanu sunt!) și o Știrboaică (așa de puțin Știrboaică!) trebuie celebrată cu «pompa» cu care s-ar celebra o căsătorie între un Bourbon și o Habsburgică!!! (…). După ceremonie, recepție sus, în salonul Castelului, cu excelent bufet, pe care invitații s-au năpustiit, căci era ora mesei”.

În schimb, în Jurnalul său, Hudiță se ocupa de cu totul alte momente de actualitate. Astfel, la 25 februarie, nota:

„După curs (era vorba despre cursul pe care îl ținea la Universitatea bucureșteană – n.n.) am întâlnit la ieșirea din facultate pe Constantinescu-Iași, care mă aștepta să afle vești de la mine. M-a însoțit până aproape de casă mergând pe jos. Astfel, pentru prima dată am făcut drumul pe jos de la Universitate până acasă, prin Matei Voievod și Vatra Luminoasă. O oră și mai bine; altfel, fac acest drum cu tramvaiul 14, pe care îl iau din Șos. Iancului (am reținut și aceste rânduri, deoarece era vizat cartierul în care am locuit în copilărie. Vila lui Hudiță se afla într-un cochet minicartier situat între Bariera Vergului și Groapa unde, peste ani, s-a construit Stadionul «23 August» – n.n.). Constantinescu a rămas încântat de expunerea mea referitoare la situația externă, deși el crede că «sunt mult prea optimist», el crede că nemții sunt încă foarte tari și că e foarte posibil să aibă și arme secrete, pe care le vor folosi la momentul oportun». «Faptul că rușii nu-i pot deplasa din pozițiile pe care se află azi, zice el, este o dovadă de mare slăbiciune din partea lor; ce vor face ei în primăvară, când generalul-iarnă nu va mai fi de partea lor?». El se teme ca nu cumva Stalin, de teama unei înfrângeri sigure, să nu încheie un nou acord cu Hitler, ca cel din august 1939. Constantinescu spune că toți prietenii săi gândesc la fel și că, de aceea, este încântat să afle din gura mea că noi, Partidul Național Țărănesc, nu ne temem de așa ceva. I-am spus părerea noastră, că noi nu credem ca Stalin să mai facă greșeala din 1939, căci acest lucru nu i-ar servi la nimic, întrucât și fără Soviete anglo-americanii vor învinge, bineînțeles, cu un an-doi mai târziu. El se plânge de prietenii săi, care «fricoși și dezorientați, s-au dat la fund și își apără pielea». «Groza își vede de afacerile lui, zice Constantinescu; Pătrășcanu stă mai tot timpul la Poiana Țapului și se plimbă între Sinaia și Predeal; Maurer o ține într-o beție la Sighișoara; când vine destul de rar în Capitală, nu-l găsești niciodată treaz ca să poți vorbi ceva cu el; ceilalți își văd de necazurile lor și nu mai ies din vizuina lor». El arată în continuare situația disperată a familiilor celor arestați, care au rămas pe capul lui pentru a le găsi ajutoare. I-am promis să vorbesc cu Maniu, să vedem ce ajutor le mai putem da și noi”.