Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XI)

Numeroase mărturii atestă că începutul lunii mai 1942 a fost marcat în România de manifestări care au dat expresie unor stări de spirit contradictorii, generate de evoluțiile din spațiul public național și internațional. De la dezamăgire până la teama de ziua de mâine, de la speranță până la deznădejde, de la încredere până la deziluzii – totul s-a învălmășit pentru o perioadă relativ îndelungată. Ceea ce urmează să prezint constituie o alcătuire de framente dintr-o realitate copleșitoare, derutantă și înfricoșătoare, opacă și transparentă, întunecoasă și luminoasă, așa cum s-a înfățișat după aproape un an de război.

La 3 mai 1942 Ioan Hudiță nota în Jurnalul său:

„Avem la dejun pe Maniu, Lupu și Ghiță Pop (membrii ai grupului conducător național-țărănist – n.n.). Discutăm o oră și ceva înainte de masă situația externă. Maniu și Lupu au și ei aceleași informații ca și mine asupra ofensivei germane pe frontul de Est, în sensul că ea nu poate avea loc decât cel mai târziu peste o lună. Maniu insistă din nou pe lângă Lupu să-l vadă pe Antonescu și să-i ceară «insistent de tot» să înceteze lupta alături de nemți. Ghiță Pop este foarte sceptic în această privință. «Pe Antonescu, zice el, nu-l poate convinge nimeni să se despartă de nemți pentru că are prea mari angajamente față de ei. Singura soluție este să-l înlăturăm de la conducerea țării, însă putem noi realiza acest lucru? Eu cred că așa ceva este imposibil dacă nu găsim niște militari îndrăzneți care să-și ia această răspundere». Lupu îl întreabă pe Maniu dacă regele Mihai n-ar putea juca acest rol. Maniu e convins că acesta, chiar dacă i-ar surâde acest rol, este totuși prea tânăr și fără experiență pentru a-l îndeplini. «El este înconjurat numai de oamenii lui Antonescu, zice Maniu, și apoi nu s-a eliberat complet de sub influența mamei sale, care este o fricoasă și o oportunistă. Ea este moartă după bani și nu vrea decât liniște pentru a-și consuma aventurile ei amoroase». Maniu care a susținut-o foarte mult pe timpul cât Carol era pe tron, are acum păreri foarte proaste despre ea. «Regele Mihai, continuă Maniu, este desigur o soluție pentru planul nostru, însă, numai cu condiția de a avea lângă el un om hotărât și care să poată domina camarila din jurul lui, toată în serviciul lui Antonescu. Aceasta e o problemă la care mă gândesc de mult, însă vă rog să păstrați cea mai mare discreție asupra ei».

Trecem la chestiunea Mihalache. Lupu povestește discuțiile lui cu Mihalache, evitând să atingă tot ce ar putea fi supărător pentru Maniu, însă scoțând în evidență unele păreri ale lui în legătură cu politica internă și externă a partidului nostru. «Nici în chestiunea bestiei de Carol, continuă Lupu, el nu este de acord cu politica conducerii partidului; crede mai departe că d-ta, d-le Maniu, i-ai torpilat posibilitatea unei înțelegeri cu el». «Știu, a răspuns imediat Maniu, că d-l Mihalache s-a plâns peste tot de acțiunea mea contra camarilei și a nenorocitului de Carol. Toate explicațiile care i le-am dat, el nu le-a luat în seamă și a dat tot mai multă crezare bârfitorilor mei decât convingerilor mele. Știu că nu mă poate suferi și că e gata să facă oricând cor cu adversarii mei. Totuși, eu nu mă supăr, pentru că Mihalache are și foarte multe calități»”.

În discuțiile liderilor național-țărăniști, înregistrate de „servicii”, speranțele erau legate mai ales de ceea ce aveau să întreprindă anglo-americanii. SSI emitea o notă în care punea accentul pe ecoul luărilor de poziție ale SUA transmise Guvernului român, luări de poziție, repet, bazate pe „ideea unei intervenții a grupării Național-Țărăniste atât față de Guvern, cât și față de puterile aliate, spre a încerca o mediere în chestiunea Basarabiei și Bucovinei de Nord, și, în acest caz, o acțiune mai amplă în vederea unei încetări a ostilităților româno-sovietice. Această încercare se află în discuție în momentul de față”.

Cronicar conștiincios al fiecărei zile, Constantin Argetoianu completa prezentarea evenimentelor politice majore cu scurte însemnări care priveau viața cotidiană. O făcea în stilul său, cu trimiteri (totuși) la Stăpânire. Redau un fragment referitor la actul normativ care își propunea să reglementeze situația unor largi segmente ale populației, precum și a unor întreprinzători care utilizau lemne, fie pentru încălzire, fie pentru prelucrare în vederea fabricării anumitor produse:

„Anarhia a mai fost dovedită și prin tâmpitul decret privitor la consumul lemnelor, atât de stupid, încât nu se poate pricepe cum o minte omenească a putut să-l conceapă. Pe rând, Ministerul Economiei Naționale și Subsecretariatul Aprovizionării și-au declinat răspunderea, afirmând că este opera generalului Bădescu «dictatorul lemnelor»!! Lumea a urlat și s-a emoționat întregul Guvern. Ieri, miniștrii spuneau celor care îi întrebau că stupida măsură va fi anulată. Azi, a apărut un comunicat idiot: pe de o parte, se dea libertate oamenilor să-și facă proviziile de lemne cum vor voi, iar pe de alta, îi obligă să facă totuși declarațiile, conform decretului… Să-i înțeleagă cine va putea!”.

În schimb, Ioan Hudiță se ocupa, în continuare, aproape exclusiv de scena politică. La 8 mai 1942 nota:

„La 6 trec pe la Maniu, care pleacă mâine dimineață la Sibiu. Maniu a văzut pe Dinu Brătianu înainte de prânz. Înțelegerea dintre ei este pefectă. «Pe cât erau de neplăcute discuțiile cu Ion și cu Vintilă Brătianu, zice Maniu, pe atât sunt de agreabile cu Dinu, om de treabă, cinstit, modest și cu un înalt simț al răspunderilor». Dinu Brătianu i s-a plâns din nou de Gh. Brătianu, «un încăpățânat și un nepriceput în chestiunile politice». El i-a spus lui Maniu că «Gh. Brătianu nu va putea ajunge niciodată șef al partidului liberal» și că el pune mare nădejde pe celălalt nepot, Vintilă, fiul lui Vintilă Brătianu, «mult mai inteligent și cu simț politic, dar, din păcate, că e încă prea tânăr». Maniu i-a răspuns că problema succesiunii sale la șefia partidului (PNL) nu se pune încă mulți ani și că până atunci are timp și Vintilă Brătianu să devie matur. Dinu Brătianu i-a replicat că el este foarte bătrân și că se simte deja foarte obosit. Maniu l-a contrazis, bineînțeles, încurajându-l și urându-i multă sănătate. Maniu m-a rugat să-l văd mai des pe Dinu Brătianu în timpul cât lipsește el din Capitală”.

Comentariile lui Constantin Argetoianu au vizat la 12 mai 1942 urmările sărbătoririi cu mare fast al zilei de 10 mai, Ziua Națională a României:

„Mareșalul Antonescu a dat pe ziua de ieri două ordine de zi. Unul, obișnuitul ordin de zi către Armată, după paradă, celălalt, o inovație, adresat Poliției și organelor ei superioare până la ministrul de Interne. Prin aceste ordine de zi, Mareșalul mulțumește Armatei, Poliției, miniștrilor de Război și de Interne, generalilor și comisarilor pentru perfecta ordine a paradei și «pentru frumoasa prezentare»… Am trăit și eu să-l văd o dată pe Antonescu mulțumit!

Aluzia mareșalului Antonescu la recucerirea Ardealului, în discursul său de duminică, sună, textual, astfel: «Am întors Apusul neamului în Răsărit, iar din Răsărit ne vom stăpâni Apusul». E cam încurcat, dar totuși destul de lămurit…”.

Pentru întregirea imaginii preocupărilor la „nivel înalt” recurg tot la „Însemnările zilnice” ale lui Constantin Argetoianu. Astfel, la 16 mai 1942, consemna:

„De Ziua Eroilor a apărut o publicație «Pentru Jertfitori», scoasă prin îngrijirea Consiliului de Patronaj. Titlul e idiot; oamenii dnelor Rica (soția Mareșalului Ion Antonescu – n.n.) și Veturia (văduva lui Octavian Goga – n.n.) nu știu românește. «Jertfitorii» pot fi numai cei ce sacrificau animalele jertfite altarelor zeilor, nu cei care aduc jertfe prin propriul sacrificiu… Nu face nimic, să luăm în considerație numai intenția, dar, Maică-Doamne, ce să zicem despre «conținutul» publicației? O întrecere de banalități și de goliciune sufletească! Dl Ică (reamintesc, era vizat vicepremierul Mihai Antonescu – n.n.) a scris două articole: unul semnat de d-sa, altul, de dl Mareșal… Scârboasă logoree (…) Dl Mareșal Antonescu a mai inspectat din avion regiunea Bucureștilor, până în Ialomița, Prahova de Jos… A găsit murdărie și dezordine în câteva gări și în curțile oamenilor, iarăși! Dar a fost mulțumit de starea însămânțărilor…”.

A doua zi nu s-a putut abține și a comentat, cu sarcasm, un alt „eveniment” care a ținut „capul de afiș” al acelor zile:

„Dl Ică a sărit, mulțumită unei legi speciale, din situația de copii de trupă în cea de căpitan de cavalerie. El a fost încadrat în această calitate în Regimentul de Cavalerie de Gardă, fost Regiment de Escortă Regală, fost Regiment de Jandarmi Călări…

Ieri, la amiază, a avut loc la cazarma acestui eveniment încadrarea efectivă a noului căpitan. Comandantul regimentului, colonelul Elefterescu, i-a făcut «domnului președinte al Consiliului» o primire de împărat, a convocat toți ofițerii activi și de rezervă pentru alai, a dat o masă și a ținut un discurs… Când militarii se dau pe latura platitudinii, nimeni nu-i întrece! A vorbit bineînțeles și dl Ică. A început prin a declara că «ceea ce face mândria Armatei este tăcerea»; în consecință, a dat drumul unui discurs kilometric. Omul acesta este bolnav: psihiatria cunoaște bine aceste cazuri de logoree… N-am citit tot discursul, căci n-am motiv să mă pedepsesc, dar am spicuit aceste frumuseți: «Mi-am spart sufletul (sic!) și mi-am rost puterile», «ne-am întins sufletul și sângele pe două războaie»; trebuie să recunosc însă că de data asta dl Ică n-a întrebuințat cuvântul «catapeteasmă», iar cuvântul «popas», numai o dată. N-a lipsit, totuși, să declare și aici că ofițerii regimului au fost elevii lui la Universitate, săracul, și săracii!”.

Schimb registrul narațiunii și mă refer la câteva aspecte care privesc situația din rândurile Opoziției. În legătură cu activitatea PCdR s-au emis, între timp, mai multe documente. Rețin doar sinteza politică alcătuită de SSI la 19 mai 1942, sinteză care conținea numeroase informații de interes, mai ales, pentru factorii decidenți la nivel național:

„A venit la Iași un delegat al CC al PCdR-ului, care luând contact cu vechile cadre le-a dat instrucțiuni de reorganizare și activare, ca puncte principale erau: propaganda pentru gruparea elementelor din fostele partide politice, indiferent de culoare, într-un «Front Unic Național» sau «Front Patriotic», noua camuflare a mișcării comuniste; exploatarea nemulțumirilor populației.

Acestea au fost puse în practică în cursul lunii aprilie a.c., astfel că, în vederea zilei de 1 Mai, s-au răspândit la Iași manifeste ale «Comitetului Frontului Patriotic din Moldova»”.

Tot despre Iași, dar – firește – din alt unghi, găsesc o însemnare a lui Ioan Hudiță:

„Dejun la «Continental» cu Lupu, Negrei, Hoisescu, Costache Lupu și Ghiță Pop. Lupu povestește impresii de la Iași, aducând laude bătrânului Paul Bujor, profesorilor Bogdan și Tănăsescu, vechi stegari rămași credincioși partidului și democrației. Are numai cuvinte de dispreț pentru oportuniștii de Zane, Ionașcu și Vasile Rășcanu, care după ce au servit slugarnic pe Carol se «dau de-a tumba azi în fața lui Antonescu». Aflu azi de la Hoisescu că licheaua de Vasile Rășcanu, pe care-l știam scos din facultate pentru lipsă de orice activitate științifică, a fost reintegrat la catedră săptămâna trecută, la cererea lui Mihai Antonescu. Deci a cedat și Petrovici (ministrul Educației – n.n.), care știu că-l disprețuia profund. Negrei face unele considerații asupra războiului. După el rușii sunt mult mai tari decât se credea. Aceasta nu numai datorită ajutoarelor primite de la anglo-americani, ci și faptului că, fiind prevăzători și bănuind că Hitler i-ar putea ataca, ei au transferat dincolo de Urali o mare parte a uzinelor lor de armament. Rușii aruncă zilnic în luptă forțe noi, bine instruite și foarte bine echipate, continuă Negrei, ceea ce dovedește că ei mai dispun de mari rezerve. «Cum vor putea ei (germanii – n.n.) înfrânge pe ruși în ofensiva viitoare cu niște armate obosite de aproape un an de război», continuă Negrei. El nu exclude posibilitatea ca războiul să se termine în toamna aceasta, mai ales dacă anglo-americanii vor fi în stare să creeze un al doilea front în Europa occidentală, eventual în Italia. La speculații de ordin militar nu particip niciodată; mă mulțumesc să le înregistrez, rămânând ca timpul să le verifice. Lupu și Ghiță Pop cred însă că războiul e de lungă durată. Aceasta este și impresia mea, dar cine poate fi sigur în astfel de probleme”.

Perseverent și consecvent, Constantin Argetoianu urmărea mai tot ceea ce se petrecea în cercurile politice, cu numeroase reverberații în alte sfere, cum ar fi cea academică („Însemnări” din 20 mai 1942):

„Gh. Brătianu a fost ales membru al Academiei Române, în locul lui Iorga… Băiat bun și bine crescut, a scris și câteva plachete istorice, onorabilă garnitură la numele său. Putea Academia să aleagă mai prost. S-a conformat încă o dată vechilor sale tradiții… Un om smerit, în locul fenomenalului agitat, care și-a răscumpărat toate păcatele, prin moartea lui de martir (…)

Un comunicat ne informează că Mareșalul Antonescu a întreprins o campanie împotriva poxenetelor: Maria Cișmaș și Mița Ghiorghiu au fost trimise în lagăr și trecute, totodată, la nemurire… Și se vor urmări și prostituatele! Probabil că acestea vor fi trimise nu în lagăr, ci la Radio! (…)

Regimul acesta are toate îndrăznelile. N-a fost regim în România, sub care să se fi batjocorit dreptatea în așa măsură, iar iată că ieri dl Ică s-a dedat, în numele Guvernului, la un act de proslăvire a «Justiției», cu totul neașteptat. Ca să-și exprime respectul față de «reprezentanții legalității», dl Mareșal a decorat întreaga Curte de Casație, de la prim-președinte până la cel din urmă consilier, unde dl Ică a remis ieri, cu mare alai, înalților magistrați decretele respective”.

În perioada imediat următoare, informările SSI s-au concentrat, din nou, asupra relațiilor dintre conducerile PNȚ și PNL. Astfel, în nota din 26 mai 1942, se sublinia:

„În ultimul timp, s-a produs o răceală între conducerea grupării liberale și cea a grupării național-țărăniste. Această situație de raporturi a fost provocată de faptul că Dinu Brătianu a făcut rezerve și a evitat să semneze Memoriul prin care Maniu urmărea să solicite domnului mareșal Antonescu de a opri trupele române pe actuale poziții spre a nu mai participa la continuarea ofensivei pe Frontul de Răsărit”.

Actualitatea politică a fost marcată, deseori, de „vizitele de lucru” ale Conducătorului Statului (deci, n-a fost o „invenție” din perioada „comunistă”). În „Însemnări zilnice”, Constantin Argetoianu a consemnat și asemenea „contacte cu poporul”. Ilustrez faptul cu notațiile din 27 mai 1942.

„Tânărul Rădulescu-Livezi (din Serviciul de propagandă din Bucovina), care a însoțit pe Marșalul Antonescu, într-o inspecție prin satele de pe lângă Rădăuți, povestește cum au decurs aceste vizite. În fiecare sat s-a repetat aceeași scenă: «D-ta cine ești?». «Eu, domnule Mareșal, sunt judecătorul de ocol…». «Ah, bine! Caută să judeci procesele repede și nu te încurca în forme!», i-a spus Mareșalul și i-a strâns mâna. «Dar d-ta cine ești?». Eu, să trăiți, domnule Mareșal, sunt primarul!». «Ah, primarul! D-tale nu-ți strâng mâna, trebuie să fii o pușlama de pe vremea partidelor!!!». «Dar d-ta cine ești?». «Eu sunt controlor financiar…», a răspuns interpelatul. «Ah!, controlor financiar! Mai am eu nevoie de voi, cât o ține războiul, dar pe urmă, o să vedeți voi, sunteți niște pungași!”.