Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XII)

Mă străduiesc – și în cazul evoluțiilor despre care voi aminti în continuare – să nu cad în capcana polemicilor, a comentariilor și a analizelor din moment ce am promis că mă voi rezuma la prezentarea unor documente de arhivă, precum și a unor rememorări ale protagoniștilor din perioada respectivă. Cu toate acestea, acumularea de mărturii sub cele mai diverse forme impune cel puțin o remarcă – să-i zic – teoretică. Din combinarea acțiunilor determinate de factorii obiectivi și subiectivi au rezultat priorități, transformate apoi în deziderate ale unor mase critice de cetățeni. Cu mici deosebiri, în funcție de diferențierile sociale, pe primele locuri se situau: ieșirea României din război (devenise insuportabilă creșterea numărului morților, răniților, dispăruților) și oprirea cursului spre degradarea continuă a condițiilor de trai (la scara majorității covârșitoare a populației țării). Poziționarea față de aceste deziderate fundamentale reprezenta, deci, preocuparea centrală a fiecărei grupări politice, fapt care atrăgea, după sine, necesitatea formării unor coaliții simetrice cu masa critică evocată.

Alte și alte documente atestau veridicitatea considerentelor expuse și în rândurile de mai sus. Un loc important îl ocupau notele diplomatice referitoare la evenimentele externe, luate în considerare tot mai des și mai profund, de diverse cercuri politice interne. Bunăoară, se semnala:

„Germania a semnat o convenție economică cu Turcia și, în același timp, a acordat acestei țări un împrumut de 101 milioane mărci pentru a comanda armament, imediat livrabil. Suma reprezintă 25 la sută din disponibilitățile bugetului turcesc pentru investiții militare. Faptul că Germania dă armament Turciei are o importanță politică cu totul deosebită și indică o anumită reorientare a Guvernului de la Ankara. Negocierile cu von Papen (cel care a condus o perioadă relativ îndelungată spionajul Reich-ului – n.n.) au durat un an, dar labilitatea ambasadorului german a permis să ajungă la acest rezultat. De altfel, Turcia a fost pierdută pentru Anglia încă din ziua în care Londra a dat mâna cu Moscova. Turcii au o convenție cu englezii prin care s-au obligat să le dea cromul extras din minele Anatoliei. Această convenție expiră în 1943 și, în consecință, turcii le vor da nemților tot cromul lor”.

Chiar numai o asemenea simplă informație atrăgea atenția liderilor PNȚ și PNL care, așa cum am mai subliniat, își bazau mai toate acțiunile pe demersurile anglo-americanilor. Un exemplu de abordare îl constituie întrunirea liderilor PNȚ la care Mihai Popovici și-a exprimat un punct de vedere pe care Ioan Hudiță l-a consemnat într-un registru foarte critic:

„Mihai a stat de vorbă în ultimele zile cu mai mulți germani din Capitală din anturajul lui Killinger (șeful Legației germane la București – n.n.). A vorbit și cu câțiva italieni care frecventează pe ministrul Italiei la București. Azi, la prânz, a luat dejunul cu Malaxa, care vede regulat pe Antonescu și mai ales pe Mihai Antonescu. Popovici pretinde că este foarte bine informat asupra situației externe. După el, anglo-americanii sunt foarte slabi, dovadă că în lupta navală de acum câteva zile de la Midway, flota anglo-americană a avut mari pierderi printre care și marele port-avioane «Enterprise». Japonezii s-au dovedit, și de data aceasta, mult superiori. În Nordul Africii, la fel. Rommel a dat peste cap Armata a 8-a engleză și acum e gata să ocupe Egiptul. Un al doilea front pe care rușii «îl cer cu disperare», anglo-americanii nu-l pot face. Cât despre frontul rusesc, Popovici e convins că Sovietele nu vor mai rezista mult timp (erau informații în cea mai mare parte eronate, dar ele au impresionat participanții la discuția despre care relatez – n.n.). A vorbit apoi Lupu, aproape în sensul lui Popovici. Ascultându-l și trecând în revistă diferitele ezitări și momente de nestatornicie politică pe care și le-a permis în cei 11 ani de când îl cunosc și îi sunt prieten, pentru prima dată, am întrevăzut posibilitatea de a mă despărți pentru o zi de el. Am obosit și eu mereu în rolul de a-l îndruma mereu să rămână pe drumul drept și să stea liniștit lângă Maniu. Căci numai așa și-a refăcut prestigiul său politic și n-a fost executat de legionari în noiembrie 1940 (…). Ghiță Pop e de părere că trebuie găsită o linie de mijloc, în sensul că lupta noastră în contra lui Antonescu «să se mai potolească» până când vom putea vedea mai clar cum evoluează situația politică internațională.

A vorbit la urmă Maniu, liniștit, dar ferm. «Cu pesimismul lui Mihai și al lui Ghiță sunt obișnuit, a început Maniu, însă, cuvintele dumitale, dle Lupu m-au surprins mult și m-au îndurerat totodată văzând că ai ajuns și d-ta sceptic (…). Noi nu putem abandona lupta contra lui Antonescu cu niciun preț. Rog pe domnul Hudiță ca în buletinul informativ de săptămâna aceasta să fie tot așa de explicit ca și în celelalte arătând cadrelor noastre, din nou, pentru ce Hitler nu poate câștiga războiul și cât este de expusă țara noastră dacă mai continuă lupta alături de nemți» (…) Trecând la războiul din Rusia, Maniu a scos în evidență două lucruri: «voința de fier a rușilor de a continua lupta» și «neputința nemților de a cuceri Petrogradul și Moscova». «Succesele obținute pe frontul din Sud (de trupele germano-române – n.n.), a continuat Maniu, sunt, desigur, importante, însă, pe celelalte fronturi trupele rusești sunt intacte și hotărâte, mai mult ca oricând, să continue lupta. Nu trebuie uitat apoi ca propaganda germană exagerează și minte de îngheață apele»”.

Continui reconstituirea unor mărturii de la începutul lunii iunie 1942 cu însemnările lui Constantin Argetoianu:

„Consiliul de Patronaj și-a inaugurat activitatea rurală începând cu județul Vlașca. A organizat primul său centru de activitate în comuna Bucșani, cu alaiul obișnuit. Până acum, în orașe, Consiliul de Patronaj s-a manifestat numai prin stoarcerea de bani de la bogat și de la sărac; afară de automobilele «Damelor» din comitete, nu s-a văzut nimic din activitatea acestei privilegiate instituții. Poate se va vedea ceva prin sate, dar mă îndoiesc, dată fiind calitatea personalului întrebuințat (…). Universitatea din Cluj, refugiată la Sibiu, a organizat mari serbări patriotice alaltăieri, duminică. Această serbare curat românească a fost spurcată prin prezența cioclului Ică. El a ținut cinci discursuri. Am avut curajul să citesc patru din ele. O nenorocire! Hotărât, e un caz patologic! E de necrezut cum idei sănătoase pot fi pângărite prin logoreea unui caraghios care izbutește să facă dintr-o dramă sfântă o melodramă searbădă”.

Așa cum a procedat deseori, Constantin Argetoianu a alternat comentarii referitoare la viața politică internă și externă cu notații care au privit viața cotidiană, mai ales în sferele înalte. Rețin din însemnările lui din ziua de duminică, 7 iunie 1942:

„Dejunat ieri și petrecut după-amiază la Snagov, la doctorul Costinescu (mare industriaș și fost ministru liberal – n.n.). Snagovul e un colț de rai, la porțile Bucureștilor. Cum e și natural, într-un asemenea colț de rai, femeile se plimbă pe lac și pe marginile lacului, goale sau aproape goale. Pe plaja unei vile vecine de-a lui Costinescu, se lăfăiau, se scăldau, țipau doamnele M., V., B., N., patru dintre cele mai cotate frumuseți ale Bucureștiului, și drept frumuseți le-am ținut și eu. Până ieri!… Dar ce-am văzut ieri m-a îngrozit! Doamne Sfinte, ce picioare, ce glezne, ce coapse, ce falduri sub crupă, o scârbă! E ciudat că femeile n-au rușine să-și arate infirmitățile. (…) După ordinile de zi germane publicate ieri au apărut azi-dimineață și ale lui Antonescu din 4 iunie, adresate și ele trupelor române de la Harkov și de la Kerci. Probabil că n-au fost redactate de domnul Ică, căci sunt sobre și cum trebuie!”.

La 6 iunie 1942, Argetoianu și-a completat însemnările cu încă o notă sarcastică:

„Bucureștiul râde de ieri, toată lumea e încântată: Mareșalul Antonescu a dat peste bot domnului Ică! Pare că Mareșalul n-a știut nimic despre «încadrarea infanteristului asimilat Mihai Antonescu» în Regimentul de Gardă Călare și că tot tămbălăul cu discursuri, cu raport, cu troiță, cu Tănase (marele actor de comedie Constantin Tănase – n.n.) și muzică deunăzi, nu ajunsese la urechile lui. Acum două zile, lucrând cu generalul Tătăranu, a aflat ce se întâmplase și s-a înfuriat. A chemat imediat pe Ică și l-a luat la trei: «Cum ai îndrăznit să faci așa ceva fără să mă întrebi?». Ică s-a încurcat într-o explicație, pe care Mareșalul a tăiat-o, spunând lui Tătăranu: «În 24 de ore, să fie mutat domnul la loc, în Regimentul 6 Mihai Viteazul, în care fusese încadrat!». Și s-a făcut!”.

În cele mai diverse cercuri politice, de afaceri, gazetărești circulau, în acele zile numeroase „narațiuni” care, într-un fel sau altul, reflectau atmosfera specifică acelei perioade. Ilustrez și acest aspect al realităților cu o însemnare a lui Constantin Argetoianu din 7 iunie 1942:

„Generalul Orzeanu povestește că Mareșalul Antonescu i-a spus acum câtva timp: «Am făcut o singură greșeală; am îndepărtat de mine pe toți oamenii vechi și cu experiență și n-am în jurul meu decât proști și pungași». Că e singura lui greșeală, s-o creadă el, dar că n-are în jurul lui decât proști și pungași, suntem cu toții de acord (…) Un mic exemplu despre pungășiile din jurul domnului mareșal. La Bancara (instituție la care Argetoianu era acționar – n.n.) ne-a venit o cerere de credit din partea firmei Neumann de la Brașov. După cum se știe, este astăzi croitorul pentru dame la modă. Bancara a cerut o situație a firmei și văzând că avea debitori pentru o sumă de 6 milioane, a cerut lista lor, pentru a-și da seama de solvabilitate. Printre acești debitori erau Majestatea Sa Elena cu vreo 750.000 de lei și Majestatea Sa Rica (soția lui Ion Antonescu – n.n.), ce avea o sumă cam pe jumătate. Directorul firmei a explicat că Regina plătește. Datora mai mult, dar a mai plătit și va plăti. În ce privește pe Mimi-Rica Antonescu, directorul a mărturisit cam jenat că la Președinția Consiliului i s-a refuzat plata, următoarele cuvinte: «Nu vă este de ajuns cu reclama pe care v-o face doamna Antonescu? Ce reclamă mai vreți? Nu plătim nimica!»”.

Schimb din nou registrul și mă refer la documentele emise de SSI, astfel într-o notă specială consemna:

„1. În seara zilei de 10 iunie a.c., Maniu a avut o întrevedere cu Dinu Brătianu care i-a adus la cunoștință hotărârea conducerii liberale luată în aceeași zi la un dejun organizat de Tancred Constantinescu (liberal, născut în Basarabia, inginer, matematician reputat, fost ministru al Industriei și Comerțului în guvernul lui Ionel I.C. Brătianu – n.n.) unde s-a stabilit ca gruparea liberală să semneze Memoriul preconizat de președintele național-țărănist cu anumite modificări introduse spre a se evita interpretări care ar putea denatura sensul Memoriului (…) În noul Memoriu se va vorbi de: necesitatea economisirii forțelor militare, primejdia de la Vest, necesitatea ca «Armata să aibă forța necesară pentru a stabili ordinea internă», situația economică și «necesitatea de a se rezista presiunii economice germane» (…) În cercurile maniste se discută că cele două grupări (PNȚ și PNL) întârzie intervenția, satisfăcând astfel unele sugestii care au preconizat să se temporizeze intervențiile până la reîntoarcerea dlui Mareșal Antonescu «când poate demersurile opoziției vor deveni inutile»”.

Cred că nu mai este cazul să subliniez câte iluzii au avut „succes” în rândurile politicienilor. Prefer ca, în locul oricăror comentarii, să citez în continuare însemnările lui Ioan Hudiță din 17 iunie 1942:

„Văd pe Maniu la 8 dimineața. Pleacă la Sibiu pentru mai mult timp. E indignat pe Antonescu la culme pentru modul cum înțelege el să colaboreze cu nemții, expunându-se la ura rușilor și a aliaților lor. Antonescu vizitează mereu trupele noastre pe front, de la Harkov – Donețk până la Sevastopol, ține discursuri pentru încurajarea lor și își dă aere de mare general și de colaborator principal și loial al nemților. «El nu-și dă seama cât rău face țării aceste aere de grandomanie și de solidaritate cu Hitler. Fiecare lăudăroșenie din partea lui și fiecare scoatere în evidență a aportului nostru pe frontul din Est reprezintă argumente în plus pe care rușii cu care ei vor închide gura anglo-americanilor ori de câte ori aceștia vor încerca să ne apere în viitor». Maniu mă roagă să văd pe Mihai Antonescu și să-i atrag atenția asupra acestui aspect al problemei”.

Conformându-se indicației date de Maniu, Ioan Hudiță a avut o audiență de o oră, la 24 iunie 1942, la Mihai Antonescu. Iată ce a scris:

„M-a primit foarte bine și mi-a reproșat că nu am făcut apel la el pentru a fi titularizat la facultate odată cu Papacostea și I:C. Petrescu (…). Lăsându-se pe spate în fotoliul său prezidențial, mult prea mare pentru mica lui statură, el m-a întrebat brusc: «Ei, tot mai crezi în victoria anglo-americanilor?». «Mai mult ca oricând!», i-am răspuns eu”.

Revenit la rememorările care respectă cronologia, rețin că la 18 iunie 1942 s-au reluat într-o Notă a SSI referirile la „Mișcarea comunistă”, extinzându-se informațiile anterioare la o serie de manifestări desfășurate în mai multe localități ale țării. Nota conținea și următorul paragraf:

„Aceste operațiuni au fost sistate datorită arestărilor ce s-au făcut de organele Siguranței, descoperindu-se la București casa unde au fost multiplicate manifestele, însă nu s-a găsit mașina și n-a fost arestat acela care le-a tipărit. La Piatra-Neamț s-au răspândit manifeste comuniste intitulate «Români, muncitori, săraci și intelectuali», care conțin atacuri împotriva regimului hitlerist și fascist. Tot acestora li se datorează lipsurile din țară”.

La 22 iunie 1942, în „Registrul istoric” ținut la zi la președinția Consiliului de Miniștri a fost inserat următorul text:

„După un an de la declanșarea Războiului din Est, Guvernul difuzează comunicatul nr. 358/22.VI.1942 prezentând următorul bilanț al pierderilor omenești înregistrate pe Frontul din Răsărit:

Total pierderi (morți, răniți și dispăruți): 5.998 ofițeri, 2.633 subofițeri și 148.341 trupă.

Distribuite, potivit fazelor luptelor desfășurate, pierderile au fost următoarele:

1. Operațiile din Basarabia și Nordul Bucovinei: 1.268 ofițeri, 566 subofițeri, 29.741 trupă (adică 20 la sută din totalul pierderilor);
2. Operațiile dintre Nistru și Bug, Bătălia Odessei: 3.839 ofițeri, 1.554 subofițeri, 94.349 trupă (adică 63 la sută din total);
3. Operațiile de la Bug și Nistru la Marea Azov: 355 ofițeri, 187 subofițeri, 7.523 trupă (5 la sută din totalul pierderilor din 1942);
4. Operațiile din 1942: 536 ofițeri, 326 subofițeri, 17.328 trupă (12 la sută din total)”.

La 27 iunie 1942, SSI transmitea forurilor decizionale naționale o Notă de sinteză în care menționa, printre altele:

„Discuțiile din conducerea național-țărănistă au continuat și în cursul zilei de 26 iunie a.c. Pe baza informațiilor deținute de fruntașii național-țărăniști, între Guvern și germani s-ar fi produs o tensiune. Unii fruntași național-țărăniști au adus la cunoștință conducerii grupării că dețin știri după care dl mareșal Antonescu ar fi fost pus în situația să nu accepte noile cereri germane cu caracter economic, deoarece atingeau nu numai interesele de aprovizionare ale populației noastre, dar subordonau întreaga economie românească Reich-ului.”

Închei episodul cu un fragment din comentariul Mareșalului Ion Antonescu pe care l-a scris în ziua de 30 iunie 1942, pe un raport al Marelui Stat Major:

„Marele Stat Major lucrează după sistemul roboților: automatism birocratic, referate negândite, nebazate pe constatări reale, în teren, soluții tardive, care ajung după ce răul s-a consumat”.