Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XIII)

La 28 iunie 1942 s-a declanșat marea ofensivă germană, anunțată încă din primăvară. Pentru a fi sigur de succes, Hitler nu s-a mai grăbit. Wermaht-ul a pregătit minuțios totul, a propus și aplicat strategii inspirate, astfel încât în mai puțin de o săptămână a dat peste cap apărarea sovietică pe un front larg și a înaintat în tot Sudul URSS în ritmuri mai rapide comparativ cu vara precedentă. Trupele române au fost, la rândul lor, angajate în bătăliile din Crimeea, de-a lungul rânului Don și în Caucaz.

Despre operațiunile militare globale din lunile iulie-septembrie 1942 (inclusiv cele din Nordul Africii și din Extremul Orient) s-au scris mii și mii de cărți. Din acest motiv, nu are rost să repet ceea ce s-a clarificat, în esență, de multă vreme. Oricum, chiar la dimensiunile serialului de față nu este posibil să acopăr – nici măcar parțial – evenimentele militare, dar și cele politico-economice din respectivul interval. Merită, însă, o prezentare a unor documente de arhivă și a câtorva pagini memorialistice care au darul să reconstituie drumul spre înființarea Blocului Național Democratic din România, în contextul istoric dat.

În definitiv, care era starea de spirit din societatea românească în acele zile ale începutului de iulie 1942? Un răspuns deosebit de elocvent a oferit Constantin Argetoianu în „Însemnările zilnice” din 3 iulie 1942:

 

„Cu sentimente diferite, după interese, omenirea întreagă recunoaște, prin glasurile ei, că niciodată o armată n-a ajuns la un asemenea apogeu de putere, în istoria lumii. Hitler poate să fie mândru, căci el și numai avântul pe care-l inspiră geniul său au dus trupele germane și aliatele lor la victorii pe care nimeni nu le-ar fi putut prevedea, așa cum sunt, în momentul pornirii în război. Napoleon Bonaparte a fost un mare strateg, Adolf Hitler e un mare organizator. Victoriile celui dintâi au fost fulgere și trăsnete, ca fulgerele și trăsnetele din trecut; victoriile celui de-al doilea pecetluiesc transfomări lung premeditate și prin efectul lor revoluționează stările sufletești ale omenirii, nu numai granițele politice.

Napoleon Bonaparte a câștigat bătălii, dar n-a izbutit să câștige pacea; Adolf Hitler va câștiga, prin metoda lui, pacea sau va prăbuși Europa și Lumea în anarhie. Înfrângerea lui Napoleon Bonaparte a fost un eveniment politic fără importanță în viața omenirii, o înfrângere finală a lui Adolf Hitler ar însemna prăbușirea omenirii în neant…”.

 

În ziua următoare, același „cronicar” nota:

 

„Lumea întreagă continuă să comenteze căderea Sevastopolului, iar pentru Armata noastră, măgulitoare cuvinte de laudă și admirație până și în ziarele celor mai îndepărtate țări. Poate că unele din aceste laude să fie și sincere.

Comunicatul german de ieri spune numai atât, cu privire la ofensiva din Răsărit: «Frontul bolșevic a fost străpuns pe o lărgime de 300 kilometri. De la Volhov și până la Marea de Azov, atacul german a pornit pe toată linia».

Luarea Sevastopolului (după 270 de zile de asediu, de lupte crâncene – n.n.) înaintarea fulgerătoare spre Egipt, ruperea frontului rusesc sunt evenimente covârșitoare în desfășurarea războiului și se poate zice că «au siderat» până și pe cei mai optimiști adversari ai Germaniei. Au amuțit. Cu toții!”.

 

În aceeași timp, o Notă a SSI a conținut evaluări privind situația politică și perspectivele războiului din alt unghi de abordare:

 

„La 1 iulie 1942, cu prilejul zilei sale de naștere, Iuliu Maniu (în fața unei delegații a tinerilor național-țărăniști, care i-a adresat felicitări – n.n.) a declarat: «Datoria noastră, a celor bătrâni, ca și a voastră, a tineretului, este să ajute pe domnul Mareșal Antonescu. Eu am aprobat personal ca trei dintre membrii de vază ai partidului nostru să intre în compunerea Guvernului, nu ca miniștri, căci atunci aveau răspundere politică, ci ca secretari generali, astfel că noi, zilnic, ajutăm guvernul Domnului Mareșal. Domnul Mareșal Antonescu este un bun român, bun patriot, însă nu-i cunoaște pe acei cu care lucrează, care îl mint și nu îl înțeleg. În afară de aceasta este permanent șantajat de Axa (Germania – Italia – Japonia), ale cărei puteri componente îi cer mereu noui concesiuni sub amenințarea că, în caz de refuz, vor aduce la cârmă pe legionari, iar aceștia sunt trădători de țară, dacă acceptă să trateze cu Germania și Italia pe socoteala patriei lor natale. Am admirat și admir pe Domnul Mareșal Antonescu pentru că, în ultimul timp, a început să se opună cerințelor prea exagerate ale Germaniei. De altfel, vreau să spun, că o națiune nu poate propăși decât pe calea democrației, care indică libertate, naționalism și dreptate individuală și socială (…). Avem tot interesul național ca Rusia să fie distrusă, să fie învinsă. Or, cine vă va spune că noi gândim altfel, să-i spuneți sus și tare că nu spune adevărul și că idealul partidului nostru este democrația națională, nu comunismul, pe care îl repudiem și pe care îl vom combate cu toată puterea noastră. În țara noastră se vor face mari progrese numai pe baza principiilor credinței creștine, a proprietății individuale și a libertății de credință și grai (…). În ceea ce privește problema Ardealului, țin să vă spun că eu am protestat și voiu mai protesta mereu contra Dictatului de la Viena pe care niciun român nu-l admite și nu trebuie să îl admită. (…). Cred că oricum va ieși actualul război, România va ieși bine, chiar dacă va învinge Germania, deoarece și ea, silită de împrejurări, ne va recunoaște fruntariile din 1920. Trebuie să fim convinși de dreptatea cauzei noastre”.

 

Tot în „tabăra” național-țărănistă ar fi de reținut însemnarea din 5 iulie 1942 a lui Ioan Hudiță:

 

„Presa noastră publică pe pagini întregi amănunte în legătură cu luptele pentru cucerirea Sevastopolului. Seara, Berlinul anunță că în regiunea Kursk – Harkov – Don este angajată «o mare bătălie care poate fi decisivă pentru soarta războiului». Nemții pretind că «opera de curățire a Sevatopolului continuă», ceea ce înseamnă că nu tot orașul este în mâinile lor și că rușii opun peste tot o rezistență îndârjită. În Africa, Rommel se află de câteva zile blocat în fața El-Alemain-ului, unde englezii contraatacă puternic”.

 

La câteva zile după declanșarea marii ofensive germane pe frontul din Est, Ministerul Afacerilor Interne a raportat (4 iulie 1942):

 

„a) În noaptea de 2/3 iulie au fost aruncate manifeste comuniste pe linia C.F.R. București-Giurgiu (la bariera Pieptănari – periferia Bucureștiului), manifeste semnate de Comitetul Central al Partidului Comunist din România.

Prin acest manifest se critică regimul actual și se spune – între altele – următoarele:

Ceasul al 12-lea a sunat!

Poporul nostru are de ales:

– A pieri pentru Hitler și împreună cu fascismul german, încă în cursul anului 1942;

sau

– A se salva, prin retragerea armatei române de pe frontul sovietic, prin încheierea imediată a păcii cu Uniunea Sovietică.

1. b) Agenții comuniști au răspândit asemenea manifeste și în alte locuri.

Un exemplar a fost găsit aruncat într-un vagon de tramvai din București.

S-au luat măsuri de prinderea autorilor și colportorilor comuniști”.

 

La 5 iulie 1942, SSI confirma și completa informațiile transmise de MAI:

 

„Recent, au fost răspândite la Arad numeroase exemplare dintr-un manifest subversiv – scrise în limba maghiară și română – și multiplicate la mașina de scris.

Prin acest manifest, se aduc acuzațiuni regimului actual din România și amenințări la adresa germanilor cotropitori, lăsând următoarele lozinci comuniste:

«Afară cu cotropitorii germani»;

«Jos cu războiul banditesc al lui Hitler»;

«Trăiască pacea cu Uniunea Sovietică»;

«Trăiască România liberă și independentă».

S-au luat măsuri pentru prinderea autorilor și colportorilor”.

 

Peste alte câteva zile (9 iulie 1942) Ioan Hudiță a consemnat în „Jurnalul” său o serie de informații privind – de această dată – frământările din rândurile liderilor PNȚ și PNL:

 

„Lupu (dr. Nicolae Lupu, lider al PNȚ – n.n.) vizitează în prezent Basarabia și Transnistria și e vorba să se ducă și la Odessa. Rămân la părerea mea că el face foarte rău, dată fiind poziția lui față de Soviete. Negrei (Gabriel Negrei, general în rezervă, lider – și el – al PNȚ – n.n.) e de acord cu mine. Costache Lupu (frate cu dr. N. Lupu) recunoaște și el că mulți prieteni de-ai noștri din Capitală nu văd cu ochi buni acest voiaj, mai ales acum când toți nemțofilii din țară jubilează, afirmând că rezistența bolșevicilor e pe sfârșite. Negrei mă informează că prietenul meu Ghiță Pop se bucură de înfrângerile bolșevicilor, fiind convins că nemții îi vor lichida și vor salva Europa de comunism. Bietul Ghiță Pop, în ura lui față de bolșevism, n-a reușit încă să se elibereze de această obsesie, pentru a vedea în Soviete un aliat prețios pentru distrugerea lui Hitler și a lui Mussolini. Costache Lupu îmi spune că față de victoriile germane din Rusia și Africa, numărul celor care mai cred în victoria aliaților scade zilnic. «Și eu singur încep să mă îndoiesc, de aceea am ținut să te văd, zice el, să-mi faci o injecție de optimism». I-am repetat teza mea cunoscută, că eșecurile prezente ale aliaților nu influențează de loc mersul războiului, chiar dacă ar mai suferi și altele în viitorul apropiat. (…) Prietenii lui Guță Tătărăscu (fostul președinte al PNL și fost șef de guvern în perioada interbelică – n.n.) îl îndeamnă să ceară convocarea Comitetului executiv al partidului pentru înlăturarea lui Dinu Brătianu și a nepotului său (Gheorghe Brătianu – n.n.) de la conducerea lui. În spatele acestei acțiuni «trage sforile», zice Negrei, Mihai Antonescu, care se teme de concurența lui Gh. Brătianu la președinția guvernului. «Mareșalul, spune Costache Lupu, vrea de mai mult timp să-l numească pe Gh. Brătianu sau pe Mihalache președinte de Consiliu, post la care ține Mihai Antonescu”.

 

Perioada vacanțelor (a concediilor) s-a făcut simțită prin mult mai redusa frecvență a referirilor memorialistice privind viața politică internă, iar în informațiile despre desfășurarea războiului erau consemnate predominant victoriile Germaniei.

În schimb, se înregistrau tot mai numeroase rapoarte și alte documente specifice serviciilor secrete. Rețin, în împrejurările date, doar un fragment din Darea de seamă a prefectului județului Brașov înaintat MAI privind întreaga lună iulie 1942:

 

„Este precis stabilită existența (în Brașov – n.n.) a două nuclee comuniste, șeful unui nucleu fiind But Miron, strungar de fier la I.A.R. Un rol important îl are Rusu Ioan, de 30 ani, maistru la I.A.R., care se pare că e șeful celulei comuniste, apoi Matei Ioan, lăcătuș la I.A.R.

Dintre cei reținuți și cercetați de organele anchetatoare, 29 sunt de la Uzinele I.A.R., între care 5 funcționari, 1 maistru, 3 mecanici și alți meseriași și lucrători calificați, 1 lăcătuș C.F.R., 1 strungar de la Uzinele Astra și 1 ajutor și un modelist de la Întreprinderile D. Voina. (…)

După originea etnică: 42 români, 10 unguri, 6 evrei, 1 polonez și 3 sași.

Între comuniștii de la I.A.R., care activează, este și funcționara Viorica Ștefănescu, care se pare că are un rol important. Aceasta a făcut și o călătorie la București, fiind supravegheată (…) În Brașov au fost identificați câțiva noi aderenți. (…) Propaganda se făcea prin difuzare de material comunist, cotizații pentru Ajutorul Roșu și în special pentru familiile celor închiși și prin răspândire de știri false în favoarea Rusiei care – pretind ei – va câștiga războiul.

Lucrătorii din ateliere erau îndemnați să lucreze așa fel, ca randamentul lor să fie foarte mic. Erau învățați să salute cu pumnul strâns (salutul comunist). Situația muncitorilor din U.R.S.S. se descrie în culorile cele mai frumoase.

După terminarea cercetărilor, principlii comuniști au fost menținuți arestați și trimiși în judecata Curții Marțiale”.

 

Spre finalul lunii iulie 1942, în Notele SSI s-a aflat și următoarea informație:

 

„Dimineața de 27 iulie a.c., Maniu a făcut cunoscut intimilor săi că a avut o întrevedere cu Dinu Brătianu și că în cursul acestei întrevederi a izbutit să se pună, din nou, de acord cu președintele grupării liberale. Președinții celor două grupări au hotărât:

1. să reia discuțiile direct, fără intermediul altor persoane, pentru stabilirea definitivă a unui text comun (se referea în special la o Scrisoare care urma să fie adresată Mareșalului Antonescu – n.n.);
2. că este în interesul țării ca grupările de opoziție să expună în scris punctul lor de vedere cu privire la politica războiului;
3. să găsească momentul propice unui asemenea demers, așteptând mai întâi clarificarea raporturilor dintre guvern și germani”.

 

Trec, acum, la prezentarea unor documente referitoare la câteva momente din luna august 1942. Evit (pe cât posibil) să mă ocup de mărturii care repetă (inclusiv în ceea ce reprezenta esențialul) fapte și date referitoare la evoluțiile militare, politice, economico-sociale. Este, însă, dificil de stabilit o ordine clară de separare a ceea ce reprezenta rutină și ceea ce constituia o noutate. Iată, bunăoară, însemnările din 1 august din jurnalul lui Constantin Argetoianu. În ce categorie poate fi încadrată?

 

„S-a înființat la București o «Asociație româno-germană», cu scopul de a strânge raporturile dintre cele două popoare. Ședința inaugurală a avut loc în aula Facultății de Drept, cu mare alai. Killinger (șeful legației germane la București – n.n.) a ținut o cuvântare scurtă și bună; ca de obicei, Cioclică (Mihai Antonescu – n.n.) a vorbit lung și prost. Cioclică a fost ales președinte al Asociației; Rădulescu-Motru, Gh. Brătianu și Nichifor Crainic (!!), vicepreședinți. În ce sos a intrat bietul Gh. Brătianu! În circumstanțele actuale, întemeierea unei asociații e de la sine înțeleasă, nu pricep însă modul în care a fost alcătuită. În comitet și printre cei dați ca prezenți, numai oamenii Guvernului, cu excepția lui Vaida și a lui Brătianu. Vaida nici n-a fost prezent și probabil că numele lui a fost rechiziționat, iar Brătianu e un satelit nesupus al regimului… Aș fi priceput o manifestare, care să întrunească oameni ce reprezintă Curentele vii ale națiunii și care până acum nu se pronunțaseră… Dar numai slugile Guvernului (…).

Aflu precis de la București că ultima alarmă aeriană a fost provocată de 2 avioane românești, care au sosit la București neanunțate. N-a zburat niciun avion inamic asupra orașului!!! Tunurile antiaeriene au tras împotriva avioanelor noastre, dar nu le-au nimerit… Au nimerit, în schimb, un bărbier bucureștean, care căsca gura pe stradă și au găurit două case! Să ne trăiască!”.

 

Tot Argetoianu a scris la 8 august 1942:

 

„A murit Castaldi (Alfonso Castaldi, compozitor, dirijor, profesor, stabilit în România în 1894 – n.n.), autorul marșului popular «La Arme». A fost cântat pentru prima dată la Iași, în fața lui Vasile Morțun (fost social-democrat, trecut la liberali, ministru de Interne în timpul Primului Război Mondial – n.n.), care a fost atât de entuziasmat, încât, după ce a îmbrățișat pe compozitor, i-a dat pe loc ceasul său de aur… Castaldi a fost un muzician cumsecade și a fost profesorul tuturor vedetelor noastre muzicale. Că n-a scos mare lucru din ele, nu e vina lui…

Și fiindcă pomenesc de muzică, să-mi fie permis să râd nițel de ultima invenție a regimului: s-a înființat «un Conservator de muzică și artă dramatică muncitoresc» (!!!), ca să transforme pe fierari și lemnari în tenori și în «jeunes premiers» romantici! Oamenii și-au pierdut capul, de-a binelea (…) La 12 august consemna: Nemții publică bilanțul rezultatelor obținute în ofensiva începută în Rusia, la 1 iulie, și până la 10 august. În 40 de zile, au cucerit o întindere mai mare decât Anglia, au făcut un milion de prizonieri, au distrus sau au capturat peste 6 mii de tancuri, 200 mii de tunuri și 6 mii de avioane.

Pe de altă parte, au putut constitui numeroase batalioane de ruși, recrutați dintre prizonieri care au luat armele împotriva Sovietelor și se bat pe front. E un fapt nemaipomenit, în istoria războaielor… Cu toate acestea, cu toate că și azi știrile sunt excelente, căci o Armată întreagă, Aramata a 62-am a fost în parte nimicită, în parte capturată (57.000 prizonieri, 1.000 care de asalt și 750 tunuri distruse sau capturate) la nord-vest de Kalaci, în marele Cot al Donului, nu ne simțim liniștiți, căci pe măsură ce pier sau se predau sovieticii, alții le iau locul, tot atât de bine înarmați și echipați”.

 

În aceeași zi – 12 august 1942 –  SSI a comunicat următoarele cu privire la caracterul acțiunilor comuniste:

 

„Comitetul Central al Partidului Comunist din România, cu toate că, în ultimul timp, a căutat să creeze o nouă platformă de luptă revoluționară prin lansarea unor lozinci cu caracter patriotic, în cadrul Frontului Patriotic, totuși în fond a menținut întreaga linie de luptă revoluționară în rândurile muncitorimii. Acțiunile de sabotaj, actele teroriste și îndemnurile la rebeliune au fost și au rămas punctele principale de program pentru care se caută mijloacele și momentele cele mai prielnice de punere în aplicare.

Comitetul Central acordă o mare importanță menținerii spiritului revoluționar în masa muncitorească și a credinței în victoria finală a democrației”.

 

La rândul lui, Ministerul Afacerilor Interne a emis, la 17 august 1942, două informări:

 

„1. În noaptea de 7-8 august c., în cartierul Rahovei, Suburbana Tudor Vladimirescu, colpotori comuniști au aruncat manifeste de propagandă prin care soldații români sunt îndemnați să înceteze lupta contra rușilor, să incendieze sondele, depozitele de armament, munițiuni și de alimente, precum și de a se împiedica transporturile de trupe spre front.

Se fac cercetări pentru prinderea autorilor.

2. Curtea Marțială a Capitalei a pronunțat sedința în procesul organizațiilor comuniste – identificate de organele de siguranță ale Prefecturii poliției Capitalei la 27 aprilie și 17 iunie c.

Au fost condamnate 33 de persoane cu următoarele pedepse: 6 condamnați la moarte; 1 la muncă silnică pe viață; 20 a câte 25 ani muncă silnică; 6 la câte 10 ani temniță grea. Un acuzat a fost achitat”.

 

La 18 august 1942, Mareșalul Antonescu a pus o amplă Rezoluție pe Raportul nr. 310.197/15 august 1942 al generalului Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Major General. Redau câteva fragmente:

 

„Pentru câștigarea războiului merg oriunde. Trebuie însă luate măsuri ca trupele să fie perfect echipate. Trebuie să li se dea de germani ce le lipsește pentru echipare, în caz când ne vor cere să operăm în regiuni grele ca condiții. În aceste regiuni vor rămâne și germanii. Ei vor găsi la iarnă și în alte regiuni mult mai grele ca acelea ale Mării Caspice: Murmansk, Laponia, Stalingrad etc., etc. Cum concepe MStM că s-ar putea să procedăm? Ar fi camaraderesc să spun germanilor: rămâneți numai voi unde este rău și noi să trecem la căldură? (…) Așa cum a făcut și generalul Iacobici în iarna trecută. A spus că soldatul român nu se bate peste frontieră, că ne vom pierde oamenii cât și materialele în Rusia. Nu s-a pierdut nimic peste normal, soldatul s-a bătut mai bine decât oricând și am creat pagini de epopee eroică de care neamul românesc va ști o eternitate și care-i va servi la câștigarea drepturilor lui. Până acum el stătea pe Turtucaia (era vorba despre marea înfrângere din Primul Război Mondial – n.n.), de aceea era umilit și cerșea drepturile și nu a avut moral și încredere. Vedeți lucrurile prin secole, nu prin moșteniri egoiste”.

 

Pentru că am prezentat doar una din numeroasele Rezoluții puse de Mareșalul Ion Antonescu pe diferite documente, îmi permit să mai redau pe cea care se referă la o temă diferită de cea a războiului. La 25 august 1942 a scris pe un referat al Consiliului Artelor privind constituirea unei Comisii a monumentelor:

 

„Numai pentru troițe. Monumente nu. Orori nu ne mai trebuie. Este o bătaie de joc, nu o slăvire a eroilor. Poarta acestui soi de afaceri trebuie închisă total pentru toți. Trebuie lucrat frumos, de artă adevărată, serios și durabil. Nu fiecare cioban să se transforme în sculptor. Dacă ar face cineva calculul sumelor încasate și furate de pe urma monumentelor pentru eroi, s-ar ajunge la constatări tragice”.

 

Nu pot încheia rememorările care privesc luna august 1942 fără să-l citez încă o dată pe Constantin Argetoianu (26 august 1942):

 

„Când s-a instalat Antonescu în vila lui Nae Ionescu, Veturia (văduva lui Octavian Goga – n.n.) s-a dus la Banca Națională și a desemnat tablourile pe care Banca trebuia să le trimită Mareșalului. Alexandru Ottulescu (Guvernatorul BNR – n.n.), om minuțios, a răspuns că va supune chestia Consiliului și l-a întrebat pe Mareșal dacă vrea într-adevăr tablourile… Antonescu a urlat că nu s-a gândit niciodată la așa ceva, dar Veturia n-a fost clintită din loc…

Tot Veturia, cu prilejul trecerii ei prin Odessa, i-a obligat pe Alexeanu și pe Pântea să ofere Mareșalului Antonescu o splendidă vilă, cu un parc de 20 hectare, situată spre Fontanka (…) Tot ea a determinat dăruirea unui castel lângă Tiraspol…

Pe miniștri nici nu-i primesc și nu stau de vorbă cu ei (se referea la cuplul antonescian – n.n.), dar femei pierdute ca Veturia Goga, Bărbuleasca și Alice Sturdza-Cantacuzino sunt de dimineața până seara cu ei. Deși n-a divorțat încă, Alice Sturdza trăiește la Florești cu jandarmul Al. Lupoaiei; acesta a dosit un mare număr de cauciucuri (pneumatice pentru automobile) și le-a ascuns într-o cameră a «castelului». Denunțat de un servitor maltratat, s-a deschis o anchetă, dar, într-o noapte, camionul Crucii Roșii condus de Alice Sturdza a mutat cauciucurile într-alt loc, iar Mareșalul Antonescu a dat ordin să se claseze afacerea”.