Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XIX)

Numeroase fapte și date incluse în documentele prezentate până acum deschid, practic, drumul spre alte și alte „Dosare” referitoare mai ales la actele decizionale la cel mai înalt nivel. Dacă aș lua în seamă tot felul de detalii, m-aș îndepărta tot mai mult de firul principal al demersului meu publicistico-istoric. Sunt, însă, unele aspecte de neocolit, deoarece fără menționarea lor nu sunt posibile nici cunoașterea și nici interpretarea corectă a evenimentelor. Surse de primă importanță în sensul amintit conțin următoarele fonduri documentare (pe care le-am consultat):

• Evidențele săptămânale ale „Rezoluțiilor Mareșalului Ion Antonescu” (1940-1944);
• „Ședințele Consiliului de Miniștri” – stenograme privind desfășurarea acestora și deciziile adoptate (8 septembrie 1941 – 21 iulie 1944);
• „Registrul istoric al Conducătorului Statului” (4 septembrie 1940 – 23 octombrie 1943), care conține toate comunicatele, declarațiile, schimburile de mesaje, cuvântările lui Ion Antonescu în perioada dată;
• „Jurnalul activității Domnului Ion Antonescu, Conducătorul Statului” (27 septembrie 1940 – 21 iulie 1944);
• „Directivele de război” (1941-1944) ale lui I. Antonescu.

La unele dintre documentele conținute în aceste fonduri m-am referit în episoadele precedente, cu accent pe reconstituirea evenimentelor care vizau coagularea forțelor opoziționiste, adică un proces influențat puternic de toate actele decizionale ale Mareșalului Ion Antonescu; acestea bazate, la rândul lor, într-o foarte mare măsură, pe documente.

Astfel, la 1 martie 1943, unitatea specializată în contrainformații a Armatei a transmis Conducătorului Statului „Sinteza bilunară referitoare la fenomenele mai importante produse în națiune și Armată”. Cel dintâi capitol era intitulat „Activitatea comunistă”:

„Partidul Comunist urmărește să încerce a declanșa în curând acțiuni de mase în care să antreneze muncitorimea din cât mai multe întreprinderi industriale de interes militar. Primele mișcări turbulente urmează a fi provocate în întreprinderile unde muncitorii sunt mai agitați din cauza insuficienței salariilor și a nesatisfacerii revendicărilor profesionale.

Elementele comuniste din Capitală au primit dispoziții să popularizeze în rândul maselor muncitorești lozincile lansate de postul de radio clandestin care se intitulează «România liberă» și de postul de radio «Moscova». Aceste lozinci cuprind apeluri adresate: femeilor române pentru a împiedica plecarea pe front; populației de toate categoriile pentru formarea comitetelor de pace și încetarea războiului antisovietic; țăranilor, care sunt îndemnați să ascundă și să îngroape cerealele și alimentele pentru a se împiedica aprovizionarea trupelor germane”.

Bineînțeles, sinteza respectivă (ca și cele anterioare) a consacrat un spațiu larg și activităților desfășurate de fruntașii PNȚ și PNL. În acest sens, a fost citat liderul național-țărănist Mihai Popovici, care la o reuniune ce se dorea secretă a spus, între altele:

„«Țara noastră nu are decât asigurarea simpatiei dlui Hitler, exprimată de nenumărate ori. Ostilitatea Partidului Național-Socialist (Partidul Nazist din Germania – n.n.), este, însă, verificată în legătură cu probleme foarte importante pentru România; cea de-a treia forță, Armata germană este binevoitoare, mai ales în ce privește problema legionarismului, însă ea nu joacă un rol prea hotărâtor în politica internă a Germaniei»

Intimii D-lui Maniu sunt informați că Memoriul pregătit de Dl Dinu Brătianu la răspunsul la discursul dlui von Killinger (șeful Legației Germaniei la București – n.n.) a fost terminat și prezentat spre consultare șefului Partidului Național-Țărănesc. Dl Maniu, însă, se dezinteresează de acest răspuns, pe care îl consideră tardiv. Acest memoriu, se pare că ar exprima opinia că ar fi cazul ca Statul Român să arate Germaniei că, în situația de azi, când nu ni s-a livrat armamentul și echipamentul promis de Germania; noi nu am putea face decât să completăm corpul expediționar din Răsărit”.

În continuarea cronologică a rememorărilor redau Nota SSI care menționa:

„Declarațiile din interviul acordat de Dl. Mareșal lui Brătescu-Voinești (la începutul lunii martie 1943 – n.n.) au fost considerate de către național-țărăniști «drept exagerat de filogermane și antisemite» și au produs chiar unele nemulțumiri în aceste cercuri.

Se afirmă, însă, că, ulterior, s-ar fi cerut printr-un intermediar, unele explicații de către conducerea național-țărănistă, domnului profesor Mihail Antonescu și că D-Sa ar fi lăsat să se înțeleagă că totul se reduce la o tactică politică, Dl. Mareșal Ion Antonescu, urmărind să spulbere unele bănuieli pe care le-ar avea Germanii, că România ar înclina schimbarea politicii sale, deoarece, dacă Germania ar persista în această bănuială, atunci ar putea să ia unele măsuri care, în momentul de față, ar prejudicia grav situația României.

Maniștii adaugă, însă, că, în timp ce Dl. Mareșal face declarații pronunțat filo-germane, se fac, totuși, pregătiri, cu încetul și cu toată discrețiunea posibilă, pentru reabilitarea României în fața Puterilor Occidentale, arătându-se că, prin lupta contra Rusiei Sovietice, România n-a luptat decât pentru recucerirea Bucovinei și Basarabiei și contra bolșevismului”.

Tema raporturilor româno-germane (în conjunctura descrisă) s-a aflat pe loc central în agenda discuțiilor, aproape zilnice, ale liderilor PNȚ și PNL. O atenție specială s-a acordat contactelor directe cu cei doi Antonești. Astfel, Ioan Hudiță s-a referit în Jurnalul său din 6 martie 1943 la audiența pe care i-a acordat-o Mihai Antonescu:

„Ică, luând un aer serios și fixându-și privirea mult deasupra capului meu, a început să-mi facă o lungă introducere până am înțeles unde vrea să ajungă. În această introducere, a ținut să îmi explice că el, personal, continuă să fie convins de victoria lui Hitler «cu toate eșecurile militare din ultimul timp” și că «față de primejdia pe care o reprezintă bolșevismul pentru Europa, s-ar putea ca problema păcii să se pună mult prea repede decât se credea. Noi trebuie să fim pregătiți pentru apărarea drepturilor noastre asupra Ardealului de Nord, a Basarabiei și Bucovinei de Nord”.

Cu prilejul acelei audiențe, Mihai Antonescu a emis și unele considerații referitoare la posibilitatea de a se iniția, în secret, negocieri cu unele puteri occidentale. Asupra acestor teme s-a revenit tot la reuniunile conducerii PNȚ, astfel încât la 10 martie 1943, Ioan Hudiță a supus spre aprobare proiectul de Memoriu care urma să fie remis Mareșalului Antonescu. La 11 martie 1943, Memoriul a fost prezentat personal de Hudiță Mareșalului Ion Antonescu, în noul Cabinet al acestuia deschis în clădirea Președinției Consiliului de Miniștri din Piața Victoriei (sediul actual al Guvernului, 2026). Hudiță a notat în Jurnalul său:

„Antonescu mă primește politicos, dar rece. Înainte de a lua loc pe scaunul din fața biroului său i-am înmânat Memoriul spunându-i că este alcătuit astfel încât poate fi prezentat tot așa de bine Germaniei și Italiei, ca și rușilor și anglo-americanilor. L-a răsfoit câteva minute și apoi s-a oprit mai mult la introducere, pe care a citit-o în întregime. «E foarte bine că se subliniază unitatea economică și politică a celor trei principate, remarcă el, pentru a vedea toți adversarii noștri că România Mare din 1918 n-a fost opera unei întâmplări, ci rezultatul unui lung proces de unificare»”. Până la urmă, după evocarea mai multor momente de istorie s-a ajuns la teme de strictă actualitate. „Mareșalul a spus textual: «Victoriile de azi ale bolșevicilor dau de gândit și burgheziei engleze și americane, care nu pot rămâne indiferente la perspectivele care le amenință. Eu rămân mai departe în mod loial alături de puterile Axei fiind convins, până în adâncul sufletului meu, că numai așa mai pot servi națiunea mea»”.

Hudiță și-a informat colegii din conducerea PNȚ despre audiența la Mareșalul Antonescu, iar respectivii au pus sub semnul îndoielii punctul de vedere al Conducătorului Statului. Ei au evocat, în acest sens, situația de pe front unde „nemții se retrag mereu și să sperăm că Ion Antonescu va înțelege ceea ce se întâmplă și că va acționa într-adevăr în interesul națiunii române, găsind modalitățile cele mai bune de desprindere de cel De-Al Treilea Reich”.

Demersurile lui Mihai Antonescu, desfășurate prin intermediul unora dintre subordonați săi de la Ministerul Afacerilor Externe, au fost tot timpul cunoscute, în esență, de Mareșalul Antonescu. Din alte documente rezultă că în mapele pregătite zilnic pentru Conducătorul Statului se găseau informări de tipul Notei emise la 11 martie 1943:

„În Anglia, Guvernul pare îngrijorat de atitudinea actuală a Uniunii Sovietice și tendințele de expansiune spre Vest ale acesteia. În privința frontierei noastre de Răsărit, dacă din partea guvernului englez nu există o atitudine precisă, în schimb, este destul de semnificativ faptul că Anglia consideră Polonia și România ca state menite să izoleze Uniunea Sovietică de restul continentului și, ca atare, este necesar ca acestea să fie două state tari. (…) În ce privește Statele Unite, acestea se interesează mai puțin de continentul european și, ca atare, vor susține punctul de vedere englez privitor la frontierele României”.

Peste câteva zile (13 martie 1943), Ion Antonescu a continuat să acționeze în așa fel încât informațiile culese de agenturile germane în România referitoare la tatonarea pozițiilor pe care se situau puterile occidentale să nu poată fi receptate ca atare, nici în detaliu și nici pe ansamblu. În siajul acestor preocupări s-a înscris și telegrama pe care șeful Statului Român a adresat-o feldmareșalului von Richtofen:

„Vreau să vă asigur încă o dată, Excelență, că România și Armata ei rămân neclintite în hotărârea de a lupta până la victoria finală, pentru toate granițele sale. Ca o consecință a acestui scop avem convingerea că în urma sacrificiilor ce le vom face se vor repara toate nedreptățile pe care le-am suferit (…) În prezent, fac toate eforturile pentru a ridica o nouă armată în interior, dar formarea ei depinde exclusiv de livrarea la timp de material de război modern (de către Germania – n.n.), fără de care nu mai poate fi concepută angajarea de noi forțe românești”.

Între timp, SSI a aflat că Serviciul american din Istanbul a comunicat lui Iuliu Maniu că Statele Unite sunt decise să-i înlesnească formarea, în Turcia, a unui guvern liber românesc, dacă e dispus să vină personal pentru a-l prezida. În Notă se preciza că în Statele Unite – care nu sunt legate de o convenție specială cu Sovietele – există o atmosferă mai prielnică pentru o activitate politică românească, de care forțele libere românești trebuie să profite. Se mai afirma că Maniu a declarat amicilor refuzul său de a accepta oferta americană, deoarece Statele Unite n-au interese directe în această parte a Europei și el (Maniu) nu se poate bizui numai pe preocupările momentane ale unor servicii americane. El e decis să rămână în legături strânse cu Anglia, singura în măsură să fie cointeresată de interesele noastre.

Simultan, serviciile britanice din Istanbul i-au comunicat președintelui PNȚ:

„1. Guvernele englez și american, examinând chestiunea României și întreg ansamblul de probleme de care ea este legată, sunt horătâte în principiu să sprijine o acțiune a mișcării libere românești, în condițiile ce se vor conveni.

2. Guvernele englez și american sunt dispuse să înțeleagă situația specială a României și imposibilitatea în care se găsesc forțele de opoziție să desfășoare o acțiune imediată.
3. Guvernele englez și american nu-și pot lua nicio obligație specială înainte de a stabili o înțelegere în privința României cu guvernul sovietic.
4. Ambasadorii Angliei și Americii la Moscova au primit însărcinarea să discute problema românească și de îndată ce se va ajunge la un rezultat, se vor face comunicări lui Maniu”.

Documentele existente care se referă la mijlocul lunii martie 1943 nu conțin elemente noi, deosebite, ci reflectă accentuarea unor preocupări la care s-au referit textele anterioare. Un moment mai important l-a constituit Nota din 16 martie primită de SSI de la un informator în legătură cu chestiunile politice discutate de Iuliu Maniu cu Ion Mihalache, precum și cu unele opinii ale altui lider PNȚ, dr. Lupu. În Nota respectivă erau semnalate deosebiri de vederi, mai ales în privința atitudinii care urma să fie adoptată față de Mareșalul Antonescu. Ambii interlocutori – preciza Nota SSI – au rămas pe vechile lor poziții.

În aceeași ordine de idei, Ioan Hudiță a notat în Jurnalul său la 21 martie 1943:

„Popovici știe de la Malaxa că cercurile din apropierea lui Ion Antonescu sunt convinse că nemții pregătesc o formidabilă ofensivă pe frontul rus în care vor folosi arme noi și vor da peste cap trupele sovietice. Aceste cercuri dau ca sigură  terminarea războiului «în vara viitoare». Popovici e dispus să ia în serios aceste informații, Mihalache e sceptic însă (…) Maniu a început prin a spune că nu ar trebui să mai lungească discuția. «Convingerea mea adâncă este că nemții n-au arme secrete, că ei vor pierde războiul, dacă nu anul acesta, cel mai târziu în anul viitor, că anglo-americanii vor impune o pace conform principiilor stabilite în Charta Atlanticului și în tratatele semnate între Națiunile Unite. Sunt convins că puterea militară a Rusiei Sovietice nu va constitui o primejdie pentru vecinii din Europa, întrucât anglo-americanii au tot interesul ca, după ce vor distruge dictaturile hitleristă și fascistă, să nu lase Europa sub dominația altei dictaturi, cea sovietică»”.

La 26 martie 1943, cu prilejul unei discuții cu Mihail Ralea (coleg de catedră), Ioan Hudiță a scris în Jurnalul său despre frământările care zguduiau lumea politică bucureșteană.

„Vederile mele și ale partidului meu el (Mihail Ralea – n.n.) le cunoaște. Sufletește, el este ostil hitlerismului și fascismului, însă, din cauza fricii de legionari, Ralea găsește regimul Antonescu cel mai potrivit față de situația actuală din Europa. El crede că anglo-americanii sunt atât de slabi pentru a se măsura cu germanii încât o încercare a noastră de a ne despărți de ei «s-ar solda cu o ocupație nemțească și cu ștergerea României de pe harta Europei» (…) «O ocupație bolșevică este infinit mai primejdioasă decât una germană”.

La 29 martie 1943, Mihai Antonescu i-a primit în audiență pe Manfred von Killinger, Renato Bova Scoppa (ministrul Italiei la București) și dr. Gerhard Steltzer (consilier la Legația Germaniei din București). Cu acest prilej, a prezentat pozițiile oficiale referitoare la relațiile româno-ungare. În acest sens, a remarcat că până și ministrul britanic de externe a recunoscut că Dictatul de la Viena este nul și neavenit. Sensul unei asemenea sublinieri devenise evident dacă se aveau în vedere și acțiunile secrete desfășurate de liderii României în vederea găsirii modalităților de ieșire a țării din război.

Într-o „Sinteză politică” referitoare la întreaga lună martie 1943 SSI a abordat, pe larg, toate temele aflate în România în centrul analizelor elitei naționale. În context, a acordat o atenție specială relațiilor dintre Palatul Regal și Palatul Victoria:

„În cercurile liberale, dr. Angelescu a afirmat că Regele s-ar fi opus unui plebiscit propus de Conducătorul Statului și se atribuie opunerea, mai ales, lui Dinu Brătianu. Pe de altă parte, la PNȚ se vorbea că Regele ar fi cerut Marelui Stat Major un tablou cu pierderile suferite de trupele românești pe frontul de Est, în special, în timpul ultimei campanii de iarnă. Conducătorul Statului ar fi interzis, însă, redactarea acestui tablou, și ar fi dus la un schimb de cuvinte care ar fi necesitat intervenția Reginei Elena. (…) În fine, se vorbește despre intervenția Patriarhului pentru o mediere între punctele de vedere ale Regelui și Conducătorului Statului. Fapt este, însă, că la sfârșitul acestei luni, niciuna dintre știrile de mai sus n-a putut primi confirmare așteptată, care ar fi trebuit să se manifeste printr-un act politic oarecare”.

Nota SSI n-a omis nici frământările din rândurile liderilor partidelor tradiționale:

„Luna martie înregistrează o unificare a punctelor de vedere ale Partidelor Liberal și Național Țărănesc. Mai mult, încă, prin contactul luat de dl Maniu cu dl Titel Petrescu se poate spune că s-a operat și o unificare cu foștii social-democrați. Această unificare a debutat dintr-o ofertă categorică de colaborare nelimitată, făcută de dl Dinu Brătianu în urma unei decizii a Sfatului Partidului Liberal. Oferta a fost primită, la început, cu o oarecare răceală de către Președintele Partidului Național Țărănesc, răceală motivată atât de ordin personal, cât și de tactică politică.  (…). Domnul Maniu dorea ca o eventuală colaborare să nu întunece viitorul propriului partid, astfel ca liberalii să profite de situația deosebit de favorabilă de care s-ar bucura azi național-țărăniștii în ochii străinătății democrate.

După discuții care s-au prelungit în tot cursul acestei luni, după întrevederile între reprezentanții ambelor partide, dl Maniu și-a dat răspunsul său favorabil cu rezerva continuării separate a activității propriilor partide”.