Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XL)

Sunt convins că nu vom fi niciodată suficient de recunoscători arhiviștilor de profesie și cercetătorilor autentici care pun în circuitul public documente relevante, indispensabile pentru apropierea de adevărul istoric. Fac o asemenea afirmație sub puternica impresie a contribuției istoricului militar Petre Otu la clarificarea unor aspecte esențiale, de data aceasta, în legătură cu ziua de 23 august 1944. Într-un studiu relativ recent a inclus textul integral al cuvântării Mareșalului sovietic Rodion Malinovski la Academia Militară „M. Frunze” din Moscova în ziua de 24 noiembrie 1958 (anul plecării trupelor sovietice din România). Cum se știe, Malinovski a comandat Frontul 2 ucrainean (el însuși fiind ucrainean), care, împreună cu frontul 3 ucrainean, comandat de Fiodor Tolbuhin, a conceput și a dus până la capăt operațiunea ofensivă de mare amploare Iași – Chișinău, operațiune declanșată în zorii zilei de 20 august 1944.

Textul cuvântării i-a fost pus la dispoziție liderului suprem român, Gh. Gheorghiu-Dej, de ministrul Apărării Naționale din acea vreme, Leontin Sălăjan. Dej a făcut numeroase sublinieri și adnotări pe respectivul text, dovadă a interesului său deosebit față de opinia unui militar sovietic de top despre evenimentele din august 1944. Pe ansamblu, Dej a fost nemulțumit că Malinovski n-a pomenit nimic despre rolul factorului intern, inclusiv al coaliției BND, în săvârșirea actului de la 23 august 1944.

Dincolo, însă, de aceste precizări, merită – cred – să mă refer fie și numai foarte pe scurt la pregătirea și desfășurarea operațiunii Iași – Chișinău.

Malinovski a prezentat multe detalii despre implicarea directă a lui I.V. Stalin în stabilirea obiectivelor operațiunii. Un prim citat din cuvântarea lui Malinovski:

 

„Când eu am raportat Comandantului Suprem planul operației, I. Stalin a spus că 220 de tunuri pe 1 km de front este puțin și trebuie mai mult. Eu am răspuns că mai mult nu am. Atunci, el a propus ca să nu rupem pe un front de 22 km, ci pe 16 km. În felul acesta, noi am realizat o densitate de 250-260 tunuri pe km de front. Pe direcția principală – la joncțiunea dintre Armatele [a] 52-a și 27-a – densitatea era și mai mare. Aici noi aveam până la 280 tunuri pe km de front”.

 

Malinovski a descris meticulos desfășurarea luptelor, subliniind că în cursul zilei de 20 august 1944, a fost distrus întregul dispozitiv de apărare româno-german, ceea ce a deschis drumul tancurilor și infanteriei spre sud, mai ales prin ocuparea orașului Iași. Mai rețin doar considerațiile lui Malinovski despre Armata Română:

 

„Românii sunt capabili să manifeste înalte calități de luptă și un mare curaj. Eu m-am convins de aceasta când trupele române luptau împreună cu noi contra nemților. Unele divizii românești au stârnit admirația noastră prin elanul lor de luptă, cât și prin spiritul lor de sacrificiu. Ei rezistau în cele mai grele lupte. Aceste calități valoroase proprii trupelor române dovedeau că pot să lupte foarte bine și va fi un demn aliat al nostru”.

 

Printre primii demnitari care au avut acces în dimineața zilei de 20 august 1944 la informații corecte despre declanșarea ofensivei sovietice și au priceput rapid importanța ei s-a numărat generalul Sănătescu. El a consemnat următoarele:

 

„Cred că am pierdut cea mai bună ocazie de a încheia armistițiul, adică între 7 și 19 august, când germanii și-au retras toate rezervele din frontul nostru și înainte de începerea ofensivei ruse (la 19 august după opinia generalului, n.n.). Am impresia că am pierdut totul și că străduințele noastre au fost zadarnice, dacă n-au dus la un rezultat”.

 

Cercurile conspiraționiste civile din Palatul Regal au interpretat declanșarea ofensivei din Nord-Est drept o confirmare tacită, dar palpabilă, a Moscovei a valabilității planului loviturii de stat din România, care urma să se săvârșească tocmai printr-o sincronizare cu acțiunile militare sovietice de pe front. Evident, o asemenea opinie n-avea nicio legătură cu adevărurile stării de fapt. Pe fond, însă, a existat neîndoios o coincidență. Îmi permit să recurg la aceste scurte considerații (încălcând promisiunea mea de a prezenta doar documente „brute”), deoarece avem de-a face acum cu încă un punct de inflexiune decisiv, în contextul pregătirilor finale pentru lovitura de stat.

S-au înregistrat două reacții la nivel înalt: Mareșalul Antonescu a plecat imediat pe front, iar Regele s-a hotărât să revină la București.

Între timp, conducerile partidelor din Opoziție au reacționat, la rândul lor, în maniera cunoscută. O confirmă însemnările celor doi „cronicari” de bază ai PNȚ, Ioan Hudiță și Corneliu Coposu. Îl citez, mai întâi, pe Hudiță:

 

„La 8:30 dimineață, când ne pregăteam să plecăm (împreună cu Maniu – n.n.) la București, a sosit Niculescu Buzești, care ne-a adus vestea că de ieri (evident, o eroare; ofensiva sovietică a început, în forță, în ziua de 20 august – n.n.) rușii atacă puternic pe tot frontul din Moldova și pe cel din Basarabia, dintre Tiraspol și Tighina. Deci, ceea ce ne temeam noi, s-a întâmplat! Buzești spune că Regele este deja în curent cu situația din Moldova și că așteaptă răspunsul lui Maniu pentru a ști ce are de făcut. «Antonescu, îi răspunde Maniu, trebuie să fie chemat la Palat și să i se ceară pe loc să semneze în fața Regelui ordinul de încetare a focului și-n caz de refuz să fie arestat pe loc, imediat; trebuie luate măsuri din timp ca să fie arestați și Ică, g-lul Pantazi și Piki Vasiliu, precum și comandantul jandarmeriei». Buzești ne informează că tot acest plan ar fi ușor de realizat dacă Sănătescu ar fi de acord cu el, însă că acesta se opune «ca un naiv ce este» și continuă să creadă că Antonescu va ceda de bună voie. Rămâne ca la întâlnirea de azi după masă să facem o ultimă încercare pentru a-l convinge să nu mai facă dificultăți”.

 

În aceeași zi a avut loc întâlnirea lui Iuliu Maniu cu Dinu Brătianu, potrivit însemnărilor lui Hudiță, martor ocular:

 

„Discuție penibilă în jurul arestării lui Antonescu. Dinu B. ne întreabă dacă Sănătescu și ceilalți militari din jurul Regelui «sunt suficient de serioși pentru această treabă, pentru a nu ne vârî în cine știe ce încurcătură, întrucât dacă arestarea nu reușește, totul se va sparge în capul nostru care le dăm protecția și sprijinul politic». Maniu îi răspunde cam enervat că «desigur, riscurile sunt mari, însă ce mai contează ele, acum când țara e pe malul prăpastiei și noi trebuie să facem ceva pentru a o salva». Dinu B. i-a răspuns că el a pus întrebarea numai în scopul de a ști dacă operația poate reuși, căci, în ce-l privește pe el personal, își ia toată răspunderea, întrucât e vorba de salvarea țării și nu de vreun interes personal. «Mie nu-mi este frică, a continuat el, și merg cu ochii închiși alături de d-ta, d-le Maniu»”.

 

A fost o zi foarte încărcată pentru președintele PNȚ, așa cum a relatat, în continuare, Ioan Hudiță:

 

„În timpul dejunului am ascultat radio. «Inamicul atacă puternic pe tot frontul nostru; lupte violente au loc în regiunea Pașcani-Podul Iloaie-Iași, precum și pe cel din Basarabia». Aviația rusă a bombardat ieri Constanța, Sulina și alte localități de pe litoral. Pe la ora trei, când ne pregăteam de plecare, a telefonat Sassu din partea lui Dinu Brătianu că frontul din Moldova a fost spart de ruși și că, după toate probabilitățile, Iașul este ocupat la această oră. Conduc pe Maniu la locuința lui, după care mă întorc acasă la mine. (…)

Când am ajuns la Maniu (s-a reîntors aproape de ora 18 – n.n.), am găsit locuința lui plină de lume. Toți prietenii noștri din Capitală, plus mai mulți ziariști, veniseră să afle vești despre atitudinea lui Antonescu, întrucât în oraș se răspândise zvonul că el demisionase și că Maniu era însărcinat deja cu formarea guvernului național. În timp ce Maniu dădea mai multe telefoane, Ghiță Pop și dr-ul Solomon răspundeau celor prezenți și-i puneau în curent cu situația. O atmosferă de panică domnea peste tot”.

 

Pentru a consemna și o altă versiune, revin la „Însemnările zilnice” ale lui Corneliu Coposu. Iată ce a notat în aceeași zi, 20 august 1944:

 

„Plecăm la București, cu automobilul lui Sabin Mănuilă (Maniu, Coposu). Leucuția pleacă la Buftea, conform programării prealabile. Ne întâlnim la dr. Romulus Pop (plecat la țară) într-o garsonieră dublă, dinainte pregătită, de la parterul imobilului C.E.C.-ului, din Splaiul Unirii 4. Cheia casei e la mine. Agenții (Siguranței – n.n.) garează în fața intrării. Locuința are vestiar, hol, dormitor, bucătărie mare și baie. Se poate aborda din două străzi.

În bucătărie locuiește îngrijitoarea, o ardeleancă originară din satul amfitrionului, al cărei soț, de pe aceleași meleaguri, este pensionar S.T.B., invalid, accidentat în serviciu. Amândoi – oameni de totală încredere.

Dimineața, sunt trimis de Maniu în str. Filaret 23, la I.V. Popescu-Mehedinți, pentru a-i transmite dispoziția lui Maniu să-l aducă de la Dobrești la București, fără întârziere, pe Ion Mihalache.

Spre seară, în garsoniera lui Romulus Pop, vine la Maniu colonelul Dămăceanu, intră prin str. Basarab și curtea interioară. Concomitent, sosește și Leucuția, care împreună cu mine, avem sarcina de a ține legătura cu C.E.C.

Discutăm cu Dămăceanu, în prezența lui Maniu, probleme de amănunt și aprovizionarea cu arme a civililor de încredere, prin partidele din B.N.D.

Telegramă cifrată adresată la Cairo. Întrucât nu s-a primit răspuns la telegrama din 11 iunie 1944, confirmată prin mesajul din 22 iunie 1944, privitoare la acceptarea condițiilor de armistițiu stipulate la 12 aprilie 1944, se urgentează pentru a treia oară răspunsul reprezentanței aliate de la Cairo. Precedentele urgentări telegrafice sunt din 18 iulie 1944 și 7 august 1944, rămase fără răspuns.

Se declanșează ofensiva sovietică spre sud. Știrea este adusă de generalul Klaps. Maniu cere relații despre forțele militare de care dispun nemții. Generalul comunică: aproape 400.000 în zona frontului, peste 100.000 în zona etapelor, circa 70.000 în zona interioară”.

 

Observăm că nici Coposu nu-l menționează pe Hudiță și nici acesta nu vorbește despre Coposu, deși fiecare în parte a scris că l-a însoțit pe Iuliu Maniu în tot cursul zilei. Dar să nu „aprofundez” tema, care a generat și generează multe polemici. Trec mai departe.

 

Este momentul acum să mă refer pe scurt la demersurile Puterii de nivel înalt din București îndreptate spre implicarea unor țări neutre în vederea găsirii și utilizării căilor de comunicare cât mai utile cu Aliații (în afara celor din Egipt și Suedia) pentru ieșirea României din război în condițiile pe care Mareșalul, prin Mihai Antonescu, le-a oferit ca bază a negocierilor. În acest context, se aștepta cu înfrigurare, între altele, un răspuns la memoriul încredințat de Mihai Antonescu lui Vespasian Pella, ministrul român în Elveția, pentru a fi remis unui reprezentant al guvernului SUA. Pella a reușit să înmâneze memoriul diplomatului american I. Harrison. În acest document se comunica oficialităților SUA un punct de vedere demn de reținut în conjunctura dată:

 

„România ar ieși din război dacă ar avea libertatea să declare încetarea tuturor luptelor pe baza respectării suveranității sale, a drepturilor ei teritoriale și a instituțiilor sale. Dacă aceste condiții nu sunt acceptate, ea este obligată să continue lupta cu riscul de a sucomba cu demnitate (…). Posibilitățile practice ca România să iasă din război ar crește dacă marile puteri ar consimți să declare că lasă în grija conferinței de pace hotărârea privind stabilirea frontierei sale răsăritene și problema despăgubirilor, și dacă, Statele Unite și Marea Britanie ar putea, la momentul oportun, să aducă un ajutor militar eficient prin debarcare, lansare de parașutiști și instalare de baze aeriene (…). România nu poate ieși din război decât: a) dacă cea mai mare parte a teritoriului românesc, incluzând Capitala, nu va fi ocupată și b) dacă forma de guvernământ și structura socială a guvernului rămân în exclusivitate un atribut al suveranității românești. Dacă aceste principii vor fi acceptate, guvernul român se declară de acord să trimită de îndată reprezentanți cu puteri depline pentru a semna armistițiul”.

 

Se aștepta, cu aceeași înfrigurare, un răspuns la mesajul transmis în Turcia, în numele autorităților de la București, tot unor diplomați americani. Despre acest mesaj, ambasadorul american la Moscova, A. Harriman, l-a informat pe A.I. Vâșinski, prim-locțiitor al Comisarului poporului pentru Afaceri Străine. Se menționa că „anumiți trimiși români i-au abordat pe reprezentanții americani la Istanbul cu niște propuneri de pace vagi și extrem de nerealiste, cărora guvernul american nu le acordă nicio considerație”.

 

Răspunsurile n-au fost elaborate și, evident, nu se transmite împuterniciților guvernului Antonescu dintr-un motiv dezvăluit mai târziu; atât Roosevelt, cât și Churchill aveau în vedere ca toate „treburile” cu emisarii români, nu numal la Istanbul, ci și la Berna, Madrid, Lisabona etc. să fie negociate direct și, aproape exclusiv, cu sovieticii, mai ales încheierea grabnică a armistițiului.

 

Mai rețin câteva Note ale serviciilor speciale emise tot în ziua de 20 august 1944. Astfel, Departamentul de Contrainformații a transmis următoarele:

 

„În rândurile Partidului Național Țărănesc circulă, cu insistență, zvonul după care vechea formulă a unui guvern Maniu cu dl Mareșal Antonescu comandant suprem al armatelor ar fi actuală, de astădată fiind acceptată și de dl Mareșal.

Se pare că această formulă este mult agreată de membrii partidului, deoarece dl Maniu nu posedă armată și în momentele actuale forța militară este cu atât mai necesară pentru păstrarea ordinii interne.

Formula militară este – se spune – chiar în atare măsură acceptată de dl Maniu, că d-sa sugerează formarea unui guvern de militari de nuanță democrată, dar care, prin fermitatea lui, să contracareze încercările de turburare ce, eventual, s-ar încerca de către comuniști și căror turburări partidul  (PNȚ – n.n.) nu le poate face față, gărzile sale țărănești (înființate încă din 1934 sub numele de „Gărzile Iuliu Maniu” – n.n.) fiind abia în faza lor romantică”.

 

Un raport mai amplu a fost remis Mareșalului Ion Antonescu de SSI:

 

„1. Maniu l-a primit de curând pe Mihail Ghelmegeanu cu care a avut o lungă conversație. Ghelmegeanu a exprimat dorința sa de a reveni în gruparea național-țărănistă, ca «simplu soldat devotat și fără veleități de șef de grup politic».

Maniu a lăsat unele speranțe în această privință lui Ghelmegeanu, însă după aceea a declarat lui Ilie Lazăr – care se arăta indignat – că în calitatea sa de șef de grupare politică primește pe toată lumea, fiindcă are principiul acesta și fiindcă află uneori lucruri interesante.

2. Maniu a avut acum câteva zile o conferință cu Titel Petrescu care i-a expus unele necesități financiare ale social-democraților și a cerut sprijinul grupării național-țărăniste, pentru a i se acorda cu împrumut unele fonduri pentru reorganizare.

Maniu, care-l apreciază pe Titel Petrescu pentru vederile sale politice moderate și pentru informațiile sale teoretice și sociale, i-a promis sprijinul cerut.

Discutându-se situația politică, Maniu l-a pus la curent pe Titel Petrescu cu unele informații primite în ultimul timp din Turcia și Elveția.

Ambii au căzut de acord că trebuie să se facă toate eforturile pentru schimbarea actualelor directive politice ale țării. Cu același prilej Maniu a declarat că «deznodământul» nu mai poate întârzia și că speră că ieșirea României din război se va produce până la sfârșitul lunii curente sau la începutul celei viitoare.

3. La social-democrați și comuniști și-a făcut loc ideea unei strângeri a rândurilor, în vederea unei colaborări mai intime.

Această idee este consecința indicațiilor constatate din străinătate, unde partidele comuniste și socialiste manifestă tendința de apropiere și chiar de fuziune.

În gruparea comunistă ideea unei contopiri a organizațiilor este bine privită și găsește un larg consens. În schimb, în gruparea social-democrată, s-au ridicat voci categorice împotriva unei contopiri între cele două grupări muncitorești de stânga”.

 

Am evocat la începutul episodului de față decizia Regelui de a reveni neîntârziat la București, o decizie aplicată totuși cu o „oarecare” întârziere, adică (abia) în jurul orei 23 a plecat din Sinaia. După o serie de convocări a fost posibil ca în cursul nopții să se întrunească la Palatul Regal mai mulți militari și exponenți ai Blocului Național Democratic (BND). Reuniunea, prezidată de Monarh, a prilejuit reconfirmarea datei de 26 august 1944 ca momentul declanșator al loviturii de stat. Totodată, cei prezenți au susținut varianta de acțiune potrivit căreia Regele să-i ceară, fără amânare, Mareșalului Ion Antonescu să demisioneze. În caz contrar, urma să fie arestat împreună cu mai mulți colaboratori apropiați.

În privința pregătirii militare a loviturii de stat, colonelul Dumitru Dămăceanu a dat asigurări că totul se desfășoară conform planurilor, între altele, operându-se rechemarea în București a unităților aflate în apropierea Capitalei, constituite în vederea trimiterii iminente pe front din ordinul Mareșalului.

Participant la întâlnire, colonelul Emanoil Ionescu a precizat că au fost de față generalii Sănătescu, Aldea, Vasiliu-Rășcanu, colonelul Dămăceanu, precum și Maniu, Pătrășcanu, Titel-Petrescu. Același memorialist a precizat că la respectiva reuniune s-au dezbătut, în principal, teme legate de evoluția vieții internaționale, situația de pe frontul românesc, stadiul pregătirii operative pentru ieșirea din război, proiectul proclamației Regelui către țară, componența viitorului guvern pe care Maniu a refuzat să-l prezideze, propunând un cabinet format din militari. S-a decis desfășurarea următoarei întruniri în noaptea de 21-22 august în vederea clarificării temelor în suspensie.

Prezența lui Iuliu Maniu la întrunire a fost negată de memoriile lui I. Lapedatu care a pretins că șeful național-țărănist s-a aflat la Sibiu în intervalul 20 august – 21 august până la prânz, ceea ce pune sub semnul întrebării mărturiile colonelului Em. Ionescu.

 

Foarte puțini participanți la reuniunea de la Palatul Regal știau că, la acea dată, fusese elaborat și semnat „Ordinul de operații” pentru ziua H. Între ei, colonelul Dumitru Dămăceanu. În memoriile sale, cel care se afla la comanda Statului Major al trupelor din București și împrejurimi, a scris între altele:

 

„Potrivit prevederilor Ordinului totul trebuia să se petreacă fulgerător și cu precizie de ceasornic, în condiții pe care chiar atunci, noi nu le puteam prevedea în toate amănuntele lor.

Un aspect deosebit îl prezenta faptul că niciunul din comandanții diferitelor unități care urmau să acționez chiar în primele clipe ale insurecției nu știa nimic despre ceea ce se pregătea, erau străini de ceea ce se urzea în umbră. Ei nu trebuiau puși la curent decât cu câteva ore înainte de ora «H», când urmau să fie convocați la CMC, unde – pentru a se exclude orice posibilitate de divulgare a secretului – trebuiau reținuți până la momentul oportun.

Or, în asemenea împrejurări, comandanții de unități s-ar fi găsit în imposibilitatea să dea, la rândul lor, în timp util, ordinele de execuție unităților din subordine. De aceea, încă din perioada de pregătire a acțiunii, s-a stabilit ca eu, ajutat de cei trei ofițeri angrenați și ei în pregătire, să întocmesc și să redactez din timp atât Ordinul de operații propriu-zis, cât și anumite ordine de luptă ce trebuiau date comandanților care nu ne erau subordonați direct, începând de la comandantul de sector până la cel de subunitate. În acest fel, pentru a surprinde și a intra rapid în acțiune, noi, cei de Ia CMC, ne substituiam comandanților care, pe diferite trepte ierarhice, ar fi trebuit să dea asemenea ordine de luptă celor aflați în subordinea lor directă.

Redactarea Ordinului de operații ne-a creat și o serie de alte greutăți, pentru că atât conținutul, cât și forma lui difereau foarte mult de cele învățate de noi la școala militară, la ȘSR (Școala Superioară de Război – n.n.), și în practica lucrului de stat-major din acele vremuri. Acest document de luptă trebuia să fie întocmit astfel încât să fie înțeles cu ușurință de fiecare ofițer, iar anumite părți din el – și, în special, unele anexe de fiecare subofițer sau gradat”.

 

Despre acest Ordin va fi necesar să reiau relatarea în episodul următor. Până atunci, redau textul integral al Comunicatului Marelui Stat Major din seara zilei de 20 august 1944:

 

„În cursul zilei de 20 august, inamicul a declanșat o puternică ofensivă pe frontul din Moldova, în sectoarele de nord-vest de Iași și la est de Pașcani, atacând cu forțe masive de infanterie și tancuri, susținute de o puternică aviație de bombardament și asalt. Trupele noastre, în strânsă cooperare cu cele germane, au opus o dârză rezistență, respingând numeroase atacuri. În unele sectoare, inamicul a reușit să realizeze infiltrații locale, unde luptele continuă cu violență. Aviația noastră a intervenit activ în sprijinul trupelor de uscat, atacând concentrările de trupe și blindate inamice.”