Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XV)

În episodul de față voi încerca să acopăr intervalul 1 octombrie – 18 noiembrie 1942 cu un număr suficient de concludent de documente. Mi-am fixat ca termenul de 18 noiembrie 1942 pentru acest segment al demersului meu publicistico-istoric, deoarece – știe toată lumea – în ziua următoare s-a declanșat marea ofensivă sovietică de la Stalingrad. În consecință, cred că interesează preliminariile acestui moment de cotitură în desfășuraea celui de-Al Doilea Război Mondial. La 1 octombrie 1942, Ioan Hudiță nota:

 

„Trec pe la Maniu pe la 9 dimineața. Discut cu el chestiuna organizației de la Râmnicu Sărat și-l întreb din nou ce facem cu celelalte unde prietenii lui Mihalache nu numai că nu depun nici o ativitate, dar își permit chiar să critice politica biroului. El e de părere să mai așteptăm încă puțin timp, până se va convinge și Mihalache că Hitler pierde războiul. «Nu trebuie aruncat în brațele lui Antonescu»”.

”.

 

În ceea ce-l privește pe Constantin Argetoianu, țin din nou să citez din însemnările lui, mai ales cele referitoare la relațiile cu Palatul Regal – alt centru „opoziționist” dacă nu real, cel puțin potențial.

 

„Dl colonel Marcel Olteanu (aghiotant regal, cel care deținea, în principal, informații despre desfășurarea războiului – n.n) îmi povestește de la Palat. Ică vine regulat, cel puțin o dată pe săptămână, și stă mult cu Regele și cu Regina, ca să-i pună în curent cu mersul treburilor și să caute să netezească asperitățile între familia Regală și Mareșal… Unii pretind însă că Ică face curte Regelui ca să obție printr-însul încrederea și simpatia Armatei pentru o eventuală succesiune a Conducătorului (…). Olteanu pretinde că Regele Mihai, cu toată apatia aparențelor sale, se interesează foarte mult de mersul războiului și că din întrebările pe care le pune reiese că nu e deloc lipsit de inteligență… E trist că inteligența Regelui trebuie «detectată» în reacțiile sale secundare și că nu izbește pe căi mai directe… Tot după Olteanu, raporturile dintre familia Regală și Mareșalul Antonescu s-au mai ameliorat… Opera lui Ică?”.

 

Un interes deosebit au manifestat și liderii partidelor politice față de posibilitățile atragerii cercurilor Palatului Regal în acțiunile Opoziției. În acest sens, rețin câte ceva din notele lui Ioan Hudiță (6 octombrie 1942):

 

„Mă duc la Maniu la 9 dimineața. Spune că Mihai și mama lui s-au arătat indignați pe Antonescu pentru regimul de supraveghere la care sunt supuși, lucru de care nu o dată s-au plâns agenților lui. Antonescu îl tratează pe rege ca pe un copil. La rarele festivități la care «are voie să participe», el e obligat să citească discursurile așa cum i-au fost redactate de guvern. Nu poate primi nici un om politic sau militar în audiență înainte de a fi anunțată Președinția de Consiliu. La toate aceste umilinți Antonescu răspunde că după exemplele din trecut numai așa se poate feri Palatul Regal de intrigile de pe vremuri și aceasta în intersul regelui și a dinastiei, Mihai i s-a plâns lui Maniu că este ținut de Antonescu într-o izolare politică totală și că este pus foarte rar în curent cu mersul operațiunilor de pe front. «Cât despre situația externă, i-a spus Mihai, eu sunt redus la știrile pe care le ascult la posturile de radio». În ce privește convingerile politice ale regelui și ale mamei sale, iată ce spune Maniu. «Regele n-are încă o părere precisă; știe că anglo-americanii sunt foarte puternici ca potențial industrial, însă el îi crede încă prea slabi din punct de vedere militar pentru a se măsura cu puterile Axei. Pe nemți nu-i înghite nici el prea mult, însă îi socoate încă utili până vor distruge Sovietele»”.

 

Dacă luăm în considerare și alte surse rezultă că tentativa liderului PNȚ a fost un semieșec. Divergențele dintre Palatul Regal și Palatul Victoria se focalizau în zona intereselor și antipatiilor de ordin personal. Pe Hudiță îl preocupau, însă, aspectele politice de fond. În consecință, a reținut concluziile șefului său din perspectiva obiectivelor „Opoziției Unite”.

 

„Maniu e convins că regele e de bună credință, dar că încă e prea copilăros și nu are pe nimeni în jurul său cu care să se sfătuiască și cu care noi să putem ține legătura. La această chestiune se va gândi el și va discuta-o și cu Dinu Brătianu săptămâna viitoare, pentru a găsi împreună o soluție. Cum Dinu Brătianu lipsește din București până joi și Maniu trebuie să plece la Sibiu pentru cura lui la picior, m-a rugat să-l văd eu pe Brătianu și să-i spun cum a decurs audiența la rege. «Fiind un om perfect loial, mi-a spus Maniu, lui i se pot comunica toate amănuntele conversației mele cu regele, bineînțeles să le păstreze numai pentru el». Maniu m-a rugat să-i sugerez eu lui Brătianu că ar fi bine să ceară și el audiență și să-i vorbească în același sens regelui ca și el. Pentru aceasta îi voi preda o copie a memoriului pe care l-a lăsat Maniu”.

 

Bineînțeles, „Serviciile” erau informate, până la ultimul detaliu, cu aceste demersuri și le raportau inclusiv Mareșalului Antonescu. Dar nu se limitau la supravegherea liderilor țărăniști și liberali. Bunăoară, la 7 octombrie 1942, Siguranța a semnalat încă o direcție de acțiune a PCdR:

 

„Conducerea organizației Partidului Comunist din București a dat dispoziții raioanelor respective din Capitală să acorde ajutoare în articole de hrană prizonierilor sovietici repartizați pentru muncă la diferite întreprinderi din industria grea din București.

Legătura cu prizonierii se va stabili prin membrii celulelor comuniste de partid și ale «Ajutorului Roșu» din întreprinderea la care s-au afectat prizonieri sovietici”.

 

Obiectivele activității PCdR s-au diversificat, în conformitate cu evaluările sistematice ale nucleului de conducere centrală. Faptul a fost consemnat și în Nota Siguranței din 11 octombrie 1942.

 

„Comitetul Central al Partidului Comunist din România a fixat pentru săptămîna de la 11-18 octombrie a.c., organizațiilor sale din raza Capitalei, următoarele misiuni:

1. Formarea de echipe de simpatizanți, care în dimineața zilei de 11 octombrie a.c., să lipească pe căruțele ce vin în piețele Capitalei cu produse alimentare etichete imprimate cu parolele: «Vrem să fim stăpîni pe recolta noastră» și «Vrem pace».

Echipele vor confecționa aceste etichete cu materialul lor.

2. Toate sumele de bani ce se găsesc asupra simpatizanților comuniști colectori vor fi încredințate în acest interval familiilor celor din închisori, lagăre etc.
3. Se va specula starea de spirit îngrijorătoare ce s-a creat în rîndurile populației țărănești prin intensificarea propagandei pentru formarea de grupuri de simpatizanți cu care se vor putea crea comitete de apărare față de măsurile represive luate de autorități.
4. Se vor forma echipe din rîndurile muncitorilor, care să protesteze în piețele publice contra lipsei și scumpetei excesive, urmărindu-se a se menține în rîndurile populației atmosfera de nemulțumire. Astfel de manifestații sînt proiectate și în fața magazinelor alimentare și a brutăriilor. Raionala din Sectorul II Negru va organiza astfel de manifestații în piețele Obor și Vitan.
5. Simpatizanții, în special cei necunoscuți de autoritatea publică sunt obligați să facă pe cont propriu, săptămînal cel puțin două inscripții scrise citeț și la loc vizibil; trebuie raportat locul unde le-au făcut.

Parolele vor fi în legătură cu războiul, situația politică și economică și nu vor purta semnul partidului.

Chestiunea se urmărește îndeaproape. S-au intensificat măsurile pentru identificarea și arestarea agenților comuniști”.

 

Nota Siguranței a fost completată cu o serie de informații privind orientările strategice ale PCdR.

 

„Conducerea comunistă pretinzînd că în rîndurile maselor muncitorești domnește nervozitate față de pierderile suferite de România în oameni și materiale, în războiul antisovietic, ca și față de starea economică actuală, a hotărît să intensifice în rîndurile muncitorilor acțiunea de lămurire pentru a evidenția posibilitățile combative ale U.R.S.S. și a pregăti o atmosferă prielnică acțiunii de pace.

În acest scop toți simpatizanții au primit instrucțiuni să exploateze orice nemulțumire, arătînd că sacrificiile poporului român în lupta antisovietică sunt zadarnice; deoarece tot bolșevicii vor cîștiga războiul.

Propaganda va căuta să demonstreze că rezistența dîrză a armatelor sovietice la Stalingrad este o dovadă a inutilității continuării războiului pentru România. În acest scop oamenii de partid vor multiplica materialul informativ cu privire la situația de pe frontul sovietic.

Chestiunea se urmărește îndeaproape”.

 

Practic, că nu exista zi lăsată de Dumnezeu în care Siguranța să nu fi întocmit și transmis Note informative privind modalitățile prin care PCdR își promova obiectivele politice. O confirmă și documentele din 13 și 14 octombrie 1942.

 

„Conducerea organizației din București a Partidului Comunist a dat instrucțiuni raioanelor respective să intensifice acțiunea în cadrul organizației muncitorești «Muncă și Lumină».

Potrivit acestor instrucțiuni, celulele comuniste urmează a determina pe delegații muncitorilor din întreprinderi să organizeze șezători culturale în fabrici, în cadrul cărora elementele comuniste să participe cu programe din domeniul mișcării de stînga. De asemenea, șezătorile urmează a fi folosite pentru menținerea legăturilor între membrii celulelor comuniste. (…)

Comitetul Central al Partidului Comunist din România a dat dispoziții organizațiilor regionale și locale să intensifice propaganda de sabotaj industria de război și în transporturile militare. (…)”

 

Nu comentez realismul unor asemenea insrtucțiuni. Nu o voi face nici în continuare, indiferent de temă și protagoniști. Ca și până acum, mă refer și mă voi referi strict la documente, inclusiv la jurnalele personale ale unor politicieni. Iată ce nota Hudiță la 16 octombrie 1942:

 

„Pe la 9 dimineața trece să mă vadă Costache Lupu. Îmi spune că a văzut ieri seara pe Ralea și pe Ghelmegeanu, care sunt veșnic împreună și declară că dacă partidul nostru nu-i reprimește, atunci ei vor face un nou partid. Nu sunt hotărâți încă ce nume să-i dea. Ei i-au mai spus că știu de la Vișoianu (Constantin Vișoianu, diplomat de rang înalt – n.n.) care, la rândul lui, vede foarte des pe Mihai Antonescu, că acalmnia de azi de pe diferitele fronturi se explică prin aceea că nemții tratează o înțelegere cu anglo-americanii prin intermediul Vaticanului, pe spatele Sovietelor. Negocierile dintre ei ar fi foarte avansate. Vișoianu le-a mai spus că a primit recent o scrisoare de la Victor Cădere (profesor universitar, șef succesiv de misiuni diplomatice la Varșovia, Belgrad, Lisabona – n.n.), de la Lisabona, care-i confirmă și el existența acestor tratative secrete, începute mai întâi în Elveția și continuate azi prin intermediul papei și al lui Franco. Ralea și Ghelmegeanu sunt informați că alături de Vatican mai lucrează și francmasoneria din lumea întreagă pentru această înțelegere cu puterile Axei. După aceștia, o pace separată cu Hitler ar fi azi «o binefacere pentru lumea întreagă, care s-ar vedea scăpată pentru totdeauna de mafia comunistă”.

 

Locul și rolul monarhului în împrejurările evocate au făcut în continuare obiectul observațiilor pertinente (și, inevitabil, ironice) din cronicile lui Constantin Argetoianu (20 octombrie 1942): El s-a referit la o discuție desfășurată la Castelul „Foișor” din Sinaia:

 

„Am găsit pe Regina, pe care nu o văzusem de aproape un an, mult slăbită. Are un aspect jigărit, care nu-i stă bine… Dar surpriza zilei a fost Regele Mihai: a vorbit, și a vorbit încă mult. E în plin progres și începe să i se deschidă mintea bine de tot. M-a surprins plăcut. Nu numai că a vorbit, dar înainte de dejun m-a luat în cabinetul său, fostul cabinet de lucru al Regelui Carol, de care mă leagă amintiri neplăcute, și mi-a cerut părerea, asupra situațiunii. Părea foarte îngrijorat și judeca lucrurile cu bun-simț. I-am făcut o scurtă expunere, arătându-i că nimic bun nu ne așteaptă. «Dea Dumnezeu, Sire, să ție cât mai mult războiul, căci mie de pace mi-e frică. Cu războiul începem să ne obișnuim, dar pacea ne va curăți pe toți, căci nu vor fi victorioși, ci numai învinși…». Dar pe Rege-l interesa mai mult situația internă și atitudinea pe care trebuia să o ia el față de ea. I-am spus că, după mine, regimul actual era cel mai nimerit, cât timp va ține războiul și vom fi sub călcâiul nemților. Mareșalul Antonescu e bine cu stăpânii noștri, are cusururile lui, dar are și calități, în tot cazul, e om de autoritate. Am conjurat pe Rege să nu-i pună bețe in roate, să Stea la o parte și să nu se amestece în nimic. Regele a fost de acord cu mine în această privință și a adăugat că nu vrea nicio răspundere în momentul de față… «Chiar în timpuri normale, nu e bine ca Regele să-și ia prea multe răspunderi…», a încheiat Majestatea Sa făcând astfel o aluzie străvezie la greșelile lui tată-său”.

 

Argetoianu se dovedea tot mai interesat și de pozițiile adoptate de liderii politici pe care îi cunoștea de decenii. Referitor la informațiile furnizate de un prieten (al cărui nume n-a dorit să-l dezvăluie), nota în ziua de 24 octombrie 1942:

 

„Prietenul meu X îmi povestește că a văzut de mai multe ori, în ultima vreme, pe Maniu. Dl Prezident a ieșit din faza de apatie de astă-vară și a reluat contactul cu Mareșalul Antonescu și pare să se fi împăcat cu dânsul. Maniu pretinde că nici Antonescu nu mai e sigur de victoria germană, că nu vede cu ochi răi acțiunea sa și că ar fi chiar dispus la momentul oportun să schimbe macazul (???) și să se pună, dânsul, Antonescu, în fruntea unei ralieri la politica engleză (!!!). Un asemenea reviriment ar putea începe prin retragerea trupelor române din Rusia, de pildă… Maniu își dă aere de a fi dacă nu înțeles, cel puțin, în confidențe cu Mareșalul. Pentru moment, nu începe însă nicio acțiune, fiindcă din cele două căi ce îi stau deschise, una, cea revoluționară, ar slăbi situația României, opunând Armata poporului (atunci cum rămâne înțelegerea cu Antonescu?), iar cealaltă, colaborarea cu Conducătorul, nu e încă îndestul de teșită”.

 

În acele zile s-a produs și o schimbare radicală a situației de la frontiera dintre Egipt și Libia, Rommel, fiind pus pe fugă. De asemenea, la Stalingrad devenise limpede că trupele germano-române nu-și îndeplineau niciuna dintre misiunile încredințate. Cu toate acestea, Ion Antonescu a declarat textual:

 

„Armatele noastre care luptă în regiunea Don – Stalingrad a 3-a și a 4-a  au tot ce le trebuie ca aprovizionare (…) Armata germană este mai pregătită decât oricine, iar Hitler știe el ce face”.

 

Poziția Mareșalului Ion Antonescu a fost expusă pe nu mai puțin de 120 de pagini în răspunsul dat la 29 octombrie 1942, lui Dinu Brătianu (care i-a adresat încă un Memoriu):

 

„Ca oamenii cei mai lipsiți de păcat, uitînd marile și numeroasele greșeli politice care s-au comis sub șefia d-voastră, continuînd a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi pe care – împreună cu celelalte organizații politice, cu firmă naționalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe față erați în luptă – ați exploatat-o, ați mințit-o, ați dezorganizat-o, ați demoralizat-o, ați exasperat-o și în cele din urmă, din neputință, ați dus-o, mînă în mînă cu trinitatea Tătărăscu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 și la rebeliunea din 1941 (…) Ei bine, domnule Brătianu, cînd cineva a fost șeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat pînă la cabinetul miniștrilor are răspunderea destrăbălării administrative, dezmățului moral, a iudeo-masonizării țării, a venalității, a compromiterii viitorului neamului și a catastrofei granițelor, nu mai are calitatea să vorbească în numele comunității românești, să dea sfaturi de conducere altora și mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

 

A urmat mai bine de o jumătate de lună în care efervescența dezbaterilor din „culise” și dramatismul confruntărilor militare atinseseră cote fără precedent. Întrucât crescuse exponențial frecvența întâlnirilor, numărul documentelor și modalitățile de de realizare a obiectivelor strategico-tactice ale înfruntărilor armate, nu este cazul să repet ceea ce a reprezentat o constantă a perioadei respective. Dată fiind împlinirea unui sfert de secol de la Revoluția bolșevică (7 noiembrie) PCR a inițiat mai multe acțiuni ca de obicei, iar SSI, Siguranța și Poliția au reacționat pe măsură. Manifestul special aniversar al PCR a pus accentul pe ceea ce considera că reprezintă imperativul politic fundamental:

 

„PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA, avangarda clasei muncitoare și a poporului, cheamă pe toți patrioții, fără deosebire de clasă, rasă, convingere politică și de sex, toate partidele și organizațiile patriotice la crearea imediată a FRONTULUI PATRIOTIC ANTIHITLERIST AL ÎNTREGULUI POPOR pentru salvarea libertății, independenței și onoarei țării noastre! Cereți conducătorilor partidelor democratice să iasă din pasivitate. Nu urmați pe acei care vă rețin de la luptă și defăimează prietenia și alianța Angliei și Americii cu Uniunea Sovietică, care garantează libertatea și independența țării noastre după zdrobirea definitivă a fascismului german. Partidele Național-Țărănesc, Liberal, Social-Democrat, Comunist, Uniunea Patrioților, toate organizațiile și asociațiile patriotice să se unească în FRONTUL PATRIOTIC ANTIHITLERIST AL POPORULUI!”

 

Simultan cu acțiunile PCdR, s-au intensificat măsurile represive. Între exemplele care pot fi prezentate este Raportul Siguranței din 5 noiembrie 1942 din care rețin următoarele:

 

„1. Semnalăm o organizație cu 40 membri, ca parte din Comitetul Central al Partidului Comunist din România, precum și doi din membrii principali ai conducerii Ajutorul Roșu. Justiția a sancționat pe 6 din aceștia cu pedeapsa capitală, pe 7 cu muncă silnică pe viață și ceilalți cu muncă silnică de la 10-25 ani.

Există Organizația comunistă de la Atelierele C.F.R. Grivița, împreună cu Comitetul Central al organizației Uniunea Tineretului Comunist. În total 19 membri.

Conducerea comunistă se pregătește pentru ziua de 7 Noiembrie a.c., aniversarea revoluției bolșevice. În acest scop a dat dispozițiuni membrilor săi de a șablona parole comuniste și a difuza material de propagandă scrisă.

În cartierul muncitoresc din Ferentari au și fost semnalate mici etichete gumate cu lozinci antigermane.

2. Folosind actuala situație economică, elementele comuniste continuă specularea nemulțumirilor de tot felul. S-au semnalat repetate cazuri la aglomerările de la depozitele de distribuirea mălaiului, petrolului etc., unde mulțimea este adunată în număr mare și unde agenții comuniști profită pentru a învrăjbi pe cei nevoiași în contra conducerii. Prefectura Poliției Capitalei a cerut în nenumărate rînduri a se înmulți centrele de distribuție”.

 

La 6 noiembrie 1942, Buletinul informativ al Președinției Consiliului de Miniștri consemna:

 

„În urma descinderilor efectuate de Comisariatul de poliție Reșița s-a descoperit o organizație a tineretului comunist din acel oraș. Pînă în prezent au fost arestați tinerii Durulescu Mihai, Bido Ion, Penescu Dumitru, Anghel Pavel zis Ernest Gheorghe, Radu Alexandru, Bălan Petru și Vîlcea Petru. Cercetările sînt în curs; la ele colaborînd și o echipă a Direcției Generale a Poliției.

În dimineața de 4 noiembrie c. s-au găsit în cartierul Bărcănești, din apropierea stației C.F.R. Ploiești-sud, două exemplare dintr-un manifest comunist, șapirografiat. Manifestul critică politica României și a puterilor Axei, elogiind pe sîrbi, greci și francezi, care «au rămas credincioși puterilor democratice». Se face de asemenea apologia regimului din U.R.S.S. și se anunță ca «semn de luptă» ziua de 7 noiembrie, zi aniversară a revoluției ruse.

S-au luat măsuri pentru identificarea autorilor și colportorilor”.

 

În privința desfășurării în acele zile a unor reprezentative reuniuni ale Opoziției recurg, din nou, la Jurnalul lui Ioan Hudiță:

 

„Ședință de bilanț (…) Discuția a durat două ore și jumătate. Mihalache se referă la discuția sa cu Mareșalul Ion Antonescu. E sigur că Stalingradul va fi ocupat repede și că toată armata rusă din acest sector va fi capturată curând cu tot armamentul și serviciul ei de aprovizionare. El i-a mai spus că trupele germane din sectorul Stalingrad sunt comandate de unul din cei mai valoroși generali germani, feldmareșalul Paulus, prieten personal al lui Hitler (…). «Cu ajutorul lui eu sper să refac România Mare, poate și mai mare decât a fost. Aveți încredere în mine». Când Mihalache a voit să-i răspundă, Antonescu s-a sculat în picioare spunându-i că are o ședință cu șeful statului major și alți comandați de armate și că-i va face plăcere să continue conversația «cu altă ocazie». Mihalache nu vede clar situația externă nici azi. «Mă întreb, totuși, zice el, cum poate fi învinsă mașina de război germană, mai ales dacă dispune și de arme secrete». «Povești, dragă Mihalache, povești de adormit copiii și pe un caraghios infatuat ca Antonescu. Nemții au pierdut definitiv războiul și păcat de jertfele pe care le mai fac pentru a-și prelungi agonia», i-a răspuns Lupu. Popovici l-a combătut pe Lupu, susținând că atâta timp cât Hitler mai dispune de o armată de peste 300 de dizivii, nu se poate vorbi de înfrângerea lui. «Cu așa armată în spate, continuă Popovici, în orice moment, Hitler poate negocia o pace onorabilă pentru Germania, renunțând bineînțeles la cuceriri și la visul său de hegemonie europeană». (…) «Ce te faci mâine când nemții se vor prăbuși», îl întreb eu în glumă. «Apusul e mare, amice dragă, mi-a răspuns, cu latina mea sper să găsesc și eu un mic loc sub soare». Prietenul meu ia toate lucrurile în glumă. L-am întrebat râzând dacă în voiajul său în Spania și Portugalia n-a sondat terenul pentru vreo catedră de latină pentru ziua când va fi silit să fugă din țară. «Încă nu m-am gândit la lucrul acesta, mi-a răspuns el tot în glumă, însă să știi că mi-ai dat o idee pentru cazul, Doamne ferește, c-ar fi nevoie».”