Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XVI)

Înainte de toate, ar fi de remarcat sau, în unele cazuri, de descoperit ceea ce a publicat presa (includ aici postul național de radio) și ceea ce au consemnat mai ales Constantin Argetoianu și Ioan Hudiță în jurnalele lor zilnice, începând cu 19 noiembrie 1942, până s-a aflat câte ceva veridic despre ce s-a întâmplat la Stalingrad. Este paradoxal că – în condițiile respective – atenția principală a fost acordată nu situației de pe frontul din Est, ci evenimentelor din Nordul Africii, respectiv puternica și neașteptata ofensivă engleză care l-a forțat pe Mareșalul Rommel să înceapă retragerea de la frontiera Egiptului cu Libia. Ar merita să se scrie o carte voluminoasă dedicată intervalului la care mă refer din perspectiva evenimentelor simultane de la finalul anului 1942. Dar, mă limitez la izvoarele istorice menționate.

Să încep cu Argetoianu. Însemnările lui din 19 noiembrie 1942 s-au concentrat tot pe luptele din Nordul Africii. În privința „frontului rusesc” a consemnat doar „succese locale ale trupelor germano-române”. Apoi, a notat:

 

„Și pe lângă zvoniști din București mai e și «curvăretul» ce vine de pe front, unde, sub pretext de Cruce Roșie, a alergat după vlăjgani. Aceste pipițe umplu și ele orașul cu tot felul de știri și de descrieri defetiste, în care mizeriile războiului sunt puse pe seama nemților”.

 

A doua zi, 20 noiembrie 1942, când au apărut primele știri (din surse considerate, pe atunci, credibile) despre ofensiva sovietică de la Stalingrad, Argetoianu a scris, din nou, mai multe pagini despre luptele din Nordul Africii. În legătură cu „frontul rusesc” a reținut din puținele comunicate oficiale doar următoarele date (fapte):

 

„La Stalingrad, tocătura cu mărar merge înainte, iar forțele germane și române câștigă teren metru cu metru”.

 

În mod cu totul ciudat, însemnările lui Argetoianu publicate după 1989 se încheie cu ziua de 20 noiembrie 1942. Editurile au precizat:

 

„Caietele-manuscris în perioada 21 noiembrie 1942-31 decembrie 1943 nu s-au păstrat, fiind rătăcite în împrejurări neelucidate”.

 

În continuare, este de remarcat că, încă de la primirea celor dintâi vești despre dezastrul de la Stalingrad, conducerile partidelor tradiționale s-au întrunit în numeroase ședințe, atât la locuințele unor lideri, cât și în spații publice, precum restaurante și cluburi, pentru a examina noua situație și măsurile care ar putea fi adoptate pentru ieșirea din criză. Bunăoară, la clubul PNȚ din strada Clemanceau (cu aprobarea tacită a autorităților) funcționau structuri ale Partidului Național Țărănesc. Sunt documente ale Poliției, Siguranței și SSI, care confirmă că în acest club se desfășurau aproape zilnic (uneori de mai multe ori pe zi), reuniuni de tipul celor evocate. La rândul lor, liberalii organizau astfel de dezbateri care, în primăvara anului 1943, s-au finalizat cu adoptarea unor decizii privind organizarea de acțiuni comune, inclusiv cu persoane care aparțineau altor organizații politice, respingându-se, însă, repetat orice încercare de colaborare cu grupările conduse de Gheorghe Tătărăscu și Mihail Ralea.

 

Zeci de pagini din Jurnalul lui Ioan Hudiță au fost consacrate bătăliei de la Stalingrad. Așa, de exemplu, sâmbătă, 21 noiembrie 1942, scria, între altele:

 

„Se pare că rușii au rupt frontul tocmai în locul deținut de Armata a IV-a, comandată de generalul Lascăr și care se află, în momentul de față, amenințată cu încercuirea. Se mai spune că Armata italiană, care luptă în stânga Armatei române, deși încadrată de trupe germane, ar fi fost complet distrusă. Generalul Șteflea (șeful Marelui Stat Major General – n.n.) a fost trimis de Antonescu pe frontul de la Don pentru a se înțelege cu comandantul german să nu expună trupele noastre la o rezistență inutilă”.

 

În timp ce se schimbau formule de genul „se pare”, „se spune”, documentele din arhive atestă fapte reale, între care actul de maximă importanță din 22 noiembrie 1942:

 

„La orele 23.20. căpitanul Gh. Magherescu de la Biroul 3 (Operații) și al Cabinetului Militar al Conducătorului Statului transmite cu numărul 226 (S), al colonelului Ion Gheorghe, atașatul militar român la Berlin, următoarea telegramă a Mareșalului Antonescu destinată lui Adolf Hitler.

«Comunicați imediat la OKW (Înaltul Comandament al Wehrmachtului – n.n.) pentru Führerul Adolf Hitler următoarele:

1. Din informațiunile primite de la Marele Cartier General Român de la Rostov, cu care am fost în tot cursul zilei de astăzi în contact, rezultă că situația Armatei 3 Române este foarte gravă și nu mai dispune de nici o rezervă.
2. Suntem informați că patru mari unități germane sunt în deplasare spre frontul acestei armate. Mi s-a comunicat însă că intervenția lor nu poate avea loc înainte de 28-30 noiembrie, deci Armata a 3-a, în situația de mai sus, va trebui să ție încă 6-8 zile, ceea ce cred e o imposibilitate.
3. Generalul Lascăr, comandantul unui Grup de patru divizii încercuite, comunică că nu are muniție deși i s-a promis și că e ultimul ceas când ar putea să încerce o ieșire din încercuire cu oarecare șanse de succes. Are ordinul de la Grupul de Armate B (german – n.n.) să rămână pe loc și îmi cere ordine direct mie.
4. Am refuzat să dau vreun ordin pe deasupra Comandamentului responsabil, aflat la fața locului.
5. Dată fiind situația mai sus arătată cât și timpul mare în care se va produce reacțiunea forțelor în curs de concentrare. socotesc preferabil ca Grupul Lascăr să fie retras ca să constituie cu Divizia I Blindată Româna și cu Divizia 22 Blindată Germană și cu celelalte resturi un Grup care să reziste pe aliniamentul Diviziei 22 Blindate și până la intervenția celor patru mari unități germane promise.

Altfel se poate ca până la sosirea acestora Grupul de forțe Lascăr să fie total distrus, dată fiind lipsa de muniții, hrană și imposibilitatea unei aprovizionări masive.

6. Fac această intervenție nu din cauza enervării pe care o produce situațiunea, ci numai datorită răspunderii politice ce am față de tară, cât și dorinței legitime de a nu expune Armata a 3-a la o totală distrugere, ceea ce m-ar pune în imposibilitate să o refac.

Bazat pe această considerație. rog pe Führer să aprecieze și să decidă – Mareșal Antonescu”.

 

În aceeași zi (22 noiembrie 1942), Hudiță a descris, pe larg, discuțiile liderilor PNȚ pe tema informațiilor venite din frontul de Est, atrăgând atenția asupra consecințelor acestora în plan politico-social pentru România. Zile la rând, Hudiță a consemnat știrile provenite din diferite surse și comentariile tot mai numeroase din cercurile politice ale „Opoziției Unite”. Bunăoară, la 26 noiembrie 1942 a descris primirea sa de către Mareșalul Antonescu. Hudiță a redat considerațiile expuse de Conducătorul Statului în legătură cu Memoriul pe care i l-a remis din partea lui Iuliu Maniu:

 

„«Memoriul dumneavoastră, a început Antonescu pe un ton liniștit, după ce a terminat lectura lui, este logic cu ideea de bază pe care stă partidul dumneavoastră, aceea că Puterile Axei vor pierde războiul. În acest caz, desigur, dumneavoastră ați avea dreptate și eu aș fi un ticălos dacă m-aș mai crampona de putere. Din nenorocire, eu văd situația cu totul altfel decât dumneavoastră, așa că Memoriul dumneavoastră nu are absolut nicio valoare în ochii mei».

După această fixare de poziție, Antonescu a răspuns punct cu punct, după însemnările pe care și le făcuse, la toate argumentele noastre. În fond, a repetat teza lui cunoscută, adaptată la noile evenimente, insistând mai mult asupra situației de pe frontul rus. El e convins de «superioritatea enormă» a Armatei germane, față de anglo-americani și sigur că aceștia «vor fi lichidați în Africa foarte curând» (…).

Antonescu continuă să atace pe «bandiții din Kremlin», care au pregătit ani de zile «în modul cel mai diabolic posibil» să dea foc Europei și apoi Globului întreg, «extinzând revoluția lor comunistă, o nouă mască a imperialismului rusesc». Antonescu recunoaște că nemții au făcut «unele greșeli strategice» pe frontul din Răsărit, datorită faptului că «au apreciat cu totul nerealist capacitatea militară a bolșevicilor». «Toate aceste greșeli sunt azi pe punctul de a fi îndreptate, continuă Antonescu, și dacă, până la urmă, mă voi decide să accept onoarea ce mi se face de a comanda întreaga aripă stângă a Marii Armate Germane, o voi face-o nu pentru considerații de orgoliu personal, ci numai pentru a asigura țării mele încă un mijloc de a-i salva vechile frontiere»”.

 

Aceste poziții au fost exprimate, în foarte multe rânduri, cu diverse prilejuri, în perioada următoare, inclusiv prin ordinele date Marelui Stat Major Român și prin corespondența cu șefii Armatei germane, în special cu feldmareșalul Erich von Manstein.

 

Penuria de informații veridice a determinat înmulțirea reuniunilor la vârful clasei politice la care se făcea „schimb de știri” cu surse îndoielnice. Nu era însă cazul lui Ioan Hudiță după întâlnirea lui cu Mareșalul Antonescu. În plus, liderul PNȚ acumula informații, zi de zi, seară de seară, de la posturile străine de radio. De aceea rețin și următoarea însemnare din Jurnalul lui:

 

„Ascult radioul până la 10 apoi plec la Mihai Popovici, unde găsesc, spre surprinderea mea, și pe Mihalache. Maniu a sosit în cursul nopții. Sunt prezenți toți membrii biroului. (…) Fac o scurtă expunere a situației militare de pe diferite fronturi și ajung la concluzia că nemții au primit «o formidabilă lovitură și că victoria rușilor de la Stalingrad va rămâne ca una din cele mai mari din istoria universală și, desigur, prima, prin numărul de prizonieri și materialului de război». «A doua consecință asupra căreia noi trebuie să ne fixăm încă de astăzi este de ordin politic. Rușii s-au acoperit de glorie, ca și Napoleon la Wagram și la Austerlitz și și-au creat în lumea adversarilor lui Hitler și Mussolini dreptul la o mare recunoștință și stimă. Cum Sovietele sunt o putere imperialistă, tot atât de puțin scrupuloasă ca și vechea Rusie țaristă, poate chiar mai mult, vecinii europeni ai lor, printre care noi, cei dintâi, cred că vom avea mult de suferit din această cauză. Deja în Anglia și în Statele Unite laudele la adresa rușilor sunt atât de mari, încât mă tem că Moscova ar putea obține mâine, din partea Washingtonului și Londrei, tot ce-i poftește inima: Polonia, România, Balcanii plus Strâmtorile cu drepturi pentru flota ei de a stabili o bază în Pireu și Salonic. Iată unde ne-a adus alianța germană. Noi avem, desigur, conștiința împăcată căci atât cât a depins de partidul nostru noi am făcut totul pentru a împiedica țara să ajungă aici. Nu noi purtăm răspunderea acestei catastrofe. Problema care se pune acum este ce mai putem face pentru a salva ce se poate salva pentru că nu trebuie să ne facem iluzii ca anglo-americanii și rușii ne vor trata cu bunăvoință”.

 

Aceleași și aceleași opinii s-au exprimat și la alte reuniuni ale liderilor PNȚ și PNL. O notă distinctă găsesc din perioada respectivă tot în Jurnalul lui Ioan Hudiță. Referindu-se, bunăoară, la întâlnirea din 2 decembrie 1942 cu Mihail Ralea, Hudiță a spus acestuia franc:

 

„Aliații sunt net superiori încă de mult, însă ei nu vor interveni decât atunci când superioritatea lor de aviație și armament va fi atât de mare, încât să reducă la minimum posibil pierderile de vieți omenești. Din nenorocire pentru noi, eroismul cu care luptă și rezistă rușii le creează mari simpatii în Anglia și mai ales în Statele Unite, simpatii care se pot întoarce într-o zi împotriva țării noastre”.

 

De asemenea, este de reținut că, la începutul lunii decembrie 1942 serviciile secrete au consemnat continuarea unor acțiuni inițiate de diferite structuri ale PCdR. Redau – în acest sens – Ordinul Inspectoratului General al Jandarmeriei din 3 decembrie 1942:

 

„Inspectoratul General al Jandarmeriei este informat că în cercurile conducătorilor mișcării clandestine comuniste se afirmă că Partidul Comunist a luat inițiativa creării unui «Front al păcii» prin care să fie atrase toate grupurile și fostele partide de nuanță democratică. Scopul urmărit ar fi strângerea maselor populare în jurul acestui front, pentru a se afișa dorința încetării războiului împotriva Sovietelor. Frontul Partidului Național Țărănesc (era vorba, desigur, despre conducerea PNȚ -n.n.) este primul vizat pentru a fi antrenat în această acțiune. Cercurile comuniste susțin că, spre a se ajunge la o înțelegere în această privință, diferiți delegați au fost trimiși în mai multe rânduri la domnul Iuliu Maniu, care a refuzat această propunere.

Față de cele de mai sus, luați măsuri de o cât mai intensă activitate informativă, raportând și Inspectoratului General al Jandarmeriei cazurile concrete descoperite”.

Ordinul era semnat de generalul C.Z. Vasiliu și de șeful Serviciului Jandarmeriei, colonel C. Tobescu (persoane implicate mai activ în desfășurarea evenimentelor din perioada următoare).

 

În legătură cu pozițiile PCdR, Ioan Hudiță a consemnat la 18 decembrie 1942 câteva idei desprinse din întâlnirea sa cu Petre Constantinescu-Iași:

 

„Încerc să aflu ce se mai petrece în mișcarea lor de partid și cum mai văd fruntașii lor situația externă. Nu reușesc să aflu mare lucru. Constantinescu e mai reținut și îmi face impresia că vrea să ascundă adevărul ocolind, pe cât se poate, realitatea”.

 

Cu meticulozitatea lui proverbială, Ioan Hudiță a notat în Jurnalul lui și câte ceva despre opiniile liderilor PNȚ referitoare la unele personalități politice de prim-plan din acea perioadă. Evident, se căutau oameni de mare încredere și, în același timp, gata să acționeze inclusiv în virtutea unor criterii etice:

 

„Mihalache, neavând o cultură temeinică și necunoscând aproape nimic din problemele externe, se află la cheremul tuturor șmecherilor care se pretind cunoscători în aceste chestiuni. Printre aceștia, se află prietenul său Răducanu (Ion Răducanu, profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, fost ministru în guvernul PNȚ – n.n.), un om de nimic sub toate raporturile, pregătire, caracter etc.; secătura de Vișoianu (era vizat cunoscutul diplomat Constantin Vișoianu despre care am mai vorbit – n.n.) , care n-a citit în viața lui o carte de istorie, decât cel mult câte o gazetă și marele bărbat de stat, Grigore Gafencu (fostul ministru de Externe din timpul dictaturii carliste – n.n.), care n-a fost în stare să-și găsească singur nicio soție, mulțumindu-se să fie însurat de bancherul Blanc, care i-a trecut una din amantele sale, înzestrând-o, bineînțeles, cu ceva bani și o casă aspectuoasă la Șosea. Acest om din șef de serviciu la Banca Blanc, a ajuns mare specialist, după Mihalache, în probleme externe. Ca lichea ce este, a luat poziție contra politicii lui Titulescu pentru a se apropia de Carol, al cărui ministru de Externe a devenit, servindu-l în politica lui prostească de apropiere de Hitler”.

 

În aceeași perioadă, într-o manieră necunoscută marelui public, Mareșalul Ion Antonescu a răspuns la o scrisoarea ce i-a fost adresată de fostul ministru al agriculturii în primul Guvern Antonescu – n.n.) Nicolae Mareș, scrisoare în care acesta îi aducea Conducătorului Statului acuzații numeroase, între care politica promovată în Transnistria. Ion Antonescu i-a replicat în legătură cu astfel de acuzații:

 

„În Transnistria sunt munți de zahăr, sunt «munți» de gărgăuni în capul tău. În Transnistria se strică fructele, legumele. I s-a stricat mintea. Din Transnistria s-au adus de la septembrie și până acum 28 mii vagoane cereale, legume, conserve etc. Iată adevărul! În Transnistria sunt cinci mii de vagoane de zahăr (găsit în depozite după alungarea trupelor sovietice – n.n.); toate vor fi aduse în țară pe măsura posibilității de transport. Din Transnistria se vor aduce 1.000 de tractoare. Câte au adus ticăloșii de la care te informezi ținând isonul ticăloșilor lor? Din Transnistria s-au adus până acum șase mii vagoane fier vechi. În Odessa se încarcă șlepuri și vagoane pentru țară. Și iată dezastrul!”

 

În încheiere, Ion Antonescu i-a spus lui N. Mareș mai tot ce avea pe suflet:

 

„Eu cunosc adevărul însă sunt dezarmat în fața atâtor ticăloși și ticăloșii. Mă zbat pentru netrebnici. Meritați să fiți zdrobiți și dacă eșuez eu veți fi zdrobiți cum ați fi fost dacă nu eram. Te întreb acum: este inteligent, este omenesc, este patriotic să hărțuiești un om care se zbate în cele mai grele chinuri ca să scape pe toți, ca să scape toate… Fanarului (de la fanarioți – n.n.) care constituie cloaca de la București. Această cloacă a dus țara de râpă și-o va mai duce. Un om serios se informează și apoi dă un sfat. Merge din jur în jur în țară. Dar merge mai bine sau mai rău în rest? Oare ești idiot sau de rea-credință?”. Semnează Mareșal Antonescu.

 

La finalul anului 1942, într-un document-sinteză SSI consemna:

 

„Gruparea național-țărănistă o constituie de fapt micul grup al lui Iuliu Maniu. Celelalte personalități reprezentative din această grupare au atitudini independente.

Astfel, Ion Mihalache, șef al țărăniștilor din Regat, s-a declarat pentru o espectativă binevoitoare față de guvernul Antonescu. Dr. Nicolae Lupu, care a avut o înrâurire în masele muncitorești și orășenești, s-a manifestat printr-o serie de articole în care susținea acțiunea armatei române în Răsărit, iar Mihai Popovici, personalitate proeminentă în Ardeal, are atitudinea și formațiunea sa înclinații antiruse (…).

O încercare de regrupare a forțelor politice interne sub egida lui Maniu a dus, de asemenea, la un insucces (…)

Din vechiul partid istoric (PNL), care a jucat în rol însemnat în viața României moderne, n-a rămas decât un mic nucleu și acesta frământat de tendințe diferite.

Dinu Brătianu, șeful acestui nucleu, înconjurat numai de câteva elemente bătrâne, secondează acțiunea lui Maniu, dar se izbește de rezerva burgheziei românești, care forma suportul partidului liberal și care e pătrunsă de necesitatea luptei împotriva bolșevismului. Tendințele antisovietice sunt reprezentate într-o formă deschisă de către Gheorghe Brătianu, șeful prezumtiv al Partidului Liberal (…)

În general, în cursul anului 1942 în România au fost câteva perioade de agitație politică, însă numai de suprafață și fără nici un fel de urmări fective. Siguranța statului s-a menținut în permanență.

Mișcarea comunistă, foarte slabă de altfel, nu a reușit decât să împartă unele manifeste fără ecou în masele muncitorești. Comuniștii arestați au fost pedepsiți cu toată asprimea de tribunalele militare.

Nu s-a constatat în cursul anului nici un atac de sabotaj serios dovedit”.

 

Închei prezentarea unor documente din luna decembrie 1942 cu un fragment înserat în Raportul Prefecturii Poliției Capitalei din ultima zi a anului:

 

„În trenul accelerat Brașov-București, cu sosirea în Capitală la ora 10:30, au fost găsite numeroase exemplare din două manifeste comuniste intitulate «Plugușorul muncitorilor» și «Români”, ambele semnate «Frontul Național», multiplicate la șapirograf, hârtie albă, format coală.

Manifestele au fost strânse din compartimentele trenului de către organele CFR și predate Inspectoratului de Mișcare Predeal”.

 

Iată textul „Plugușorului”:

 

„Aho, muncitori și frați,

Opriți-vă și ascultați

Slova mea picur de piere

Pentru-acel trudit ce piere

Slova mea picur de sânge

Pentru-acel care se stinge

Prins în luptă fără roade

Pentru conduceri neroade

Pentru pofta Neamțului

Dări-l-aș sfranțului.

Mânați, măi, mânați flăcăi!

Plugul drag cu 4 boi

Plugul nostru ʼnlăcrimat

Și cu durere brodat.

Hitler cu tratatele

Ne-a mâncat mucatele

Că pentru-o țeavă de tun

Și-astea toate fraților

Le datorăm nemților.

Mânați, măi, mânați flăcăi!

Plugul nost cu patru boi

Plugul nost cusut în fir

Cu-adevăr și trandafir.

Frați! Treziți-vă odată

Fiara «Neamț» e blestemată

Fără milă ea te suge

Își ia avutul și fuge

S-aruncăm jugul german

Că-i destul atât aman

Jos ciubota Neamțului

Să se ducă sfranțului.

Mânați, măi, hăi, hăi!”.

FRONTUL NAȚIONAL

 

Nota a redat și conținutul manifestelor care, pe fond, reafirmau pozițiile PCdR despre care am relatat și până acum, de-a lungul întregului serial. Redau doar finalul acestui document:

 

„Hristos a zis: «Nici în ceasul al 12-lea nu este târziu». «Române, deșteaptă-te!»”.