Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XVII)

Începutul anului 1943 a fost marcat – potrivit tradiției – de transmiterea mesajelor de la nivelul cel mai înalt. Dintre toate aceste adresări către poporul român, cel mai mare interes au suscitat cel al Mareșalului Ion Antonescu, la care s-a adăugat Ordinul său de zi către Armata Română. Toată lumea știa că pozițiile exprimate de Conducătorul Statului erau singurele care contau deoarece întreaga politică internă și externă a țării depindea, în continuare, exclusiv de Mareșal.

Ambele documente au avut dimensiuni impresionante, așa că încerc să redau esențialul, ghidându-mă după așteptările majorității covârșitoare a populației României (reflectate printr-o multitudine de surse).

În mesajul intitulat Proclamația către Țară, se menționa în legătură cu perspectivele anului 1943, pe cel mai optimist ton posibil, că în calitate de „părinte trudit” spune numai adevărul:

 

„Români, cu setea neînfricată în dreptatea neamului nostru, cu credința neșovăielnică în lupta noastră de onoare și de apărare a ființei neamului, putem să primim Anul Nou ridicându-ne frunțile îndurerate spre cerul de lumină al veșniciei noastre.

În Răsărit stăruie încă domnia întunericului, iar războiul, care a cuprins cu flăcările lui pământul întreg, nu și-a astâmpărat furia.

Neamul nostru are însă conștiința că în această frământare neînchipuită și-a păstrat până azi cu mândrie rostul său de popor demn, dând în același timp o contribuție sănătoasă la viitorul de dreptate și onoare al lumii, care trebuie să iasă din vârtejul de azi.

Ostașii noștri, cu vitejia lor, s-au așezat treaptă a acestei istorii noi […]

Cer tuturora să urmeze neșovăielnic porunca strămoșilor noștri care ne ordonă să ne apărăm pământul și viața națională.

Cer tuturora unire și mândrie românească.

Cer tuturora să înțeleagă că, dacă Dumnezeu a pus în mâinile mele de soldat cea mai pângărită și mai sfâșiată pagină din istoria neamului, este o datorie pentru mine să nu las o singură clipă ca această istorie să fie întunecată.

Din pragul Anului Nou, chemând la muncă, la răspunderi și la jertfe pe românii de pretutindeni, făgăduiesc pe credința noastră strămoșească aceeași nebiruită încredere, aceeași nestrămutată hotărâre, aceeași neprihănită faptă până când neamul românesc își va realiza drepturile și dreptatea”.

 

Ordinul de zi către Armata Română se încheia astfel:

 

„Ofițeri, subofițeri și soldați,

Anul 1942 a fost pentru voi prilej de luptă, pe care ați trecut-o în istorie și chiar în legendă.

Veac de veac se va vorbi de eroismul vostru, așa cum veac de veac s-a vorbit de luptele plăieșilor și căciularilor noștri.

Fără să avem o armată cu așezări de veacuri – pentru că veacurile ne-au zdrobit de atâtea ori ființa – prin exemplul generalilor bravi care au căzut luptând cu arma în mână alături de soldații lor, prin pilde de eroism neîntrecut, în care tatăl și fiul au căzut laolaltă, în luptă corp la corp cu dușmanul, voi ați știut să arătați că neamul românesc nu se predă, că neamul românesc prin voi își va purta neînfricat destinul și nu se va abate niciodată de la slujirea Patriei și Regelui.

Suntem toți un singur braț.

Suntem toți un singur suflet.

Avem un singur crez și o singură voință.

Nimic în lume nu ne va putea împiedica să ne împlinim un singur destin: destinul dreptății noastre.

Cu credința în el, ascultând glasul sfințit al martirilor și eroilor neamului, care ne poruncesc din umbra crucilor să ne respectăm jertfa, ostași de pretutindeni, și, mai ales, ostași de departe, simțiți în acest ceas credința pe care neamul întreg și-o pune în voi, fiți mândri de ea și  credeți în împlinirea drepturilor noastre”.

 

În cercurile politice opoziționiste cele două „adresări” au fost apreciate drept o sfidare față de stările de spirit dominante în societate. Le-a dat expresie Ioan Hudiță care, la 1 ianuarie 1943 scria în Jurnalul său:

 

„«Astăzi, zice Antonescu, ne este amenințată ființa neamului nostru». Pentru ce a intrat în război în contra voinței țării făcând-o pe grozavul și pe dictatorul maimuțoi, după exemplul lui Hitler și Mussolini? Noi i-am atras tot timpul atenția că nemții vor pierde războiul și în loc să ne creadă. ne-a persiflat, acuzându-ne că suntem în slujba anglo-americanilor. Până și azi, în ceasul al 12-lea când vede că nemții sunt pe să capituleze la Stalingrad, nenorocitul de el nu e încă decis să a lăsa țării posibilitatea de a evita catastrofa totală”.

 

Până acum, când scriu aceste rânduri, am evitat să evoc propria experiență din perioada pe care încerc să o reconstitui pe baza unor documente. În ianuarie 1943, de pildă, aveam 10 ani. Numai cine a trăit în condiții de război știe cât de precoce erau copiii. În mahalaua în care trăiam (un cartier muncitoresc tipic al Bucureștiului), cea mai mare parte a populației adulte nu știa carte sau avea dificultăți serioase când venea vorba despre… citit. Așa că, vecinii, care lucrau în mici ateliere și în mari întreprinderi, precum „Malaxa”, mă rugau, zi de zi, să le citesc știri din ziare sau să le arăt hărțile școlare, cam pe unde se aflau râul Don sau orașul Stalingrad. Așteptau cu înfrigurare orice fel de informații de pe front, doreau să cunoască adevărul despre Stalingrad. Ce apărea, însă, în ziare? Bunăoară, la 5 ianuarie 1943, Comunicatul oficial german anunța:

 

„Toate atacurile bolșevice au putut fi oprite în fața unor linii scurtate din motive tactice și câștigul trecător de teren de sovietici a putut fi compensat prin reacțiuni imediate. În cursul acestor lupte, inamicul a pierdut 14 tancuri”.

 

La rândul lor, comentariile din presă dădeau asigurări că „în anul care începe Axa va câștiga războiul”. La 6 ianuarie 1943, Ioan Hudiță nota în Jurnalul său:

 

„Ziarele noastre, neavând ce să mai publice în favoarea nemților și italienilor care merg prost peste tot, publică mereu lucruri referitoare la sărbători și trec sub tăcere toate eșecurile lor din Africa și de pe frontul rus. Toată lumea așteaptă capitularea nemților de la Stalingrad. În Italia lumea se așteaptă la debarcarea anglo-americanilor. Presa italiană aproape nu mai publică nici o știrile despre luptele din Tunisia, pregătind astfel opinia publică cu ideea capitulării. Presa germană recunoaște importanța luptelor de la Veliki Luki, «centrul lor de gravitate», și dezminte că orașul ar fi căzut în mâinile rușilor. Ultimul comunicat german vorbește de lupte «grele pe frontul Don-Volga» și «lupte înverșunate» în regiunea Ilmen-Ladoga”.

 

Incontestabil, principalul eveniment din acele zile a fost întâlnirea Mareșalului Ion Antonescu cu Adolf Hitler (10-12 ianuarie 1943). Deoarece în legătură cu această întâlnire s-au publicat zeci de pagini de stenograme, nu este cazul să citez pe larg ceea ce s-a discutat și ceea ce s-a decis. În esență, Ion Antonescu și-a reînnoit angajamentul solemn de „a merge până la capăt” în război împreună cu Germania. Rețin doar următoarea informație:

 

„La 11 ianuarie 1942, între guvernele român și german s-a încheiat un Protocol prin care Reich-ul deschidea încă un credit României pentru procurarea de armament; pentru cumpărăturile efectuate de Germania aceasta urma să vândă Băncii Naționale a României 30 tone aur și 45 milioane franci elvețieni: România se obliga să livreze Germaniei și Italiei, în 1943, peste 4 milioane tone petrol, rezultate, inclusiv «prin restrângerea consumului intern românesc și prin sporirea producției». De asemenea, era prevăzută livrarea unor mari cantități de alte resurse naturale, de cereale, de bunuri agroalimentare procesate.

 

Comunicatele oficiale au fost laconice. De aici, tot felul de suspiciuni. Politicienii cereau ultimativ să se dea publicității cât mai multe amănunte. Iată ce a scris Ioan Hudiță în Jurnalul său:

 

„L-am întrebat pe Malaxa dacă are vreo știre în legată de Antonescu la întrevederea cu Hitler. El nu l-a văzut nici pe Mareșal și nici pe Ică de când s-au întors. A vorbit în schimb cu generalul Gheorghe Dobre și care a făcut parte din delegație și a aflat că s-a discutat mai mult despre chestiunile militare de pe front și în special acelea referitoare la înarmarea trupelor noastre (…) Dobre și colegii săi din delegație și-au putut da seama că atmosfera era totuși greoaie și că Hitler era foarte abătut. Dobre nu e în curent cu chestiunile politice care au putut fi discutate de Mareșal cu Hitler și Ică. Malaxa spune că el știe precis că Mareșalul vede în Ică mai mult un instrument de execuție decât un colaborator. De câte ori Malaxa i-a văzut împreună, niciodată nu l-a văzut pe Ică spunând ceva Mareșalului, căutând să asculte și să dea din cap. Malaxa crede că trupele germane și române din regiunea Stalingrad vor capitula curând, ele nemaiavând absolut nici o șansă de a ieși din încercuire”.

 

Nu pot să expediez în câteva rânduri ecourile întâlnirii Antonescu – Hitler, așa că redau din stenogramă măcar momentele de rămas-bun (de fapt, un fel de concluzii):

 

„Fürherul a afirmat că nu există nici în America, nici în Anglia un conducător adevărat. Dacă n-ar fi fost războiul, Churchill n-ar fi venit niciodată la putere; fără război Roosevelt și politica lui ar fi falimentat astăzi. Numai Stalin poate fi apreciat ca un mare adversar. De aceea el (Führerul) vede cu deplină încredere viitorul.

Mareșalul Antonescu a mulțumit Führerului pentru expunere, la care el nu are nimic de adăugat, decât declarația deja făcută că România a intrat în război ca să-i pună la dispoziție tot ce-i stă în putere pentru obținerea victoriei. El (Antonescu) este de acord cu Führerul că singurul dușman mare este Stalin. Acesta trebuie considerat un bărbat creator care a reușit să-i ridice pe slavi, astfel că aceștia reprezintă astăzi, în contrast cu situația anterioară, o forță militară considerabilă. Pentru aceasta, acum, este vorba să lovim această Rusie a lui Stalin în punctele decisive. Antonescu a arătat aceste puncte pe hartă și a indicat Leningradul, Moscova și Stalingrad. El a lăsat să se vadă că ocuparea acestor puncte o consideră indispensabilă pentru victoria asupra Rusiei.

Führerul a răspuns la observația referitoare la Stalin că la izbucnirea războiului cu Rusia, Reichsmareșalul Goering l-a întrebat de ce îi consideră pe ruși un adversar militar demn de luat în seamă. Reichsmareșalul a opinat că nu trebuie ca rușii să fie supraestimați. Astăzi s-a dovedit că rușii sunt singurii dușmani cu adevărat mari ai Germaniei și că el (Führerul) nu i-a supraestimat la izbucnirea războiului. Rusia are o ideologie care este elementul susținător al statului și are în frunte, fără îndoială, un om important (…) Führerul a declarat că totuși Germania și aliații săi vor învinge până la urmă”.

 

Iată, acum, încă un document legat tot de întânirea Antonescu – Hitler, respectiv o telegramă adresată tuturor prefecturilor din țară:

 

„Biroul Cenzurii Presei

Am onoare a face cunoscut în legătură cu întrevederile și discuțiunile ce au loc la Marele Cartier General al Führerului, ziarele vor putea face următoarele comentarii:

1. Întâlnirea nu a fost o simplă vizită protocolară, ci un nou prilej de a se exprima poziția diplomatică a celor două Țări, în vederea apărării și clădirii noii Europe.
2. Se va scoate în evidență cordialitatea, înțelegerea și adâncirea schimbului de vederi.
3. Germania este conștientă de jertfele aduse de România cauzei comune, jertfe pe care poporul german le cinstește în mod deosebit, astfel că a fost normal să se discute cu acest prilej compensațiile morale și economice ce urmează a se recunoaște Țării noastre.
4. Ca normativ, se vor lua articolele apărute în presa din Capitală, cu acest prilej.

ȘEFUL CENZUREI CENTRALE A PRESEI.

Lt. Colonel Magistrat, D. D. Athanasiu”.

 

Evoluția evenimentului a făcut obiectul mai multor întâlniri între Iuliu Maniu și Dinu Brătianu în vederea stabilirii unei Strategii comune. Despre înțelegerea celor doi lideri a scris la 13 ianuarie 1943, Ioan Hudiță, martor ocular:

 

„Brătianu e de acord cu noi că trebuie înlăturat Antonescu «prin toate mijloacele». «Dar cum?», îl întreb eu. El nu pune nici o bază pe regele Mihai, care «e prea copil și nu pricepe mare lucru în politică» și apoi el are proaste păreri despre mama lui și de întreg anturajul de la Palat, «oameni de nimic, la discreția lui Antonescu, care-i plătește gras». Brătianu nu vede scăparea decât printr-o lovitură de stat, realizată de șeful unei unități militare, asigurat, bineînțeles, de sprijinul celor două partide, țărănesc și liberal. «Mă gândesc de luni de zile la militarul de care avem nevoie, continuă el și nu-l găsesc». Maniu i-a răspuns că el vede soluția tot la Palat, în sensul că regele Mihai să aibe pe lângă el un militar cu autoritate, cu care noi să ne putem înțelege. Pentru Maniu, autoritatea regelui față de armată este un element hotărâtor în reușita acțiunii noastre, având în vedere că printre conducătorii ei se află încă foarte mulți cu totul atașați nemților. «Rămâne să mai discutăm această chestiune, zice Maniu, după ce se va termina cu Stalingradul, căci atunci vom găsi un teren mai favorabil în discuțiile cu militarii de care avem nevoie»”.

 

Pentru a întregi imaginea acelor zile deosebit de tensionate, mai notez că la 14 ianuarie 1943, a fost emis Ordinul Inspectoratului Regional de Poliție Galați către Poliția orașului Buzău prin care se semnalează emisiunile postului de radio ilegal intitulate „Lupta pentru eliberare”.

Era vorba despre un îndemn către personalul C.F.R. de a îngreuna transporturile cu materialele de război pentru front și de a nu mai da nici un concurs nemților. Totodată recomanda să se scrie pe ziduri, garduri și pe manifeste, lozinci în contra germanilor. De asemenea, s-a indicat tuturor adepților acestei lupte de a se înarma clandestin în vederea unor ordine viitoare ce se vor da la același post de radio. Ordinul se încheia astfel: „Verificați cele semnalate raportînd rezultatul pînă la 26 ianuarie 1943, exclusiv și irevocabil”.

 

De la o zi la alta, situația de pe frontul de la Stalingrad se agrava, ceea ce anticipa deznodământul. În acele condiții, în a 575-a zi de război, la 17 ianuarie 1943, Mareșalul Ion Antonescu s-a adresat astfel generalului Nicolae Tătăranu, comandantul Diviziei 20 infanterie, care își părăsise, cu puțină vreme înainte, marea unitate rămasă în încercuire pe frontul de la Stalingrad:

 

„Rău ai făcut că ai plecat. În calitate de comandant al trupelor române din Stalingrad trebuia să p eci cel din urmă. Nu te-ai gândit ce vor spune ostașii români din Stalingrad când vor afla că dumneata, comandantul lor, i-ai părăsit în momentele cele mai grele.

Gestul ostășesc al generalilor, în frunte cu generalul Lascăr, a fost pătat de plecarea dumitale. Nu trebuia să pleci. Chiar dacă primeai un ordin categoric trebuia să răspunzi că onoarea dumitale de ostaș te împiedică să pleci de lângă generalul Paulus (…) Ai făcut o faptă urâtă care dezonorează oștirea română. Acum nu mai ai decât o singură soluție. Să te întorci și să rămâi acolo. Dacă nu vei putea ajunnge înapoi la Stalingrad nu vei mai putea rămâne în oștire”.

 

Martorii la această scenă au reținut că Nicolae Tătăranu n-a avut nicio obiecție în fața Mareșalului, dar la plecare, în timp ce cobora scările, i-a spus lui Mihai Antonescu: „Mai bine mă împușc decât să mă întorc la Stalingrad”.

 

Mai este interesant de constatat că, în condițiile date, SSI a „penetrat” mai des decât până atunci cercurile conducătoare ale „Opoziției Unite”. O confirmă și Nota din 20 ianuarie 1943.

 

„O întrunire mai largă a elementelor național-țărăniste din cercurile conducerii avut loc în după-amiaza zilei de 18 ianuarie 1943. Fără a impieta asupra deciziilor pe care urmează a le lua consiliul superior al partidului, s-a făcut un expozeu al informațiilor și s-a cerut pentru dl Maniu libertatea de a lua decizii pe linia politicii tradiționale a partidului. Informațiile dlui Maniu s-au referit numai la chestiuni militare sau de politică externă, șeful Partidului Nagonal-Țărănesc declarând că a adoptat, în mod definitiv, ideea triumfului democrației în lupta care va măcina, în cursul acestui an, atât comunismul, cât și național-socialismul. După domnia sa, războiul ar urma să se termine la începutul toamnei prin victoria britano-americanilor care vor debarca în Europa, în timp ce armatele Axei vor fi asediate”.

 

Tot la 20 ianuarie 1943, Ioan Hudiță nota în Jurnalul său:

 

„După ora de curs, ies cu Constantinescu-Iași și-l însoțesc până la Mihai Popovici. E fericit de situația de pe frontul rus, dar și îngrijorat totodată de teama unei păci separate anglo-germane. El bănuiește pe englezi și mai ales pe Churchill. Îi acuză de nesinceritate față de Soviete. El e convins, ca și prietenii lui, că Churchill poartă răspunderea că nu s-a realizat până acum cel de-al doilea front în Europa Occidentală și că astăzi, când vede Sovietele gata să dea peste cap pe nemți, se tem de victoria lor și e gata să se înțeleagă cu Hitler pentru a menține un echilibru în Europa între ruși și germani, Constantinescu are mai multă încredere în americani și îndeosebi în Roosevelt, pe care-l crede mai sincer față de Soviete decât Churchill. (…)

I-am răspuns: «O pace separată anglo-germană, ea este cu totul exclusă, întrucât Germania constituie pentru Anglia o primejdie mult mai mare decât bolșevismul rusesc». Nu știu dacă l-am convins, căci amicul meu n-a mai insistat.

La Popovici am stat puțin. După ce i-a dat în fața mea plicul cu o sută de mii de lei, Popovici l-a întrebat dacă fruntașii principali ai partidului comunist sunt în curent cu ajutoarele pc care partidul nostru le dă lunar pentru familiile celor arestați. «Nu te supăra, d-le Constantinescu, a continuat Popovici, de întrebarea care ți-o pun însă noi nu vrem ca mâine toate aceste familii de muncitori să creadă că aceste ajutoare vin numai de la Soviete». Eu, în locul lui Popovici, n-aș fi pus această întrebare jenantă pentru Constantinescu. El a făcut fețe, fețe și a răspuns că «toată conducerea noastră cunoaște proveniența acestor bani, care merg toți la familiile celor arestați»”.

 

În ceea ce îi mai privește pe comuniști, redau tot cu titlu de exemplu tipic încă o Notă a Prefecturii Poliției Capitalei (24 ianuarie 1943):

 

„Pe bv. Elisabeta în fața cinematografului A.R.P.A. (se afla la parterul impunătoarei clădiri a Cercului Militar Național – n.n.) a fost găsită o bancnotă de 20 lei pe care fuseseră scrise următoarele lozinci comuniste: PACE, PÎINE, LIBERTATE – VREM ARDEALUL – AFARĂ CU NEMȚII! și semnat M.D.N.

Sistemul de a șablona lozincile partidului pe bancnote pentru a fi popularizate în mase, a fost uzitat și în trecut de mișcarea comunistă.

La timp s-a semnalat această acțiune și în urma investigațiilor făcută de noi, autorii au fost prinși, deferiți Curții Marțiale a Capitalei și condamnați.

Sînt informați că asemenea manifestări antigermane s-au mai produs tot sub semnătura M.D.N., adică Mișcarea Dezrobirii Naționale, denumire nouă, de dată recentă.

Chestiunea se urmărește îndeaproape, investigațiile pentru identificarea autorilor sînt în curs”.

 

Pentru acel final de ianuarie 1943, consemnez existența unui document publicat după mai mult de trei decenii de la desfșurarea lui: declarațiile de senzație, din 26 ianuarie 1943, ale Mareșalului Ion Antonescu, înregistrate de ziaristul italian Lamberti Sorrentino de la celebrul cotidian „Il Tempo” (este vorba, între multe altele, despre „prădătorii nemți”). Conducătorul Statului Român spunea:

 

„Știu și eu foarte bine cum să-i împiedic (pe nemți – n.n.) să prade avuțiile românești, petrolul grâul, carnea, fructele, tutunul, totul, dar eu sunt soldat și constrâns de politicieni să trateze numai chestiunile militare; există, însă politicieni care, ireverențioși din cale afară, sunt dispuși să acorde și suplimente la pradă și chiar par onorați atunci când ziarele scriu că furniturile pentru marele aliat au fost depășite cu o zecime trasă din rația de mâine a populației”.

 

Ziua de 28 ianuarie 1943 a rămas în istorie prin apariția primului număr al ziarului ilegal „România liberă”. Spun „primul număr”, deoarece pe frontispiciu a apărut astfel, deși, anterior, așa cum am mai menționat, pe unele foi volante mai fusese folosită pe frontispiciu sintagma „România liberă”. De data aceasta, aveam de-a face cu un ziar în toată regula, tipărit ca atare. Este un „mister” că până la primul număr legal (24 august 1944) Poliția și Siguranța nu descoperiseră tipografia. Rețin câteva fragmente care se refereau la tema „serialului” de față:

 

„Numai corbii vînduți nemților croncănesc despre «obligațiile» noastre de a suporta cele mai mari greutăți pentru interesele nemților și a contribui cu jertfa noastră la îmbogățirea hitleriștilor și caută să ne convingă că nemții au tot dreptul să clădească buna lor stare pe robia și nefericirea noastră.

Dar timpurile au început să se schimbe, victoriile aliaților în Africa de Nord și ale armatelor ruse pe Frontul de Est asupra hoardelor hitleriste nu mai lasă nici o îndoială în ce privește chestiunea de partea cui va fi victoria finală. Pe zi ce trece devine tot mai evident că victoria coaliției antihitleriste este nu numai sigură, dar și apropiată (…)

Intelectuali și muncitori, săteni și orășeni, oameni politici și gospodari, militari și civili, industriași și negustori, ardeleni, regățeni, bănățeni, să ne unim cu toții într-o sforțare supremă pentru a scăpa țara de cotropirea nemțească și a o așeza alături de aliații ei firești cu care am luptat cot la cot în 1916-1918 împotriva cotropirii germane și alături de care o vom putea reface din nou și consolida pentru totdeauna”.

 

A fost publicat și amplul APEL al Uniunii Patrioților (organizație înființată la sfârșitul anului precedent cu menirea de a reuni exponenți ai tuturor forțelor antihitleriste din țară). În document se adresa o clară chemare în spiritul întregii politici a PCdR:

 

„Să ne unim și noi, patrioții sinceri și gata de jertfă, să ne constituim în grupuri hotărîte de luptă pentru a salva ceea ce a mai rămas din armata noastră, pentru a salva țara de la dezastru și dela înfrîngere alături de Germania hitleristă, ce se va prăbuși inevitabil. Toate clasele și păturile sociale ale neamului sînt amenințate, jefuite, terorizate. Reacțiunea lor trebuie să fie hotărâtă și solidară.

Unitatea și organizarea în luptă a întregului popor român trebuie să fie lozinca noastră.

Uniunea Patrioților nu este și nu vrea să fie un partid politic, ci este gruparea patrioților sinceri și gata de acțiune și luptă, chiar cu prețul vieții lor, contra dușmanului comun, atît din afară, cît și din lăuntru. Ea slujește și reprezintă numai interesele naționale ale întregului popor, fără deosebire de convingerile politice, de situația socială și materială, de concepția filozofică a membrilor săi, iar dușmanul de moarte este imperialismul cotropitor german, care se prezintă astăzi sub forma lui cea mai sălbatică și mai barbară, hitlerismul.

Scopul nostru principal și imediat este unirea tuturor forțelor națiunii române într-un singur front patriotic de luptă pentru eliberarea patriei de sub jugul hitlerist”.