Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XVIII)

Cu toate că încă de la finalul anului 1942, victoria zdrobitoare a Armatei Roșii la Stalingrad nu a constituit pentru nimeni o surpriză, zilele de 1-2 februarie 1943 (când a devenit efectivă capitularea feldmareșalului german Fridrich von Paulus) au produs un seism planetar, resimțit puternic de România mai ales prin informațiile (inevitabil, parțiale) privind numărul morților, răniților, dispăruților și prizonierilor din rândurile ostașilor noștri. Acele zile ale începutului de februarie 1943 s-au sedimentat, pentru totdeauna, în conștiința publică națională, chiar dacă timpul estompează efectul marilor tragedii. Documentele de arhivă, însemnările din jurnalele personale, alte mărturii veridice sunt atât de multe încât, fie și numai câteva detalii care reconstituie adevărul istoric, sunt arhisuficiente pentru a nu mai fi nevoie de completări, nici în serialul de față.

Mă rezum la următoarele rânduri din Jurnalul lui Ioan Hudiță (2 februarie 1943):

 

„Deja în Anglia și în Statele Unite, laudele la adresa rușilor sunt atât de mari încât mă tem că Moscova ar putea obține mâine din partea Washington-ului și Londrei tot ce-i poftește inima: Polonia, România, Balcanii plus Strâmtorile cu dreptul pentru flota ei de a-și stabili o bază în Pireu sau Salonic. Iată unde ne-a adus alianța germană. Noi avem desigur conștiința împăcată căci atât cât a depins de partidul nostru noi am făcut totul pentru a împiedica țara să ajungă aici. Nu noi purtăm răspunderea acestei catastrofe. Problema care se pune acum este ce mai putem face pentru a salva ceea ce se mai poate salva pentru că nu trebuie să ne facem iluzii că anglo-americanii și rușii ne vor trata cu bunăvoință, când printre prizonierii de la Stalingrad se află și atâtea mii de ostași români. Acest lucru e bine să ne intre în cap de acum”.

 

Aceste opinii au fost exprimate la 2 februarie 1943, la o reuniune a conducătorilor PNȚ. Concluziile, formulate, cu deosebire, de Iuliu Maniu, le regăsim tot în jurnalul lui Hudiță:

 

„«Noi nu urmărim decât să ne salvăm existența, grav amenințată azi de imperialismul sovietic și ne retragem dintr-o luptă cu totul inegală, hotărâți să ne păstrăm neutralitatea cea mai strictă până la sfârșitul războiului. Așa aș proceda eu dacă aș fi în locul lui Antonescu și aș vedea că prin politica mea greșită am dus țara pe marginea prăpastiei».

În continuare, Maniu a propus lui Lupu și lui Mihalache să-l vadă pe Antonescu și să-i spună exact cum vede el situația și să folosească toate argumentele posibile și imposibile pentru a-l convinge să se retragă pe Nistru și să formeze un guvern național”.

 

În strânsă legătură cu demersurile menite să coaguleze o semnificativă forță unitară antiregim și antihitleristă se situează momentul (evenimentul) din 5 februarie 1943, respectiv descoperirea organizației de spionaj în favoarea britanicilor, organizație condusă de inginerul Valentin (Rică) Georgescu (căsătorit cu fiica fruntașului PNȚ, Sever Bocu), intim cu membrii grupului care se constituise în jurul lui Iuliu Maniu. Și despre această organizație s-a scris mult și, în consecință, n-are rost să repet ceea ce s-a documentat, până acum, într-o manieră consistentă. Este important momentul din 5 februarie 1943, deoarece a dezvăluit modalitățile prin care Iuliu Maniu comunica frecvent, sistematic, cu serviciile de informații britanice. Declarațiile lui Rică Georgescu în timpul anchetei au oferit detalii esențiale. Cu ajutorul unui aparat de radio-emisie-recepție, Maniu transmitea informații din țară pe teme politice, militare, economice și sociale, iar din partea britanicilor primea instrucțiuni. Aceste legături explică multe dintre toate cele relatate în acest serial și din toate cele care vor urma.

A doua zi, 6 februarie 1943, Mareșalul Ion Antonescu a transmis strict secret comandanților care au mai rămas pe front un important Ordin din care redau următoarele fragmente:

 

„Exagerând consecințele evenimentelor de pe Frontul de Est în perioada aceasta de iarnă, propaganda inamică pretinde că războiul pentru noi ar fi pierdut și sfătuiește pe luptătorii noștri să înceteze lupta, pentru că în Rusia nu ne sacrificăm decât pentru germani și în schimb neglijăm interesele noastre cari ne cer să recucerim Ardealul și nu teritorii rusești.

Reamintesc tuturor că în acest război de apărare este vorba de ființa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte, de la care numai prin noi înșine și cu ajutorul Germaniei ne putem salva.

Ordon ca ofițerii să-și facă o datorie de onoare ca, din examinarea cugetului propriu, a istoriei noastre și a amenințărilor rusești din 1940 și 1941, fiecare să deducă singur și să demonstreze și altora cât a fost de necesară și spontană intrarea noastră în acest război și cât trebuie să mulțumim lui Dumnezeu că, în loc să ducem singuri un război de apărare pe pământul românesc, îl ducem cu aliați puternici în țara inamicului care de peste 200 de ani ne cotropește bucată cu bucată din pământul strămoșesc.

Desfășurarea nenorocoasă a unora din ultimele lupte nu trebuie să ne ducă la pierderea încrederii în victorie. Să privim pentru aceasta în tabăra inamicului. El a pierdut nenumărate bătălii și a trebuit să părăsească un teritoriu foarte vast, a pierdut milioane de oameni, armament și material de tot felul, a pierdut milioane de oameni, armament și material de tot felul și, totuși, își păstrează și dârzenia în luptă și voința de a lupta. (…)

Cu cât vom rezista mai aprig și vom păstra ceea ce până azi am cucerit, cu atât mai ușor se vor relua la primăvară operațiile care ne-au adus victorii strălucite și faimă de eroi.

Cer tuturor, de la general la soldat, să-și ascută voința și hotărârea, pentru ca la momentul hotărât să poată da inamicului lovitura de moarte.

Acesta trebuie să fie crezul tuturora și toți comandanții vor trebui să-l dezvolte și insufle subalternilor lor, încât orice propagandă inamică să fie cu hotărâre și dispreț respinsă, orice șovăială sau rezervă din rândurile proprii să fie denunțată și sancționată fără îngăduință.

Mareșal Antonescu”.

 

Cronica zilei de 6 februarie 1943 a înscris și alte evenimente relevante. La unele dintre ele s-a referit Ioan Hudiță:

 

„Dejun la Mihai Popovici, la ora unu jumătate. Maniu a fost primit de Rege la ora 11, iar Dinu Brătianu la 12, fiecare câte o oră. Regele s-a scuzat că nu i-a putut primi împreună, întrucât «așa i-a impus Antonescu». Maniu a venit pe la două, pentru că a trecut un moment și pe la Dinu Brătianu să discute cu el rezultatul audienței. Au mai fost prezenți Lupu și Ghiță Pop. Maniu ne-a povestit pe scurt ce a discutat cu regele Mihai. Maniu i-a expus situația așa cum o vedem noi și i-a propus să ceară lui Antonescu să formeze un guvern național sau să demisioneze. Regele i-a răspuns că el apreciază situația ca «foarte gravă» și că va discuta cu Antonescu «găsirea unei soluții». Mihai l-a întrebat pe Maniu ce crede el despre «zvonul că Hitler s-ar putea înțelege cu Sovietele». Maniu i-a dat răspunsul cunoscut că nu crede o iotă din seriozitatea acestui zvon, întrucât o pace separată germano-rusă este cu neputință și că prin lansarea acestui zvon Antonescu urmărește să câștige timp, lucru care dăunează și mai mult intereselor țării. Brătianu i-a dat același răspuns. Impresia lui Maniu este că Regele e convins și el că o astfel de pace este exclusă, însă se teme și el de consecințele unei ruperi cu nemții. I-a promis totuși să discute problema cu Antonescu. În concluzie Maniu crede că foarte curând se va convinge și Antonescu că o pace germano-rusă este imposibilă și atunci va fi mult mai ușor pentru noi ca să reluăm discuțiile cu Regele.”

 

La 6 februarie 1943 n-au stat degeaba nici instituțiile publice. Din numeroasele documente emise în această zi prezintă interes Darea de seamă asupra stării de spirit a populației din orașul și județul Constanța a Chesturii Poliției din zonă, un document cu o arie de cuprindere mult mai largă.

 

„În urma ultimelor instrucțiuni primite de organizația comunistă locală capii conducători ai mișcării, aflați internați în lagărul de Ia Tîrgu Jiu, după ample discuții, au luat hotărîrea înființării Frontului Unic Național.

După găsirea mijloacelor practice de continuare a activității clandestine a membrilor respectivi în cadrul Frontului Național capii conducători comuniști din lagăr au trimis rezoluția luată Comitetului Central al Partidului Comunist din România, care a adoptat-o în întregime, dîndu-se în acest sens organizațiilor din țară directive pentru formarea comitetelor în cadrul acestui front.

Pînă în prezent, organizații ale Frontului Unic Național au luat ființă în Ardeal, Bucovina și Capitală unde depun o vie activitate (…).

Conducerea organizației comuniste locale a dat dispozițiuni pentru organizarea pe întreprinderi și fabrici a comitetelor de acțiune din membrii încadrați în mișcare și în special din elementele feminine care vor executa sarcini de propagandă și agitație, precum și recrutarea de noi membri în mișcare din rîndurile lucrătorilor nemulțumiți, precum și intensificarea acțiunii de propagandă în rîndurile invalizilor și văduvelor de război.

Pentru reușita acestei acțiuni s-au dat dispoziții, în rîndurile soțiilor celor concentrați, pentru formarea de «Comitete feminine» care vor lucra după directive primite. (…)

Se vor organiza manifestațiuni în piețele publice îndreptate contra ostașilor și ofițerilor germani, cînd aceștia își vor face apariția trecînd cu mașinile pentru aprovizionare.

Din verificările făcute în rîndul elementelor comuniste locale s-a constata că conducerea -organizației nu a primit pînă în prezent instrucțiuni pentru a organiza în întreprinderi industriale și de transporturi acte de sabotaj incendii și explozii.

Întreaga activitate a elementului comunist din localitate este în atenție și o vom raporta la timp.

Chestorul Poliției,

1. Saghin

Șeful Biroului Siguranței,

Ionescu V. Nica”

 

Tot la începutul lui februarie 1943, profesorii Ioan Hudiță și profesorul Petre Constantinescu-Iași s-au întâlnit de mai multe ori. De pildă, în însemnările de luni, 8 februarie 1943, a consemnat:

 

„Soția lui Petre Constantinescu (este vorba de Petre Constantinescu-Iași – n.n.) îmi telefonează la 8 dimineața că soțul ei este bolnav și mă roagă să trec pe la el dacă pot pe la ora 10. M-am executat, știind că-i fac multă plăcere. Când am ajuns la el, l-am găsit bine sănătos, stând de vorbă cu Pătrășcanu, Joja, Maurer și frații Mihăileanu. Constantinescu mi-a explicat râzând că a recurs la acest truc pentru a deruta Siguranța, care îmi interceptează telefonul. El a aranjat cu amicii săi această ședință ieri seară și n-a mai avut timpul să mă anunțe pe o cale verbală. Îmi explică apoi, în câteva cuvinte, pentru ce el și prietenii lor vor să aibă o discuție cu mine privitoare la raporturile lor cu partidul nostru în urma evenimentelor de pe frontul rus. El a ținut, cu această ocazie, să lămurească și chestiunea ajutoarelor pe care el le-a încasat de la partidul nostru pentru familiile celor închiși pentru ca să confirm în fața prietenilor săi că sumele exacte încasate de el și de Pătrășcanu, ca un fel de justificare pentru ei amândoi. După ce s-a lămurit această chestiune, eu i-am anunțat că, pe viitor, ajutorul nostru, din lipsă de fonduri, nu va mai putea depăși suma de 50.000 lunar. Constantinescu și Pătrășcanu mi-au mulțumit în numele prietenilor pentru acest ajutor recunoscând că el se datorește, în mare parte, mie, «care am arătat totdeauna înțelegere și simpatie pentru familiile celor arestați»”.

 

Este momentul să reamintesc că, în perioada interbelică, PNȚ era apreciat drept un partid de „centru-stânga”, cu o aripă dispusă să colaboreze cu toate forțele care se împotriveau organizațiilor de dreapta și de extremă dreaptă. Ioan Hudiță făcea parte din această grupare „de stânga” a PNȚ. Revin la Jurnalul acestuia:

 

„Constantinescu a vorbit apoi despre relațiile Partidului Comunist cu partidul nostru, precizând că «de azi înainte, aceste relații ar trebui adâncite și, eventual, precizate printr-un acord scris, ele nemaiputându-se limita la raporturile lui cu mine și la relațiile personale dintre Pătrășcanu și Maniu». «Evenimentele de pe frontul rus pot lua curând o așa întorsătură, întrucât colaborarea dintre partidele noastre e bine să fie lămurită din timp», a adăugat Pătrășcanu. «Cu atât mai mult cu cât s-ar putea pune problema unei mișcări comune pentru înlăturarea lui Antonescu și încetarea războiului în contra Sovietelor», a completat Maurer.

Le-am răspuns, începând cu precizarea atitudinii partidului nostru față de situația externă actuală, arătându-le soluția preconizată de noi, atât în discuțiile cu Antonescu, cât și cu Regele. Le-am explicat pentru ce noi nu credem posibilă o pace separată germano-rusă, așa cum pretinde Antonescu. Maurer m-a întrerupt, spunând că «teza lui Antonescu e o pură calomnie la adresa Sovietelor și că, dacă așa ceva s-ar întâmpla, ar dispărea mișcarea comunistă de pe tot globul». «Din nenorocire, i-am răspuns eu, când Stalin a încheiat pactul cu Hitler în august 1939, niciun comunist din țara noastră n-a protestat». «Dacă s-a făcut atunci o greșeală, intervine Pătrășcanu, nu înseamnă că ea s-ar mai putea repeta și azi»”.

 

De asemenea, în prima parte a lunii februarie 1943, serviciile secrete semnalau înmulțirea manifestelor „de inspirație comunistă”. Astfel, Poliția Capitalei informa la 9 februarie 1943:

 

„În curtea locuinței d-lui general Ștefu Constantin din strada Popa Soare nr. 21 a fost găsit printre zăbrelele gardului de fier, poartă, un plic obișnuit de culoare albastru deschis adresat d-sale, în care se afla un manifest comunist multiplicat la mașina de scris. (…)

În dimineața zilei de 8 februarie a.c., omul de serviciu Moraru Alexandru, la deschiderea magazinului de muzică «Doina» din Calea Victoriei nr. 42, a găsit introduse sub ușe un număr de 5 etichete mici dreptunghiulare pe care fusese imprimată lozinca bolșevică: «Jos nemții» și semnat M.D.N. (Mișcarea Dezrobirii Naționale).

Aceste etichete sînt imprimate cu litere de tipar din cauciuc în tuș albastru.

S-au luat măsuri pentru identificarea și arestarea autorilor și colportorilor acestui material de propagandă comunistă. (…)

Un alt manifest descoperit în mai multe cartiere din București anunța că „Toți foștii mari conducători români, toți oamenii conștienți din țară s-au grupat în Uniunea Națională Patriotică Române! Fă-ți adevărata datorie față de țară. Moarte cotropitorilor nemți. Trăiască România Mare și Liberă! (…) S-au răspîndit manifeste antigermane în Sebeș, județul Alba, iar la Făgăraș s-au răspîndit manifeste comuniste”.

 

În conjunctura dată, Poliția Capitalei a adus la cunoștința structurilor statale conducătoare următoarele:

 

„Conducerea comunistă din România, față de actuala conjunctură internațională și față de situația cum se prezintă frontul de răsărit, a găsit că este momentul potrivit pentru intensificarea propagandei, prezentînd sfîrșitul războiului în favoarea puterilor democrate și susținînd că țara noastră va deveni teatru de operații militare.

Pentru a putea duce această propagandă cît mai intens, conducerea comunistă inițiase constituirea unui «Front Patriotic» în care să intre și reprezentanții tuturor grupărilor democratice.

Făcîndu-se tatonări preliminare pe lîngă Iuliu Maniu, acestea n-au avut efectul dorit, pentru care fapt s-au dat dispozițiuni să se ia contact cu cadrele național-țărăniste cunoscute ca avîndo orientare mai avansată spre stînga, în speranța că în rîndurile acestora acțiunea de colaborare va găsi un ecou favorabil”.

 

Revin la Jurnalul politic al lui Ioan Hudiță cu un fragment care vizează în special efectele situației de pe frontul de Est ( 20 februarie 1943).

 

„Dejun la Capșa cu Maniu, Lupu, Ghiță Pop, Sachi Boilă, Ilie Lazăr, A. Leucuția și generalul Negrei. Acesta din urmă ne face o dare de seamă a situației militare de pe toate fonturile de luptă, scoțând în evidență următoarele concluzii: japonezii sunt obosiți realmente. În China, ei au mult de furcă cu trupele lui Chiang Kai Shek. În Tunisia, anglo-americanii au încetinit presiunea lor asupra italo-germanilor. Pe frontul rus, Negrei crede că nemții se retrag în ordine, contrar celor spus de Radio Moscova. «Capacitatea lor de luptă, zice Negrei, n-a slăbit așa cum ne-am fi așteptat după catastrofa lor de la Stalingrad. Scurtarea frontului le poate aduce avantaje reale dacă dispun de rezerve și mai ales dacă vor face un bun plan strategic pentru campania viitoare». În concluzie, Negrei susține că, «din punct de vedere strict militar, nemții sunt încă foarte tari»”.

 

Opinia generalului Negrei a fost combătută în special de Maniu, care a repetat punctul său de vedere conform căruia „Germania a pierdut războiul, iar de Aliați depinde soarta României, iar în lumina acestui adevăr, trebuie să se acționeze pentru a veni în întâmpinarea învingătorilor”.

 

În ultima decadă a lunii februarie 1943, Mareșalul Ion Antonescu a primit un număr remarcabil de referate, de informări. Pe unele a pus diverse rezoluții sau a emis unele comentarii. În cele ce urmează, prezint câteva exemple:

 

„– Rezoluția pe o Notă a Cabinetului Militar:

Educația nației este total neserioasă.

Trebuie date câteva exemple publice, prin măsuri luate în contra acelora – civili, ofițeri, soldați, funcționari de orice grad – cari discută în public, în saloane, la masa de poker, cafenele, restaurante etc., chestiuni militare și operative.

Dacă educația nației este de condamnat în această privință, este și mai de condamnat aceea a ofițerilor. Sunt ofițeri, chiar de stat major, cari discută peste tot situațiile militare, divulgă fără intenție, însă din limbuție, ceea ce au auzit, au văzut sau știu, participă în societăți impasibili la astfel de discuții, le provoacă, le întrețin, le urmăresc, le tolerează nu numai civililor și doamnelor, dar chiar și subalternilor.

De aici vine tot răul.

La Consiliul de Colaborare viitor am să aduc un caz concret.

Nimeni nu ia nici o măsură. Nici un comandant de regiment, de companie, de batalion, de garnizoană, de divizie, teritoriale etc. etc.

Prin tăcerea lor și neîndeplinirea datoriei, Țara dă un aspect de dezmăț. Toți străinii știu tot.

Toți civilii fac strategie, toți mahalagii și în toate tramvaiele se vorbește ce trebuie și ce nu trebuie de funcționari, militari etc. Urechile străinilor și spionilor stau larg deschise prin tramvaie, case,cafenele, teatre etc. etc.

Statele cheltuiesc sute de milioane ca să afle informații.

La noi nu este nevoie de nimic, fiindcă de sus și până jos toți vorbim și procurăm informații inamicilor și amicilor.

O mai mare inconștiență nu se poate. Așa-zisa opoziție, prin elementele ei binecunoscute ca valoare, ca trecut și ca aviditate de a reveni la conducere, chiar peste cadavrul Țării, complotează și întreține această operă inconștientă de slăbire a moralului, de defetism, de trădare.

Pe baza acestei situații generale, să se facă de Cabinet și Secretariat o instrucție completă, care să se trimită tuturor din partea mea și în anumite părți să se difuzeze prin presă, radio etc.”

– Comentarii ale Mareșalului Antonescu prilejuite de „recomandarea” lui Jan Masaryk, ministru de Exteme al guvernului cehoslovac din Exil, privind statutul Germaniei după război – dezarmarea ei completă și distrugerea economiei: „Ăsta face politică cu picioarele, nu cu capul. Numai un cretin poate să-și închipuie că un popor de 100 milioane de oameni, de voința energia și geniul organizator al germanilor, poate fi pus în sclavie în secolul al 20-lea”.

– Rezoluție pe raport al Biroului II Informații al Armatei document care conținea știrea că Iuliu Maniu dispunea de un post de radio-emisie pentru a menține legătura cu Serviciile Secrete britanice: „Să fie lăsat [Maniu] în pace. Soarta unei țări nu poate fi pusă pe o singură mână. Dacă aceasta greșește, să fie alții care s-o ia și să o ducă mai departe”.