Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XX)

Unele documente aflate în arhive au fost întocmite sub formă de tabele. Evident, este dificil, inclusiv sub aspect grafic, să fie prezentate în serialul de față. Nu pot, însă, să trec peste astfel de izvoare istorice fără măcar să le pomenesc. Acum, este vorba despre cele întocmite de Siguranță în vederea informării Mareșalului Ion Antonescu despre activitatea comuniștilor în perioada 1 aprilie 1942 – 1 aprilie 1943.

Primul tabel conținea un „inventar” al manifestelor și al altor materiale propagandistice. În alt tabel erau menționate câteva broșuri și texte mai lungi, inclusiv sub formă de ziare, difuzate în București, Iași, Piatra-Neamț, Timișoara, Constanța, Craiova, Rm. Vâlcea, Arad, Brașov, Cernăuți, Chișinău etc..

Un al treilea tabel era intitulat: „Comuniști identificați, percheziționați, arestați, deferiți Justiției, condamnați, internați în lagăre, executați în perioada 1 aprilie 1942-1 aprilie 1943”.

Prezint doar totalul pentru fiecare categorie: identificați, 1.172; percheziționați, 1.036; arestați, 791; deferiți Justiției, 142, condamnați, 316 (aici este, probabil, o eroare; cum să fie mai mulți condamnați comparativ cu cei deferiți Justiției?), internați în lagăre, 640. Rubricile cu numărul celor condamnați la moarte și executați au rămas necompletate (deși au fost cazuri). Precizez: tabelele se refereau exclusiv la perioada indicată. Nu erau „contabilizate” identificările, arestările, condamnările etc. înregistrate înainte de 1 aprilie 1942.

 

Revin la documentele care s-au ocupat de evenimentele desfășurate de-a lungul lunii aprilie 1943.

Potrivit Poliției, în noaptea de 1/2 aprilie, la uzinele „Astra”, „Metrom” și „D. Voinea” din Brașov s-au descoperit „manifeste comuniste”. În zilele lucrătoare s-au găsit manifeste în Parcul Domenii din Capitală, la uzina „Concordia – Armament” din Ploiești, la întreprinderile industriale din Constanța și Arad, precum și alte manifeste care prezentau poziția PCdR față de regimul antonescian și față de relațiile româno-germane (inclusiv continuarea războiului).

La 2 aprilie 1943, SSI a remis o Notă referitoare la pozițiile PNL și PNȚ față de inițiativa lui Gh. Tătărăscu privind crearea unei așa-numite „Uniuni sacre”.

S-a relevat că Tătărăscu, din prudență, n-a remis textul semnat de el personal, ci l-a dictat persoanelor angajate să transmită propunerea pe un text copiat de fiecare la mașinile de scris.

Tătărăscu l-a chemat pe N. Negură, fostul ministru al Cooperației, și l-a rugat să transmită textul lui Dinu Brătianu. SSI a fost prompt și de această dată:

 

„Negură l-a vizitat personal pe Dinu Brătianu, care i-a replicat imediat că nu vede nicio posibiltate de colaborare cu Tătărăscu pe care îl consideră compromis. Chiar dacă ar accepta o asemenea colaborare, a spus Dinu Brătianu, aceasta nu va fi consimțită în niciun mod de către Maniu, care vede în Tătărăscu fostul principal instrument al ex-regelui Carol al II-lea”.

 

În ceea cel îl privește, Maniu i-a anunțat pe amicii săi că socotește necesar să răspundă în scris și sub semnătură propunerii făcute de Gh. Tătărăscu. Răspunsul a fost redactat sub forma unei scrisori adresată lui Mircea Cancicov, un alt mandatar al lui Tătărăscu. În esență, respingea inițiativa și – în concluzie – și-a argumentat astfel decizia:

 

„Tătărăscu a făcut demersul său cu scopul de «a-și acumula capital politic în străinătate, fiind sigur că propunerile sale nu pot fi decât respinse de grupările liberală și național-țărănistă»”.

 

Maniu a remis personal acest răspuns lui Dinu Brătianu și lui Barbu Știrbei, ca un act de curtenie și de solidaritate. Barbu Știrbei și dr. C. Angelescu, la rândul lor, l-au anunțat pe Tătărăscu că propunerea lui nu poate fi luată în considerare, din moment ce președinții celor două partide democratice – care dețin sufragiile marii majorități a opiniei publice – au respins-o.

 

În zilele următoare, SSI și Poliția au semnalat alte „acțiuni comuniste”:

 

„În dimineața zilei de 3 aprilie c., au fost găsite aruncate în curtea liceului «Marele Voievod Mihai» din Capitală, 6 manifeste comuniste, scrise de mână și având următorul cuprins:

«Elevi!

Voi sunteți elemente de conducere ai României de mâine. Scrieți mare pe pereți, ziduri, uluci etc. (…) La luptă contra nemților!».

Semnează «Studenți patrioți».

Se fac cercetări pentru prinderea autorilor și colportorilor”.

*

„La începutul săptămânii trecute (7 aprilie) au fost răspândite la Arad trei manifeste în limba română și unul în limba maghiară.

(Iată un fragment din manifest – n.n.):

«Muncitori, să nu lucrăm pentru războiul de piraterie al hitlerismului. Distrugeți materialul de război.

Ceferiști! Faceți să deraieze trenurile armatei germane ca și cele de marfă. Stricați locomotivele. Să provocăm haos și învălmășeală în circulație.

Țărani! Nu dați nici un bob de grâu, nici un ban și nici un soldat lui Antonescu. Să apărăm împreună și înarmați viața și averea noastră contra rechizițiilor, jandarmilor și agenților de urmărire»”.

*

În noaptea de 7/8 aprilie a.c., elemente neidentificate au lipit pe Șoseaua Mihai Bravu câteva manifeste, format mic, pe care fusese șablonat: «Nu vrem să murim pentru nemți!».

În zorii zilei manifestele au fost dezlipite și distruse de organele polițienești. S-au intensificat măsurile de supraveghere pentru arestare autorilor”.

 

Buletinele informative ale Siguranței și SSI se refereau și la decizii ale conducerii PCdR, unele dintre acestea cu trimitere directă la alte forțe opoziționiste:

 

„Pentru intensificarea propagandei antigermane în rândurile populației, conducerea centrală a Partidului Comunist din România a lansat, în ultimul timp – ca anexă la buletinul intitulat «România liberă» – un apel semnat «Comitetul Uniunii Patriotice», adresat către toate partidele și organizațiunile politice, economice, culturale, personalități etc., pentru încadrarea lor în Frontul Patriotic Antihitlerist.

Acest «Front» ar avea menirea să participe la distrugerea mașinii de război germane și să înlăture exploatarea hitleristă.

– În legătură cu repartiția buletinului «România liberă», editat de Partidul Comunist, militanții comuniști au primit instrucțiuni să difuzeze această publicațiune, cât mai larg, în rândurile populației.

Totodată, s-au reînnoit directivele, în sensul că organizațiunile comuniste să formeze grupuri de «prieteni ai presei patriotice», cu ajutorul cărora să intensifice acțiunea antihitleristă dându-le și misiunea de a răspândi buletinul menționat.

Direcțiunea Generală a Poliției a luat măsuri pentru identificarea militanților comuniști care iau parte la această acțiune.

– Elementele comuniste din Capitală au primit cuvânt de ordine ca, concomitent cu publicațiunile clandestine difuzate de la centru, să răspândească știrile posturilor de radio inamice, sub formă de manifeste, scrise cu mâna sau la mașină.

Prin această acțiune, Partidul Comunist speră că va putea crea, în rândurile populației, un puternic curent antigerman.

Chestiunea se urmărește”.

 

Ca de obicei, Jurnalul lui Ioan Hudiță a consemnat la 8 aprilie 1943 fapte și date relevante și pentru reconstituirea drumului spre coagularea unui număr mai mare de forțe antihitleriste și antirăzboi.

 

„Mă duc la Lupu, căci suntem invitați la dejun la finul său, Titel Petrescu. Bietul Titel rămâne mereu același om de treabă, dar naiv și lipsit de orice energie. Pe drept cuvânt prietenii lui apropiați îl consideră un «președinte de paie, o mămăligă pur și simplu». El ține legătura cu mine și cu Lupu, iar din timp îl mai vede și pe Maniu. Prietenii săi apropiați, Flueraș și Jumanca , văd mai des pe Maniu, însă nici aceștia nu sunt mai activi decât Titel Petrescu. Organizația partidului lor funcționează doar pe hârtie, iar șefii lui, când se întrunesc la două-trei luni, nu fac decât să citească memoriile partidului nostru, trimise lui Antonescu și buletinele noastre săptămânale pe care le expediem cadrelor noastre județene. Pe conducătorii social-democrați îi interesează serios un singur lucru: polemica lor cu șefii comuniști, pe care îi acuză că sunt «în slujba Moscovei, neavând nimic comun cu interesele neamului nostru». Titel se ocupă și azi de ei, spunând că «toată mișcarea comunistă din țară e susținută de Moscova cu bani care i se transmit prin Banca lui Groza de la Deva, pe linia Budapestei». Noi nu-i spunem nimic despre ajutoarele noastre bănești pe care le dăm lui Constantinescu și lui Pătrășcanu”.

 

Tot Ioan Hudiță a consemnat în Jurnalul său o „întâmplare” consumată la 13 aprilie în biroul generalului Piki Vasiliu, în Ministerul de Interne, la 13 aprilie 1943.

 

„Cu un aer serios, dar politicos, generalul mi-a citit o notă de serviciu pe care i-a trimis-o Antonescu pentru a-mi fi adusă la cunoștință mie și lui Ghiță Pop, ca reprezentanți ai secretariatului partidului nostru. Nota se referea la decretul prin care fuseseră desființate și interzise partidele politice și repeta această interdicție odată cu sancțiunile prevăzute în decret referitoare la încălcarea lor. Nota se încheia cu asigurarea că de îndată ce situația militară de pe front o va permite, partidele vor fi libere să se organizeze și se vor fixa alegeri libere pentru Corpurile legiuitoare. După ce mi-a citit această notă, i-am răspuns într-o formă tot atât de politicoasă că Partidul Național Țărănesc și național liberalii au refuzat de la început să se supună acestui decret, tot așa cum a refuzat și sub Carol al II-lea și cum vechiul Partid Național din Ardeal a refuzat să se supună guvernului maghiar când acesta a decretat desființarea lui (…)

În cursul conversației care s-a angajat cu generalul și care a durat o oră și ceva i-am amintit că noi ajunsesem tacit la o oarecare înțelegere cu Mareșalul pentru a ne continua activitatea noastră de cadre, cu condiția să nu organizăm întruniri și manifestații publice, care ar putea pune regimul într-o situație echivocă față de aliații țării, nemții. «Nu înțeleg ce s-a întâmplat, l-am întrebat eu, pentru ca d-l Mareșal să-și modifice atitudinea față de noi și să ne dea acest avertisment»”.

 

Din punctul de vedere al multor lideri politici și gazetari, precum și al majorității istoricilor se consideră că evenimentul central al lunii l-a constituit întâlnirea Antonescu – Hitler (care a avut loc în intervalul 12-14 aprilie la Cartierul General al Führer-ului de la Klessheim, lângă Salzburg). Există stenograme și parafraze consemnate de la toate convorbirile celor doi. Prin urmare, nici despre acest eveniment nu este cazul să relatez pe larg. De fapt, după schimburile de păreri privind desfășurarea războiului s-au aflat în atenție doar două „Dosare”. Dar să o luăm sistematic citând din stenogramă:

 

„De la început, după câteva cuvinte introductive de salut, Hitler a precizat că «în afară de dorința de a avea cu Antonescu o discuție asupra problemelor generale ce rezultă din situația de front a apărut un motiv special pentru care Mareșalul Antonescu a fost rugat să vină la Salzburg». Urmează să se discute o chestiune care deja de luni de zile necesită într-un fel clarificare, pentru că «împovărează războiul și pune în primejdie rezultatele dobândite». Analizând situația de ansamblu, Hitler s-a referit la două posibilități pentru sfârșitul războiului: o victorie a Axei sau nimicirea ei totală. În consecință, a subliniat necesitatea stringentă de a lua toate măsurile în vederea luptei până la ultimele resurse. «Soluția – afirma Hitler – este numai o victorie clară»”.

 

În continuare, a adus acuzații grave în legătură cu „tatonările” conducerii României pentru deschiderea unor negocieri cu Puterile Occidentale, datele prezentate dintr-un dosar special fiind furnizate, cu siguranță, de agenturile germane din Istanbul. Ion Antonescu a respins acuzațiile și l-a apărat pe Mihai Antonescu, astfel încât să-l salveze nu numai pentru păstrarea funcției, ci și de la posibilitatea condamnării la mulți ani de închisoare sau chiar la pedeapsa capitală.

Al doilea „Dosar” din care a citat Hitler conținea documente „compromițătoare” referitoare la Iuliu Maniu.

Stenograma convorbirii consemnează că Mareșalul a dat asigurări că „va continua drumul alături de Germania până la sfârșitul războiului”. Apoi, a subliniat (tot în legătură cu „dosarele” lui Hitler) că Palatul Regal nu are nicio influență asupra politicii interne și externe a României. Opoziția politică, îndeosebi Maniu, nu contează. „Maniu nu a riscat să înceapă tratative pentru că el știe precis că atunci și-ar pierde libertatea”.

 

A doua zi (13 aprilie), la reluarea convorbirilor, rezumând acuzațiile formulate de Hitler în ziua precedentă, Mareșalul constata că era vorba despre trei probleme: 1) atitudinea Regelui; 2) întrebarea dacă Mihai Antonescu a vorbit în numele Germaniei; 3) dacă Mihai Antonescu a dat ambasadorului român la Madrid indicațiile care i se reproșează.

Mareșalul a spus, din nou, că „regele e un copil care fusese călăuzit pe căi greșite, dar a fost energic chemat la ordine”. De asemenea, a negat că Mihai Antonescu sau reprezentanții diplomatici ai României ar fi vorbit în numele Germaniei. A declarat că acordă deplină încredere lui Mihai Antonescu și că „l-ar costa grele lupte în sufletul său dacă ar trebui să se despartă de Mihai Antonescu, care și-a pus viața în joc alături de dânsul. N-ar putea să spună dacă această despărțire va fi făcută acum. Trebuie să se țină seama de durerea pe care i-o pricinuiește această chestiune”. Stenograma mai menționează:

 

„Mareșalul Antonescu a repetat motivele care l-au determinat să nu întreprindă nimic împotriva lui Maniu, care ca personalitate istorică se bucură de multă stimă din partea poporului și mai ales din partea țăranilor și o măsură luată împotriva sa n-ar duce decât la transformarea lui într-un martir. De altfel, Maniu nici nu îndrăznește să devină activ. Dacă, totuși, ar fac-o, ar fi îndată arestat”.

 

Ministrul german de externe, von Ribbentrop a încercat să obțină un angajament oficial potrivit căruia România va respecta Protocolul din 11 ianuarie 1943, astfel încât să livreze Germaniei, în cursul acelui an, 4 milioane tone de petrol.

 

„Aici nu este vorba de problema cum ar putea obține Germania cât mai mult petrol pentru sine, ci mai curând de faptul că are extrem de urgentă nevoie de acest petrol pentru războiul comun (…) În situația de astăzi este important ca trupele combatante în răsărit și de pe celelalte fronturi să fie aprovizionate corespunzător nevoilor lor, chiar cu riscul de a jertfi ramuri ale economiei (românești – n.n.), neimportante pentru război”, a subliniat von Ribbentrop.

 

Antonescu l-a informat că dăduse „indicații” noului ministru al Economiei Naționale, generalul Gheorghe Dobre, să facă „absolut tot posibilul” pentru a veni în întâmpinarea cererilor Reich-ului. În schimb, nu și-a reînnoit angajamentul de a livra Berlinului cele 4 milioane de tone de petrol. A mai atras atenția că la încheierea protocolului din ianuarie 1943 avertizase că „este aproape imposibilă” livrarea unei asemenea cantități. Evoluția exportului de petrol românesc de care a beneficiat Germania a fost următoarea: în 1941, 2,4 milioane de tone; în 1942, 2,1 milioane de tone; și în 1943, 2,5 milioane de tone.

La finalul convorbirilor Antonescu-Hitler nu s-a obținut angajamentul Conducătorului Statului Român că nu va stabili punte de legătură cu Puterile Occidentale.

 

Rezultatele întâlnirii la nivel înalt româno-germane de la Salzburg au făcut obiectul mai multor analize la nivelul conducerii PNȚ. Despre toate acestea a relatat Ioan Hudiță în Jurnalul său, inclusiv despre audiența pe care i-a acordat-o Conducătorul Statului.

 

„Mareșalul m-a primit cu un calm vădit forțat și a început în felul următor de îndată ce m-am așezat jos: «Datorită memoriilor și scrisorilor de care nu se mai satură șeful d-voastră, eu am ratat scopul principal al întrevederii mele recente cu Führerul, căci în loc să discut cu el problema reîntregirii Ardealului, m-am văzut în situația neplăcută de a-i da explicații în privința activității politice nepermise a partidului d-voastră și a d-lui Maniu în special». Antonescu mi-a povestit apoi ce s-a întâmplat la întrevederea lui Hitler”. (Nu mai redau cele „povestite”, deoarece, în esență, coincid cu ceea ce am consemnat în paginile anterioare).

 

La scurt timp după întâlnirea la nivel înalt româno-germane, C.I.C. Brătianu și I. Maniu au adresat o scrisoare Regelui, scrisoare însoțită de textul unui Memoriul către Ion Antonescu:

 

„Nu am înțeles până astăzi să aducem la cunoștință Majestății Voastre nici un fel de întâmpinare cu privire la evenimentele care se desfășoară (…). De asemenea nu socoteam că e bine ca în timp de război Coroana să fie amestecată sub nicio formă în discuțiile de ordin politic. Demersul de acum către domnul mareșal Antonescu e însă determinat de o chestiune de excepțională gravitate de a cărei rezolvare depinde însăși soarta țării și care depășește răspunderile politice obișnuite. În consecință, socotim că a venit momentul să aducem la înalta cunoștință a Majestății Voastre punctul nostru de vedere, care reprezintă de altfel sentimentul opiniei publice”.

 

În Memoriul la care se făcea trimitere, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu au scris, între altele:

 

„Domnule Mareșal, vă este cunoscută atitudinea noastră și a partidelor pe care le reprezentăm față de politica Dvs. pe care o duceți alături de Germania și alături de aliații ei. V-am semnalat continuu gravele primejdii la care expuneți națiunea română, făcând acte de solidarizare cu cei care au ciuntit România Mare și care, în mod inevitabil, merg la catastrofă, având contra lor cele mai mari și mai puternice națiuni ale lumii. Dv., ca șef al unui regim de dictatură nu aveți dreptul să angajați națiunea într-o direcție în care ea nu vă poate urma, deoarece ea are conștiința că, odată Basarabia și Bucovina readuse la trupul țării, România nu are niciun motiv să lupte ori să dorească înfrângerea Angliei și a Statelor Unite, națiuni care, alături de Franța și de ceilalți aliați ai lor în războiul trecut, a pierdut milioane dintre fii lor ca prin victoria noastră comună să se realizeze visul nostru secular, unitatea tuturor românilor între frontierele lor etnice. Interesul și onoarea națională nu permit să avem astăzi sentimente și atitudini ostile față de Marile Democrații anglo-americane, aliații naturali ai noștri și ai tuturor națiunilor mici de pe glob (…) Ținem în special să protestăm cu tărie împotriva caracterului anti-anglo-saxon ce se dă războiului nostru prin acest comunicat (era vorba despre comunicatul referitor la întâlnirea Antonescu-Hitler – n.n.) rugându-vă ca în viitor să împiedicați astfel de manifestări de natură a prejudicia grav interesele naționale ale României”.

 

Direct și indirect, Mareșalul Antonescu a răspuns Memoriului care îi fusese adresat de Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, printr-un amplu discurs rostit la Școala Superioară de Război din București la 21 aprilie 1943. Discursul a durat mai bine de două ore, constituind în fapt o lecție de istorie, predată cursanților Școlii. De asemenea, Mareșalul a făcut referiri la evenimentele de actualitate și, în acest sens, a afirmat:

 

„Noi nu suntem vinovați de ce s-a petrecut la Donețk și Stalingrad. Nu fac critică conducerii germane. O spun pentru ușurarea conștiinței celor care au avut destinul tragic să comande acolo. Am convingerea că Armata Română se va redresa după această înfrângere. Ea nu va mai merge pe câmpul de luptă decât perfect instruită, perfect înarmată și mai ales bine încadrată. Problema înfrângerii a trecut în istorie și ea va fi judecată de istorie. Noi trebuie să lucrăm serios, repede și să procedăm radical (…) Avem nevoie de un spațiu vital mai mare. Dar pentru aceasta avem nevoie de forță. O forță reală, nu artificială. Armata este sinteza unui popor. Popor mic înseamnă armată puternică. Putregaiul nu a dat niciodată o armată puternică. Popoarele puternice, chiar fără forță militară puternică, s-au salvat, invers, nu. La această operă trebuie să concure Familia, Școala, Biserica și, în special, Armata. Dumneavoastră trebuie să gândiți bine și să începeți o operă serioasă”.

 

În perioada la care mă refer au fost emise numeroase alte documente, edificatoare pentru stările de spirit dominante în rândurile populației și pentru modul în care erau orientate politicile partidelor. Astfel, la 17 aprilie Inspectoratul General al Jandarmeriei a ordonat unităților subordonate să țină seama de ceea ce se întâmpla în țară „în urma vizitei dl Mareșal Antonescu la Cartierul General al Führer-ului”. Ordinul menționa, între altele:

 

„Conducerea centrală a Partidului Comunist a dispus ca organizațiile din subordine să popularizeze în masele muncitorești știrea că domnul mareșal a oferit germanilor mobilizarea totală a românilor și punerea lor la dispoziția Comandamentului german. (…) Față cu cele mai sus, luați măsuri de supraveghere în special pentru ziua de 1 mai a.c. Se atrage atenția îndeosebi asupra măsurilor ce urmează a se lua în centrele muncitorești pentru împiedicarea la timp a oricărei încercări de manifestare sau răspândire de manifeste. În ziua de 1 mai 1943, se va raporta telefonic Inspectoratului General, centralizat pe inspectorate, la ora 11 și 18 situația de pe teritoriu”.

 

La 18 aprilie, Prefectura Poliției Capitalei a emis o Notă informativă referitoare la activitatea Partidului Comunist, sintetizând indicațiile date de conducerea acestuia în vederea organizării de acțiuni în centrul cărora urmau să se afle revendicările de ordin economico-social.

 

„Se vor folosi formele cele mai indicate pentru organizarea femeilor ca: asistența mamei, protecția copilului, comitete de luptă împotriva scumpetei și fiscalității, acțiuni de cartier cu caracter edilitar și de igienă, maternități, băi, grădinițe de copii, leagăne etc. (…)

Conducerea comunistă a cerut să fie folosit un număr cât mai mare de femei, iar acolo unde este cazul, femeile să fie trecute în locurile de conducere ale acestei secțiuni”.

 

SSI, Siguranța, Poliția au remis aproape zilnic Mareșalului Antonescu exemplarele originale ale documentelor PCdR confiscate cu prilejul unor percheziții și al altor măsuri de identificare a celor care le-au tipărit și răspândit. Concretizez și acest aspect cu Nota SSI din 18 aprilie 1943, care a conținut o evaluare cuprinzătoare a tuturor acțiunilor întreprinse de PCdR în special în vederea strângerii legăturilor cu liderii partidelor tradiționale cu scopul mereu subliniat de a se constitui o coaliție antiregim și antirăzboi. În acest document se definea viziunea PCdR privind obiectivele „Frontului Patriotic” care urma să fie constituit în cel mai scurt timp (erau teze și obiective conținute și în documentele prezentate până acum. De aceea nu mai detaliez).

Mai rețin doar o Notă din 27 aprilie 1943 a Siguranței, care s-a referit la un alt aspect al realităților din acea perioadă:

 

„Sînt informații că soldații veniți de pe front ar declara că nu se vor mai duce înapoi să lupte cu Rusia deoarece, pe lîngă că sînt împușcați de ruși, sînt împușcați și de germani pe la spate.

Ei spun că sînt urîți de germani și că nu au fost lăsați să se urce în trenuri, fiind astfel nevoiți să parcurgă pe jos mii de kilometri.

Unii din ei vor spune că preferă să fie împușcați acasă lîngă familiile lor decât să mai meargă înapoi. Ei spun că înțeleg să lupte însă să ni se dea Ardealul, nu să lupte pentru germani (…) Centrala Partidului Comunist din România a dat dispoziții membrilor săi să intensifice propaganda defetistă în rândurile militarilor chemați la unități, îndemnîndu-i să nu lupte cînd vor fi trimiși pe front deoarece germanii vor pierde războiul. În acest sens vor fi trimise manifeste, prin curieri de la Centru, adresate noilor recruți și care vor cuprinde îndemnuri la nesupunerea la încorporare și la dezertarea la inamic atunci cînd vor fi duși pe front”.