Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XXI)

În ziua de 1 mai 1943 au avut loc doar acțiuni sporadice inițiate de PCdR în contrast cu instrucțiunile despre care informau frecvent Poliția, Siguranța și SSI. Cu toate acestea, instituțiile respective solicitau să se întărească vigilența în vederea preîntâmpinării acțiunilor la care se refereau documentele anterioare. Astfel, la 3 mai 1943, Direcția Generală a Poliției a trimis un ordin în care se arăta, printre altele:

 

„Una dintre preocupările principale ale Comitetului Central Comunist este de a întreține prin toate mijloacele ce stau la îndemână, literatură ilegală, șoapte de la om la om, o propagandă antirăzboinică și pacifistă (…) Această propagandă arată că cei mai buni fii ai Ardealului au fost sacrificați la Stalingrad, în timp ce Ardealul stă mai departe sub stăpânirea grofilor budapestani. Jertfele pe câmpurile de bătălie din Rusia Sovietică sunt inutile. Propaganda comunistă arată că adevărații patrioți trebuie să se păstreze pentru bătălia reîntregirii Ardealului”.

 

Tot la 3 mai 1943, SSI a trimis o informare despre aceleași intenții ale PCdR, precum și despre ofertele unor lideri din perioada interbelică de a se alcătui coaliții cât mai cuprinzătoare. Citez din documentul aferent:

 

„Demersul făcut de Gh. Tătărăscu în vederea alcătuirii unei «Uniuni Sacre» a arătat conducerii liberale că fostul prim-ministru este hotărât să întreprindă o acțiune pentru a-și consolida poziția sa personală. (…)

Un comitet alcătuit din Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Bebe Brătianu și dr.-ul Costinescu are sarcina să procedeze la refacerea organizațiilor județene, luând contact cu fruntașii locali și desemnând noile conduceri ale organizațiilor provinciale. Indicațiile date emisarilor însărcinați să ia contact cu fruntașii locali sunt următoarele:

1. a) Gruparea liberală se află într-un pact politic cu gruparea Național-Țărănistă condusă de Maniu;
2. b) ea urmărește o politică alături de Anglia și America și are ca țel refacerea granițelor naționale;
3. c) sunt reprimiți în grupare și acei care au lucrat în FRN (era vorba despre Frontul Renașterii Naționale, pseudopartidul subordonat Regelui Carol al II-lea – n.n.) fără să fi avut posturi de răspundere și fără să se fi compromis direct în politica care a dus la ciuntirea hotarelor;
4. d) persoanele apropiate de Tătărăscu urmează să formeze obiectul de atenție specială a emisarilor liberali”.

 

Se impune să remarc, din nou, că acțiunile opoziționiste (fiecare în parte și toate în ansamblu) au fost, într-o tot mai mare măsură, influențate de desfășurarea războiului. În același timp, evenimentul care a avut o foarte mare influență în desfășurarea tratativelor pentru crearea unui Bloc al partidelor cu orientări antihitleriste l-a constituit decizia de autodizolvare a Internaționalei Comuniste (COMINTERN). Detalii interesante despre această decizie sunt conținute în Jurnalul lui Gheorghi Dimitrov (scris la zi în perioada 1933-1949), liderul bulgar care a fost, începând din 1935, după celebrul proces de la Leipzig, secretar general al IC. Astfel, în însemnarea din 8 mai 1943 citim:

 

„În seara aceasta, m-am dus împreună cu Manuilski (adjunctul lui Dimitrov în conducerea Comintern-ului – n.n.) la Molotov (cunoscutul comisar al poporului în domeniul politicii externe sovietice – n.n.) am discutat despre viitorul Internaționalei Comuniste. Am ajuns la concluzia că instituția Comintern-ului, centrul de îndrumare pentru partidele comuniste, reprezintă, în condițiile actuale un impediment în calea dezvoltării independente a partidelor comuniste și a îndeplinirii sarcinilor specifice. Trebuie elaborat un document care să desființeze acel centru”.

 

Peste câteva zile, după șocul produs de intenția menționată, Dimitrov a notat (11 mai 1943):

 

„Manuilski și cu mine am redactat un proiect de rezoluție a CEIC (Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste – n.n.) privind desființarea Internaționalei Comuniste. Am trimis proiectul lui Stalin și Molotov. În seara aceasta, Manuilski și cu mine ne-am întâlnit cu Stalin (Molotov a fost și el prezent). Stalin a aprobat proiectul nostru. Am discutat despre implementarea rezoluției. Am stabilit următoarea procedură: 1) examinarea proiectului într-o ședință a prezidiului și adoptarea lui ca propunere pentru secții (respectiv, partidele membre ale IC – n.n.); 2) distribuirea lui către secții și solicitarea consimțământului acestora; după primirea consimțământului secțiilor, publicarea lui. În ceea ce privește funcțiile care vor continua de acum înainte și sub ce formă – Malenkov și cu mine am primit sarcina să discutăm și să elaborăm o propunere concretă.

În această privință, Stalin a spus: «Experiența a arătat că nu poate exista un singur centru conducător internațional pentru toate țările. Acest lucru a devenit evident în vremea lui Marx, în vremea lui Lenin, dar și astăzi. Poate că ar trebui să existe o tranziție către asociațiile regionale, de exemplu, din America de Sud, Statele Unite ale Americii și Canada, din anumite țări europene ș.a.m.d., dar nici măcar aceasta nu trebuie să fie făcută în grabă»”.

 

A urmat, la 13 mai 1943, o ședință restrânsă a Prezidiului CEIC cu participarea liderilor unor partide comuniste: Thorez și Marty (Franța); Dolores Ibarruri (Spania); Pick, Ulbright, Coplenig (Germania), Raczosi, Sverma Wolf – Farcaș (Ungaria), Kolarov (Bulgaria), Pauker (România), Manuilski și Dimitrov. Înaintea acestei ședințe a fost primit următorul mesaj al lui Stalin:

 

„1. Nu grăbiți această chestiune. Trimiteți proiectul spre dezbatere, dați-le membrilor prezidiului CEIC posibilitatea de a le analiza timp de două sau trei zile și de a introduce amendamente. Și membrii lui vor avea anumite amendamente de făcut.

2. Deocamdată nu trimiteți proiectul către țări străine. Vom decide ulterior asupra acestui lucru.
3. Nu lăsați impresia că pur și simplu îi alungăm pe tovarășii din conducerile străine. Oamenii vor lucra pentru ziare. Ar trebui să fie fondate patru ziare (în germană, română, italiană și maghiară); se pot forma și comitete antifasciste separate și ale germanilor și celorlalți”.

 

S-au desfășurat alte reuniuni, iar la 20 mai 1943, Dimitrov a notat:

 

„Stalin a sunat: «Nu s-ar putea ca rezoluția prezidiului să fie prezentată presei astăzi? Oare ar trebui grăbită». I-am explicat că trimit un mesaj radio codificat astăzi, în cursul după-amiezii, serii și nopții către diferite partide. Acestea îl vor descifra și vor descoperi conținutul nu mai devreme de mâine după-amiază sau seara. Ar fi ciudat să fie publicată înainte de acest moment. Trebuie trimis presei nu mai devreme de mâine seară pentru a fi publicat la 22 mai. Așa a rămas”.

 

În ziua următoare, în biroul lui Stalin, cu participarea membrilor și membrilor supleanți ai Biroului Politic al CC al PCUS s-a adoptat textul rezoluției. Prezintă interes evaluările lui Stalin, așa cum au fost notate – și ele – în Jurnalul lui Gheorghi Dimitrov (citez):

 

„Stalin explică faptul că, din experiență, pe vremea lui Marx, pe vremea lui Lenin, dar și acum este imposibil să se conducă Mișcarea Muncitorească Internațională dintr-un singur centru. Mai ales acum în condiții de război când partidele comuniste din Germania, Italia și alte țări au sarcina de a înlătura de la putere guvernele și de a pune în aplicare tactici defetiste, în timp ce partidele comuniste din URSS, Anglia, America și alte țări, dimpotrivă, au sarcina de a susține cât mai mult guvernele, pentru distrugerea imediată a inamicului. Ne-am supraestimat resursele atunci când am înființat IC și am crezut că vom putea conduce mișcarea din toate țările. A fost greșeala noastră. Existența, în continuare, a IC ar discredita ideea internațională, ceea ce nu ne dorim.

Există un alt motiv pentru desființarea IC, menționată în rezoluție. Acesta este faptul că partidele comuniste care alcătuiesc IC sunt acuzate, în mod fals, că ar fi presupuși agenți ai unui stat străin, ceea ce le îngreunează activitatea în rândul maselor. Prin desființarea IC lipsește inamicul de acest atu. Pasul pe care îl facem acum va consolida, fără îndoială partidele comuniste, ca partide naționale ale clasei muncitoare și, în același timp, va consolida internaționalismul maselor populare, un internaționalism a cărui bază este Uniunea Sovietică”.

 

În ziua de 24 mai 1943, Ioan Hudiță nota în Jurnalul său:

 

„În fine, și ziarele noastre se ocupă de chestiunea dizolvării Internaționalei Comuniste, după ce presa germană și-a fixat poziția față de ea, cu două zile mai înainte. Presa noastră nu face decât să repete ca un papagal punctul de vedere german în sensul că această măsură dovedește un singur lucru, situația disperată a Sovietelor, care se tem să nu fie abandonate de anglo-americani, tocmai acum când rezistența lor este pe sfârșite”.

 

Autodizolvarea Internaționalei a III-a și urmările acesteia au făcut obiectul multor dezbateri în rândurile liderilor PNȚ și PNL. La aceste dezbateri s-a referit și o Notă SSI din 24 mai 1943 în care erau expuse pe larg opiniile lui Iuliu Maniu. Redau ideile esențiale:

 

„1. Știu că există multă lume serioasă care crede că, până la urmă, puterile anglo-saxone vor găsi mijlocul să limiteze influența sovietică în lume. Nu sunt dintre aceștia (…)

2. Cred de mult că după război partidele comuniste vor juca un rol important în toate statele. Partidul Comunist Român va trebui, de asemenea, să funcționeze în mod legal.
3. Trebuie să mai ținem seama și de situația de la noi unde Mișcarea Social-Democrată și curentele moderate din sânul muncitorimii au fost anihilate de comunism (…)
4. Aceasta este situația în momentul în care Stalin hotărăște să dizolve Internaționala a III-a, cu scopul de a da posibilitatea partidelor comuniste din Anglia și America – și mai târziu și din alte state – să poată colabora cu partidele democratice la succesul războiului și la organizarea politică și socială de mâine.
5. Pe noi nu ne interesează însă acțiunea partidului comunist numai din punctul de vedere al viitoarei configurații politice interne a țării. Noi va trebui să colaborăm cu muncitorimea și, deci, să stabilim relații cu partidul comunist.

Această colaborare se impune din două motive:

1. a) dintr-un considerent internațional, care ne va obliga să alcătuim un front unitar democratic, întins până la stânga extremă; acest front ne va da și posibilitatea să asociem partidul comunist la scopurile noastre în politica externă;
2. b) ca reformele sociale le vom realiza să se facă cu colaborarea partidului comunist – și nu în afara acestuia – pentru a tăia astfel orice posibilitate de noi agitațiuni radicale.

Hotărârea noastră de a colabora cu partidul comunist este însă condiționată de atitudinea și tendințele pe care el le va arăta în momentul când va fi pus în situația de a activa în mod legal”.

 

SSI urmărea permanent și articolele relevante din presă. Așa s-a „născut” și Nota din 28 mai 1943:

 

„Ziarul «Curentul» de vineri 28 mai a.c. relatează incidente ce se petrec în satele din jurul Timișoarei între diferite grupuri de tineri șvabi.

Cercurile germane informate precizează că aceste incidente au un caracter politic și sînt o urmare a hotărîrii ca toți tinerii germani din România să fie înrolați în armata germană.

Formațiunile grupului etnic întreprind expediții de pedepsire împotriva gospodăriilor și familiilor celor care refuză să se înroleze. Grupuri înarmate pătrund în gospodăria respectivă, devastează totul și maltratează pe toți membrii familiei.

Asemenea incidente se petrec în numeroase localități locuite de sași și șvabi din Ardeal și Banat.

Împotriva celor susținute de propaganda grupului etnic, numeroase categorii de germani locali refuză să se înroleze”.

 

În „vizorul” SSI se aflau și sferele academice, mai ales când existau conexiuni cu mediul politic. Iată fragmente din Nota emisă la 28 mai 1943:

 

„Discursul de recepție rostit de Gh. Brătianu la Academie este socotit în lumea politică ca un început de definire a noii pozițiuni adoptată de șeful prezumtiv al Partidului Liberal.

Din pasagiile finale ale acestui discurs se remarcă.

1) Un Pasagiu cu un caracter antigerman: «Istoria acestui neam nu este un joc al întîmplării, un capriciu al norocului, risipit în clipa însăși în care s-a înjghebat, efectul unei tranzacții vremelnice în ciocnirea de interese ale marilor imperialisme, ce tind numai la stabilirea, între ele, a unor zone de neutralitate și de echilibru. Nu este o «Românie a Congresului» (trimitere la Congresul de la Berlin din 1878 – n.n.), singura ce vor s-o admită istoricii unei țări vecine etc., etc.».

2) Nu numai caracterul revizionist al politicii sale, ci și fixarea Nistrului ca linie de demarcație între România și Răsărit. Astfel, el spune în pasagiul : «Iar cînd în orînduirea ce se va încerca a lumii de mîine; poporul nostru va revendica pămîntul întreg ce i l-a cuprins o dată hotarul, el nu va lega această moștenire de întîmplarea unei clipe de izbîndă, ci de înțelesul însuși al istoriei sale; aceasta i-a poruncit, în interesul suprem al păcii și al tuturor să părăsească ce era prea depărtat de bastionul său de dîrză împotrivire, peste Nistru, dincolo de Dunăre etc.

3) Un atac împotriva legionarilor care au ucis în împrejurările cunoscute pe Nicolae Iorga și, în același timp, aluzii la anumite complicități: «Va veni o dată vremea în care se va putea vorbi și despre sfîrșitul lui, tragedie asemănătoare doar aceleia în care Miron Costin etc.» și mai departe «privind măcar o dată desfășurarea împrejurărilor deasupra considerațiunilor oportuniste de loc și de timp. În zilele întunecate ce i-au curmat firul vieții, glasul lui Nicolae Iorga amuțise».

Și apoi: «Părea că se abate din albia săpată de veacuri cursul tradițional și firesc al istoriei românilor, după ce rășluiri samavolnice și vitregi fi călcaseră dreptul și hotarul».

Iar în partea finală: «S-a deșteptat din nou, mai puternic decît toate foliile și urgiile străine, ce-și împărțiseră minți și suflete, sentimentul adînc al gliei românești încălcate, al unității ei prăbușite»”.

 

În intervalul 8-21 mai 1943 în care au avut loc momentele prezentate (legate de autodizolvarea Cominternului), s-au petrecut în țară evenimente politice și militare demne de menționat. N-am vrut, însă, să fragmentez relatarea despre Comintern, așa că, acum, mă reîntorc la ziua de 13 mai 1943. Atunci a fost semnat la București acordul germano-român, care permitea înrolarea sașilor și șvabilor în unitățile Wehrmacht-ului și ale SS-ului. Este deosebit de important de precizat că pentru etnicii germani partea română a impus excepții semnificative. Astfel, nu aveau dreptul să se înroleze în unități militare germane următoarele categorii de specialiști: telefoniștii, radio-telegrafiștii, inginerii-topometri și altimetri, soldații observatori-meteorologi; ochitorii de arme automate, ochitorii pentru arme ușoare și grele, aruncătorii de grenade, infanteriștii țintași, aruncătorii de mine, țintașii de tunuri și obuziere; toți militarii ce aparțineau armei blindate și vânătorilor de care blindate, precum și cei care deserveau aruncătoarele de flăcări; piloții, mitraliorii și aruncătorii de bombe; toți soldații din marină; toți sanitarii și brancardierii; o ultimă categorie care era exceptată includea meseriași, unde interzicându-se plecarea maiștrilor, armurierilor și tehnicienilor de artilerie (artificierii).

Cu toate acestea, Berlinul a reușit „să extragă” foarte mulți entnici germani și să-i înroleze în Wehrmacht și în SS.

 

Tot în a doua decadă a lunii mai 1943 s-au consemnat mai multe tentative secrete de contactare a diplomaților occidentali, acreditați în state „neutre”, în vederea inițierii de negocieri pentru pace. Voi reveni cu prezentarea unor documente pe această temă. Până atunci citez din nou din Jurnalul lui Hudiță (21 mai 1943):

 

„Gheorghiță Bobulescu ne spune că la Siguranța Generală, unde lucrează el, «național țărăniștii sunt la mare preț» și că în fiecare zi sosesc rapoarte confidențiale despre activitatea lor în țară. Secțiile Siguranței din toate județele au instrucțiuni de la centru să urmărească numai pe fruntașii țărăniști. L-am rugat mai demult să-mi procure, dacă poate, o listă a agenților din partidul nostru care sunt în Serviciul Siguranței, lucru care ne-ar fi de mare preț. Gheorghiță mi-a spus și azi că așa ceva este peste puterile lui, el fiind prea nou în serviciu și neavând acces la birourile care se ocupă cu aceste lucruri.

«Știu însă, îmi spune el, de la un prieten care lucrează la aceste birouri, că Siguranța cheltuie bani grei cu spionajul care-l face în rândul muncitorilor bănuiți că ar fi în slujba Moscovei»”. Nicăieri în Jurnalul său, Hudiță n-a precizat că a primit măcar o parte din lista solicitată.

 

Simultan, se intensificau demersurile liderilor PNȚ menite să creeze premise pentru racolarea unor importante structuri sociale în vederea atingerii obiectivelor relevate în atâtea rânduri în acest serial. Rețin tot din însemnările lui Ioan Hudiță următoarele (27 mai 1943):

 

„Trec pe la Maniu, pe la 10.30. Facem o plimbare până la pădurea Băneasa cu mașina lui Leucuția. Putem vorbi astfel în liniște. Am luat câte o bere la restaurantul parcului. Am discutat pe larg chestiunea regelui și a generalului de care avem nevoie ca să-l aducem la conducerea Casei Regale și cu care noi să putem colabora. Maniu a pomenit azi alte două nume, generalul David Popescu, fost ministru de Interne și generalul Sănătescu (Constantin Sănătescu, al cărui rol a devenit tot mai important în perioada următoare – n.n.), fost comandant al Corpului 4 de Iași. Despre acesta din urmă mi-a vorbit acum câtva timp și Mihai Borcea , care-l cunoaște foarte bine de la Iași și cu care el e foarte bun prieten. A rămas să iau contact cu ei, dacă sunt potriviți pentru acest rol”.

 

Până la finalul lunii mai 1943, serviciile speciale au emis zeci de alte documente care s-au referit în special la discuțiile din diferite cercuri politice pe teme cu un pronunțat caracter repetitiv. Nu le voi trece în revistă. O notă distinctă merită (totuși) să fie remarcată, cum de altfel au apreciat mai ales Siguranța și SSI. Mai mulți informatori s-au referit la constituirea Frontului Patriotic Antihitlerist format din PCdR, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Madosz, Partidul Social Țărănist, precum și din unele organizații locale ale PSD (conducerea centrală a acestui partid refuza, deocamdată, orice formă de colaborare cu PCdR).

 

În arhive se găsește un amplu document al CC al PCdR, care a stat la baza constituirii Frontului Patriotic Antihitlerist (FPA). Citez câteva puncte programatice:

 

„Prin dizolvarea Internaționalei Comuniste a dispărut și ultima piedică din calea unirii tuturor forțelor naționale cu Partidul Comunist din România în lupta împotriva cotropitorilor hitleriști. (…) Conștient de gravitatea istorică momentului, Comitetul Central al Partidului Comunist propune tuturor partidelor și organizațiilor patriotice formarea unui Comitet Național de luptă pentru eliberarea țării. Comitetul Național are ca sarcină să mobilizeze și să unească toate forțele naționale ale țării, fără deosebire de partid și religie, în Frontul Unic Patriotic Antihitlerist al poporului (se prezentau 10 obiective ale unei platforme unitare. Unul dintre ele viza direct situația de pe front și alte aspecte de ordin militar – n.n.): salvarea armatei prin oprirea trimiterii de noi trupe și reîntoarcerea trupelor de pe frontul din răsărit; câștigarea ofițerilor și soldaților de partea Frontului Patriotic al poporului, constituirea în grupe de patrioți partizani; oprirea imediată a livrării de petrol, cereale, alimente și material de război pentru Germania; ruperea alianței cu Blocul Fascist și încheierea păcii separate cu Uniunea Sovietică, Anglia și America și cu toate țările democratice; răsturnarea guvernului actual și constituirea unui guvern cu adevărat național din reprezentanții tuturor partidelor și organizațiilor patriotice; aderarea României libere și independente la Blocul Antifascist al Națiunilor Unite; restabilirea libertății de asociație, a presei și de organizare; apărarea Ardealului de Sud și a Banatului; răsturnarea Dictatului la Viena și eliberarea Ardealului de Nord și asigurarea existenței poporului muncitor de la sate și orașe cu muncă și hrană; ajutorarea suficientă a invalizilor, orfanilor și văduvelor de război, de către stat și comune”.