Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XXIV)

Luna august 1943 a început cu primul mare bombardament al aviației americane asupra României. S-a vizat principala zonă petrolieră a țării cu centrul ei orașul Ploiești. Au fost serios avariate rafinăriile și alte obiective industriale. Ca urmare a acestui raid au murit 120 de persoane, iar 135 au fost rănite. Artileria antiaeriană a doborât 41 de bombardiere. Și-au pierdut viața 147 aviatori americani, iar 116 au fost făcuți prizonieri. Nu este cazul să insist, deoarece subiectul a fost tratat pe larg de mulți istorici. În schimb, se cer reamintite, pe scurt, consecințele de ordin militar, politic, economic, social ale bombardamentelor.

În Jurnalul lui, Ioan Hudiță a scris între altele:

„Maniu apreciază situația noastră ca foarte gravă, din moment ce anglo-americanii au început să ne bombardeze. Pentru el nu bombardamentele în sine sunt primejdioase, căci ele se explică prin necesitatea de a se distruge sursele de petrol din care se aprovizionează mașina de război germană, ci faptul că ele dovedesc o legătură tot mai strânsă între anglo-americani și Soviete. «Poate aceste bombardamente, zic eu, fac parte din planul lor de a organiza cel de al doilea front în Balcani, așa cum cere Churchill». Maniu rămâne la părerea lui că Churchill nu va reuși să-l convingă pe Roosevelt pentru simplul motiv că el nu vrea să supere pe ruși. Aceștia înțeleg foarte bine planul lui Churchill și de aceea se opun din răsputeri la debarcarea de trupe anglo-americane într-o regiune în care ei au așa de mari interese. «Într-un singur caz Moscova ar înghiți crearea unui front în Balcani, zice Maniu, dacă anglo-americanii ar putea obține intrarea Turciei în război. În cazul acesta, manevra lui Churchill ar avea o acoperire și față de Roosevelt, ca și față de Soviete» (…) Am căzut de acord că România trebuie să iasă cât mai repede din alianța germană”.

 

În ceea ce privește monitorizarea acțiunilor opoziționiste, ar fi de reținut, între altele, că, la 4 august, Poliția a descoperit difuzarea unui manifest al PCdR pe care l-a caracterizat drept foarte important. În consecință, a raportat „forurilor superioare”. Era atașat respectivul manifest din care citez:

 

„Atacul din ziua de 1 august a.c., al aviației nord-americane arată că România, la fel ca și Italia, nu se poate aștepta să fie sprijinită și apărată de către Germania.

Supoziția că atacul aviației norđ-americane s-a produs prin surprindere nu poate rezista, întrucît mijloacele de apărare antiaeriană trebuiau să fie pregătite pentru orice eventualitate. (…) Este cert că în urma atacului aerian tancurile și avioanele româno–germane, folosite pe frontul sovietic, vor avea de suferit din cauza lipsei de benzină.

Atacul din ziua de 1 august a.c. mai arată că populația românească vizată ca obiectiv militar este complet lipsită de asistență medicală, pansamente, vată, săli chirurgicale etc., toate acestea fiind folosite numai de armata germană.

Față de această situație cît și de faptul că muncitorimea folosită în marile întreprinderi industriale se află în panică, întregul activ de partid are sarcina să intensifice acțiunea de pace, cerînd maselor muncitorești, atît prin comitetele de fabrică, cît și prin cele de cartier, să părăsească lucrul și să ceară ieșirea României din război”.

 

Peste câteva zile (6 august 1947) a fost găsit un alt manifest care avea următorul mesaj:

 

„Au trecut mai bine de 2 ani de cind țara noastră a fost aruncată de slugile lui Hitler în focul nimicitor al războiului -fascist.

FRAȚILOR, v-ați întrebat pentru ce am fost tîrîți să plătim cu sîngele fraților, cu recolta și petrolul nostru?

Români, treziți-vă așa cum a făcut poporul italian izgonind pe Mussolini cu toată clica lui, Hitler pierzînd pe cel mai credincios părtaș ce-i ajutase la întronarea mizeriei în Europa.

Români, noi ce mai așteptăm?

Aruncați jugul mizeriei hitleriste; locul lui Hitler și al lui Antonescu este lîngă Mussolini.

Jos călăii poporului român!

Vrem libertate!

Pace cu Rusia Sovietică, Anglia și America”.

 

În paralel, Uniunea Patrioților a difuzat o Declarație (apărută în ziarul ilegal „România liberă” din 8 august 1943) prin care își exprima acordul față de propunerea PCdR de constituire a Frontului Național pentru Eliberarea Țării.

 

„Desfășurarea evenimentelor: acțiunile coordonate ale Națiunilor Unite în Mediterană și pe Frontul de Răsărit, prăbușirea fascismului în Italia, persistența guvernului Antonescu în politica de trădare și perspectiva apropiată a unui nou front de luptă în Balcani, care transformă România în teatru de război, au dovedit limpede dreptatea liniei politice a U.P.

U.P. ia cunoștință cu satisfacție de inițiativa P.C.R. de a forma un Comitet Național de luptă pentru eliberarea țării, constituit din delegații tuturor organizațiilor patriotice. Consideră crearea Comitetului Național, ca un act istoric și decisiv pentru realizarea unității de luptă .a întregii suflări românești în vederea salvării patriei.

Acceptă în întregime platforma propusă de P.C.R. și lupta comună pentru realizarea Comitetului Național și a Frontului Patriotic Antihitlerist și hotărăște colaborarea cu P.C.R. și oricare alt partid ori grupare pentru atingerea acestor scopuri. (…)

Face apel la toate organizațiunile politice și patriotice și la membrii acestora de a trece peste deosebirile care sînt de ordin secundar față de catastrofa națională iminentă și de a accepta propunerea P.C.R. ca singura soluție salvatoare și a porni imediat la o acțiune coordonată a tuturor forțelor naționale”.

 

În legătură cu evoluțiile de pe scena politică, rețin și Raportul SSI despre o cuvântare a Mitropolitului Bălan al Ardealului:

 

„Cercurile maniste comentează în mod viu o cuvîntare rostită de mitropolitul Bălan ca răspuns la un discurs pronunțat de vicepreședintele Consiliului (Mihai Antonescu, n.n.) – în prezența dlui mareșal Antonescu la o solemnitate din Oltenia.

«Ați spus, domnule prim-ministru, că războiul ce-l ducem e un război de conservare națională și nu unul imperialist. Eu cred mai degrabă că e un război între două imperialisme, în care noi nu avem ce căuta. Ați spus apoi că arbitrajul de la Viena este caduc. Eu cred mai degrabă că este inexistent prin natura lui, deoarece Consiliul de Coroană care l-a aprobat nu avea mandat din partea națiunii. Țările care l-au provocat nu aveau nici căderea juridică, nici căderea morală spre a-l impune. Nu aveau cădere juridică fiindcă numai poporul român este acela care poate hotărî asupra destinelor sale. Puterile care au provocat arbitrajul și-au luat singure acest rol. Ele nu aveau nici căderea morală și state care să fi luptat pentru unitatea lor și nu aveau deci autoritatea morală să patroneze un act prin care distrug unitatea altei națiuni. Ideea de a ni se da o compensație o socotesc jignitoare pentru noi. Nici 20 de Transnistrii nu pot echivala cu Ardealul pierdut (asistența ar fi izbucnit în aplauze, la care s-ar fi asociat și dl mareșal Antonescu).

Ideea de bun spiritual pentru care România a făcut jertfe foarte mari va triumfa pînă la capăt».

Mitropolitul Bălan a făcut apoi un tablou tragic al dramei Ardealului și a ardelenilor, batjocoriți, loviți și supuși unui regim de care Germania nu e străină, și totuși obligați să lu te alături de germani”.

 

Presiunile asupra conducerii Statului au continuat. Astfel, la 12 august 1943, Iuliu Maniu și C. I. C. Brătianu au adresat „în numele națiunii române” un nou apel Mareșalului Ion Antonescu, solicitându-i să înceteze războiul și să retragă armata în granițele firești ale țării.

 

„Nu este admisibil ca națiunea română să fie angajată și reținută într-o conflagrație universală prin voința unei ocârmuiri contra opiniei publice, iar armata ei ținută departe de hotarele țării, periclitată din toate părțile. Națiunea română cere să se termine acest război, iar armata ei adusă acasă, ca să apere hotarele țării și glia strămoșească”.

 

Întrucât a constatat că era imposibil să se acționeze în direcțiile stabilite fără consolidarea organizațiilor locale (mai ales a celor județene), conducerea PNȚ a intensificat demersurile menite să reorganizeze respectivele structuri și să numească în fruntea lor politicieni energici, militanți de prestigiu. O operațiune similară a desfășurat și conducerea liberală – fapte consemnate frecvent și în documentele Siguranței, Poliției, SS.

Totodată, se aplicau măsuri pentru revenirea în cele două partide a unor personalități „disidente”. În această ordine de idei, Corneliu Coposu nota în jurnalul său:

 

„Apare în biroul meu Ralea și mă salută cordial. Personal, aveam o simpatie nemărturisită pentru inteligența, volubilitatea și talentul fostului ministru. Intelectual de solidă formație, în permanentă căutare de reforme și soluții, etalând o remarcabilă ascuțime a minții, Ralea era totuși socotit, în cercurile conducătoare național-țărăniste, un epicurian steril generator de idei, dar incapabil de continuitate și stăruință. Un așezat și serios fruntaș din «generația veche a unirii», dr. Iustin Marșieu, cunoscut pentru logica și intuiția lui, îl definise, încă de la strălucitul și promițătorul lui debut politic, drept «fabricant de păreri inteligente, lipsit de harul celei mai elementare realizări». La începutul anului 1938, după căderea guvernului Goga, Ralea, eliminat din P.N.Ț., înființase așa-zisul Partid Social-Țărănesc, născut mort. Neastâmpărul lui însă îl determina la permanentă agitație.

Mă întrețin cu Ralea câteva minute, înainte de a-l introduce la Președinte. Maniu îl primește ceremonios, după îndătinata lui practică și regulele etichetei. Urmează o întreținere de un ceas și mai bine, în dialog. La plecare, Ralea ne salută, cu toată curtoazia. Cezar Simionescu, Iuliu Petrușca și Ion Livianu, prezenți în biroul meu, refuză să-i întindă mâna. Ralea, vădit contrariat și jenat, zâmbește stingherit. Prietenii «intransigenți» îmi reproșează «lipsa de ținută».

În aceeași seară, Maniu ne relatează, într-un cerc restrâns (Leucuția, Popescu Zorică, Ghilezan, Venetu, eu), că Ralea, regretând perioada lui de inadvertență, se arată dispus să-și răscumpere colaborarea cu dictatura, printr-o acțiune fermă, pe care este decis și pregătit să o întreprindă, împotriva regimului antonescian, asumându-și riscurile legate de o asemenea acțiune, care fără îndoială că nu ar rămâne nesancționată, considerând (Ralea) că singura personalitate îndreptățită, prin trecutul politic nepătat, prin prestigiul uriaș de care se bucură și ascendența ce și-a asigurat-o în toate păturile sociale ale României, să conducă această acțiune este Maniu, dânsul (Ralea) ar fi bucuros și însuflețit să fie acceptat drept colaborator activ, la activitatea și manifestările «opoziției unite» pe care o conduce Maniu și pe care se angajează solemn să o servească, cu tot devotamentul. (Coposu a precizat că Maniu n-a fost de acord cu oferta lui Ralea, prezentându-i și argumentele binecunoscute. În schimb, a făcut o propunere interesantă, n.n.). Foștii sprijinitori ai lui Carol al II-lea (aici mă refer la toate grupările de manevră recrutate din Partidul Național Țărănesc, din Partidul Liberal, din partidele fantomă și din lumea militară) se pot solidariza între ei, formând din toate grupările zise «carliste» un front de luptă antihitlerist, independent de elementele democratice consecvente. După ce în prealabil vor blama epoca din trecutul apropiat, la care au colaborat, aceștia vor putea demonstra opiniei publice că și dânșii detestă orientarea catastrofală și măsurile antipopulare ale guvernării, precum și legitimitatea ei, și vor atesta că și dânșii caută salvarea țării prin politica tradițională a României și pe calea instituțiilor democratice. Această atitudine le-ar aduce, măcar celor mai puțin expuși o circumstanță atenuantă, pentru ceasul când se vor cântări greșelile care au asvârlit țara în nenorocire”.

 

Printre soluțiile agreate și de unele cercuri din interiorul PNȚ, s-a remarcat ideea formării unui guvern care să aibă ca bază politică viziunea lui Iuliu Maniu. Faptul a fost identificat de serviciile secrete, care aflaseră despre o reuniune a unui „Consiliu intim” la care ar fi luat parte, printre alte personalități ale vieții politice, Ion Mihalache. Siguranța a precizat, în Nota din 24 august 1943:

 

„Față de insistențele și promisiunile pe care le face Germania pentru a i se da trupe și amenințările că în caz contrar îl vor aduce pe Horia Sima, s-a pus (discutat – n.n.) teza ca domnul Mihalache să formeze un guvern care să facă față situației, la care domnia sa a refuzat, spunând că nu este momentul oportun acum.”

 

După verificarea informației, Corpul Detectivilor din Direcția Generală a Poliției făcea cunoscut forurilor superioare:

 

„Domnul Ion Mihalache, fost ministru, a fost primit într-o audiență de domnul Mareșal Antonescu, cu care a discutat situația țării noastre în legătură cu evenimentele în care a fost implicat. Este posibil ca la acel «Consiliu intim» să fi participat personalități progermane și prolegionare care vroiau să exercite presiuni asupra lui Ion Antonescu și din interior pentru a trimite cât mai multe trupe pe front și, în acest context, soluția «guvern Mihalache» să fi fost agreată în locul unui «guvern Horia Sima». Evident, ca variantă extremă. Oricum, după convingerea noastră, descifrând atent informațiile, ar rezulta mai degrabă faptul că la acel «Consiliu intim» Ion Antonescu nu a participat. Este posibil să fi participat Mihai Antonescu și intimii lui Ion Mihalache, dar nu există nici o probă certă.”

 

Că Ion Antonescu era străin de aceste variante de guvern rezultă și din Raportul prezentat de Corpul Detectivilor, care consemna:

 

„Mihalache, în audiența la Ion Antonescu, ar fi «cerut să i se acorde puterea pentru a forma un guvern cu care să facă față situației». Mareșalul Antonescu i-ar fi răspuns că «nu admite nici chiar manifestări în acest sens». Rezultă că în acest caz «pică» prima informație după care la «Consiliul intim» Mihalache ar fi refuzat varianta de a forma guvernul.”

 

În orice caz, rămâne ca autentic faptul că în august 1943 au avut loc frământări și în legătură cu formarea unui nou guvern în care au fost vizați atât legionarii, cât și național-țărăniștii. Că aceste frământări au cuprins și „vârfurile” puterii existente este greu de precizat, potrivit aceluiași document.

 

În schimb, serviciile secrete prezentau informații verificate, între care cele referitoare la răspândirea în București, în noaptea de 23/24 august 1943, a sute de manifeste concomitent în patru puncte diferite ale orașului: str. Biserica Enei, Șoseaua Giulești, în Piața dr. Botescu și pe străzile Transilvania și Popa Tatu. În informare se preciza:

 

„În zadar ne mai cramponăm de dricul mortuar lui Hitler – citeau trecătorii care se opreau în fața afișelor lipite pe obloanele magazinelor sau pe zidurile caselor de pe Giulești. Hitler e pe ducă. Pentru salvarea Țării și a națiunii trebuie să denunțăm imediat alianțele cu Axa”.

 

La rândul ei, în ziua de 25 august 1943, Prefectura Poliției Capitalei confirma, într-un raport, sesizările conținute în documentele celorlalte servicii secrete:

 

„În dimineața zilei de 24 august a.c., la orele 3,30 au fost găsite lipite pe obloanele magazinelor de pe strada Biserica Enei mai multe manifeste comuniste cu următorul conținut:

«Atragem atenția directorilor tuturor ziarelor românești din Capitală de a nu ține în ignoranță opinia publică românească cu cele ce se petrec pe teatrele de luptă, unde armatele Națiunilor Unite urmăresc pas cu pas bandele lui Hitler, care se retrag in dezordine. Poporul vrea să știe adevărul. Aveți parte de răspundere în fața întregii națiuni, în lupta contra nemților».

Manifestele sînt scrise cu litere mari de mînă pe o optime de coală de hîrtie și multiplicate la șapirograf.

De asemenea, organele polițienești ale acestei prefecturi au găsit în dimineața zilei de 24 august a.c., pe șoseaua Giulești colț cu șoseaua Crîngași un număr de 7 manifeste comuniste cu următorul text:

«În zadar ne mai cramponăm pe dricul mortuar al lui Hitler. Hitler e pe ducă. Pentru salvarea țării și a Națiunii trebuie să denunțăm imediat alianțele cu Axa. Numai așa vom ieși din impasul în care ne găsim. Trebuie să acționăm repede și perfect. Orice întîrziere ne va fi fatală. Cerem pace. La arme contra nemților.

Comandamentul luptei patriotice».

Manifestul are aceeași mărime și este multiplicat în același fel ca și cel precedent.

În Piața dr. Botescu s-au găsit, de asemenea, un număr de 15 manifeste comuniste cu conținutul următor:

«Apel către femeile române

Numai voi puteți opri carnagiul din răsărit unde pier părinții, copii și fiii voștri pentru ambiția asasinului Hitler. Organizați-vă în comitete pentru pace. Numai pacea imediată ne va scăpa de dezastrul ce ne pîndește, dacă vom continua a rămîne în Axă. Hitler a pierdut războiul. La luptă contra nemților».

Tot în seara de 23 august a.c., pe străzile Transilvaniei și Popa Tatu s-au aruncat în curțile caselor manifeste comuniste cu următorul text:

«Ajunge cât sînge românesc nevinovat a curs în Rusia. Ne ajunge cu morții, invalizii, orfanii și văduvele de război.  Ne-am săturat de camuflaj și de toate mizeriile războiului.

Ne întrebăm pentru ce mai continuăm? Pentru ce și pentru cine? Ajunge!

Ajunge. Nu mai vrem. Vrem pace. Vrem pe cei dragi ai noștri acasă. Vrem libertate. Vrem lumină. Afară cu viperele care ne-au trădat țara. Afară cu nemțoii, dușmanii noștri dintotdeauna.

Deșteaptă-te, române!

La luptă contra nemților»”.