Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XXIX)

Ajunși la începutul anului în care s-a constituit efectiv Blocul Național Democrat (BND), se cuvine să remarc, din nou, dar ceva mai apăsat, că serialul de față nu este un studiu de istorie întocmit după toate rigorile academice. Nici măcar tema centrală (modul în care s-a „născut” și a „decedat” o coaliție politică) nu a fost și nu urmează să fie tratată exhaustiv, în manieră strict științifică, deși firul călăuzitor este determinat de nevoia apropierii de adevărul istoric.

Repet aceste precizări, deoarece nu tratez anumite aspecte (de exemplu, implicarea cronologică și sistematică a serviciilor secrete române și străine în demersurile îndreptate spre constituirea BND), iar altele sunt documentate pe larg (cum ar fi, de pildă, nesfârșitele discuții, cele mai multe sterile, din diverse cercuri ale spectrului politic autohton și, poate, extrasele prea lungi din manifeste programatice). Apoi, dacă unele date pot fi considerate drept surse de analogii cu situații din prezent (2026), precum suceli și răsuceli, direct și indirect influențate din exterior, deficitul de viziune, de contact cu adevăratele stări de fapt și de spirit din societate etc. nu aceasta este intenția mea. Vina o poartă exclusiv… ISTORIA!

 

Poate mai mult ca oricând, populația s-a dovedit sincer interesată de Mesajele transmise de Anul Nou 1944 de Regele Mihai și de Mareșalul Ion Antonescu. Primul mesaj a fost scurt, dar consistent, în special în materie de… aluzii. Îl redau integral:

 

„Români!

Atotputernicul nu a voit ca anul ce se încheie să aducă sfârșitul suferințelor morale și materiale, ce au fost impuse poporului nostru de acest Război. Voința noastră este întemeiată pe ideile binefăcătoare de libertate, onoare și toleranță, fără de care nu poate să fie nici ordine, nici civilizație.

Aceste vremuri tulburi, care au văzut atâtea schimbări neprevăzute și atâtea răsturnări de situații, au oferit prilejuri la care nu toți au rezistat de a cădea în ispită. Poporul român însă nu s-a depărtat de la porunca de a nu dori și de a nu-și însuși ceea ce nu îi aparține și de a respecta drepturile celor care i le respectă pe ale sale. Respectul drepturilor sale este singurul lucru pe care poporul nostru îl cere, pentru a întreține relații pașnice cu toți cei care-l înconjoară.

Atâta timp cât vom rămâne credincioși acestei porunci, vom putea suferi cu conștiința datoriei împlinite și cu încredere în dreptatea încercărilor ce ne-ar mai fi rezervate, până când cauzei noastre omenirea își va regăsi o așezare durabilă și dreaptă.

Ridicându-mi gândul către Cel de Sus, pe care-1 rog să ne ocrotească printr-o judecată nepărtinitoare, urez poporului meu, un An Nou și fericit, în sânul unei lumi pacificate prin puterea și înțelepciunea principiilor creștine!”

 

Nu numai analiștii, gazetarii și politicienii din țară și din străinătate au înțeles „încotro bătea” Suveranul. S-a reținut, în special, ideea cu întreținerea de „relații pașnice cu toți cei care ne înconjoară”.

Mesajul Mareșalului Ion Antonescu a fost (ca de obicei) lung și patetic. Nu a conținut cuvântul „pace” în nicio formulă; în schimb, a repetat ideile pe care le-a susținut cu numeroase prilejuri. Rețin doar că, la Predeal, Mareșalul și soția sa au făcut o adevărată „cură” de ski.

 

Chiar în condițiile extrem de dificile de atunci, în aproape toate structurile sociale s-a păstrat tradiția reuniunilor familiale și prietenești de la început de an. În numeroasele momente sărbătorești s-a înscris, la 2 ianuarie 1944, vizita pe care familia Hudiță a făcut-o familiei generalului Negrei. Reîntors acasă, Hudiță a notat în Jurnalul său:

 

„De toți colegii săi generali, la care s-a adresat pentru a semna un memoriu către Antonescu, a fost refuzat. El e indignat în special pe generalii Ionescu, Gh. Mihail și Iacobici pe care îi consideră drept «lași și oportuniști». Despre Mihail are cele mai proaste păreri încă din timpul primului război mondial pentru a fi obținut prin fraudă decorația Mihai Viteazul, organizându-și cu un prieten, medic militar, o rană la spate. (…)

În privința războiului, Negrei crede că el s-ar putea să se termine în anul viitor. Cuvântul lui contează mult în ochii mei, întrucât el a avut totdeauna dreptate în aprecierile lui militare”.

 

La 3 ianuarie 1944, serviciile speciale au semnalat primele acțiuni ale PCR din noul an în vederea „popularizării politicii comuniste de creare a unui front larg al democraților contra hitleriștilor și continuării războiului”. Astfel, s-a atras atenția autorităților competente asupra chemărilor adresate populației „de a-și spune cuvântul, fără a se lăsa influențată de conducerea actuală”. Poliția mai constata: „Agenții comuniști au recurs în ultimele zile la un nou mod de difuzare a materialelor de propagandă punând manifeste în buzunarele paltoanelor la garderobele restaurantelor”.

 

În urma informațiilor venite de la Stockholm privind  șansele demarării unor negocieri româno-sovietice, președintele PNȚ a reacționat, așa cum a notat Corneliu Coposu la 8 ianuarie 1944:

 

„Maniu este de părere că nu ar fi oportună începerea unor tratative numai cu sovieticii, față de care românii (guvern sau opoziție) s-ar prezenta complet descoperiți și la totală lor discreție. Prezența anglo-americanilor la tratative ar constitui, după opinia lui, o garanție în ce privește soarta viitoare a țării. Crede că este util ca cercurile oficiale britanice și americane să fie informate că, în vreme ce guvernele lor fac exces de loialitate inter-comunitară, guvernul sovietic își rezervă facultatea de a proceda de manieră unilaterală; în acest mod, s-ar putea afla dacă există în acest sens dezlegarea anglo-saxonilor pentru tratative cu România sau cel puțin avizul lor.”

 

Ziua de 12 ianuarie 1944 a prilejuit consemnarea unui autentic eveniment: audiența lui Iuliu Maniu la Mareșalul Ion Antonescu. Cu toate că scopul întrevederii a fost strict limitat, semnificația acesteia a căpătat dimensiuni istorice. Liderul PNȚ a fost însoțit de Corneliu Coposu, care a consemnat în Jurnalul său:

 

„Maniu îi cere Mareșalului să-l pună în libertate pe Petre Groza. Argumentul: Petre Groza a fost ministru în țara românească. Antonescu nu are interes ca în Occident să se comenteze că regimul din România, înfeudat nemților, a fost constrâns să treacă la arestări de personalități. Chiar față de nemți, Antonescu nu-și consolidează poziția, lăsând să se înțeleagă că atmosfera antigermană este atât de puternică în opinia publică încât cuprinde figuri politice și cercuri conducătoare, care trebuie să fie neutralizate prin măsuri represive. În subsidiar, adaugă că, într-adevăr, Groza, în ultima vreme, s-a convertit la sentimente democratice, însă că sporadicele lui manifestări nu prezintă prea mare importanță și deranjează prea puțin. Consideră că atitudinea lui Groza este benignă față de protestele ferme și etalarea unei categorice ostilități contra politicii germanofile, făcute de Partidul Național-Țărănesc și Partidul Liberal.

Antonescu, destul de calm, se arată receptiv la argumente. Promite că va lua măsuri pentru punerea lui Groza în libertate”.

 

Este ciudat că, în aceeași zi (12 ianuarie 1944), Ioan Hudiță n-a notat în Jurnalul său, măcar în treacăt, informația referitoare la întâlnirea Antonescu – Maniu. În schimb, a consemnat următoarele:

 

„La 12 ajung la Popovici, unde găsesc și pe Mihalache, Maniu. Lupu și Ghiță Pop au sosit după o jumătate de oră. Ținem o ședință de Birou de o oră. După rapoartele lui Ghiță Pop și al meu, referitor la organizațiile județene, s-a trecut la analiza situației externe. Mihalache spune că a cerut de două zile audiență lui Antonescu, dar n-a primit niciun răspuns. Impresia lui este că Antonescu se ferește să mai dea ochii cu el, dată fiind situația militară dezastruoasă de pe front. (…) Maniu pune în curent Biroul cu discuțiile sale cu Știrbei, referitoare la plecarea acestuia în străinătate, în înțelegere cu Antonescu. După ultimele lui informații, Maniu spune că și Mareșalul începe a fi serios îngrijorat de slăbiciunea nemților, dar că el mai speră totuși într-o pace separată germano-engleză. «Când se va convinge, nenorocitul de el, continuă Maniu, că și această iluzie se va prăbuși, atunci e de așteptat din partea lui să devină mai rezonabil și să ne putem înțelege cu el; vă pot spune un singur lucru, cu condiția să păstrați cea mai perfectă discreție, că Știrbei a obținut deja o aprobare de principiu, din partea lui Antonescu, de plecare la Ankara și de-acolo, mai departe; rămâne de fixat numai data plecării, pe care eu o doresc cât mai repede»”.

 

La 14 ianuarie 1944, Maniu, însoțit de Hudiță, s-a întâlnit cu Barbu Știrbei. Despre discuțiile prilejuite de această revedere, Hudiță a scris:

 

„Știrbei ne confirmă că, în adevăr, Antonescu nu se opune în principiu la plecarea lui la Ankara și eventual și la Cairo pentru a sonda pe anglo-americani asupra intențiilor lor față de noi, «însă să nu se știe clar ce se va întâmpla pe frontul de răsărit». După Știrbei, situația pe frontul rus e f. gravă pentru nemți, lucru pe care-l recunoaște și Antonescu. «Într-o săptămână, două, i-a spus Antonescu, nu este exclusă o nouă retragere germană, pe Bug și Berezina, pentru a scurta frontul, părăsind definitiv linia Niprului, mult prea lungă».

«Ce ne facem atunci cu trupele noastre din Crimeea», l-a întrebat Știrbei. «Ele se vor retrage pe Bug pentru apărarea Odessei și Transnistriei, unde vor rămâne până ce Germania va lămuri raporturile ei cu Anglia», i-a răspuns Antonescu. Maniu și cu mine i-am arătat din nou pentru ce Antonescu se înșeală amar de tot în această chestiune, în care suntem amândoi convinși că nici Hitler nu crede. (…) Ne-am despărțit de Știrbei într-o atmosferă cam rece. «E f. greu de lucrat cu oameni încrezuți care nu cunosc problemele externe și le judecă după capul și interesele lor», mi-a spus Maniu, profund decepționat de conversația cu Știrbei.”

 

La 18 ianuarie 1944 a fost supus forurilor decizionale americane un „Proiect preliminar privind problemele ocupării României”. Documentul este amplu și prezintă diferite variante de soluții în cazul „capitulării necondiționate a României”. Varianta cea mai fezabilă, luată în considerare, a fost următoarea:

 

„Componența forțelor de ocupație și a personalului militar al conducerii ar fi în exclusivitate sovietică, dar va fi înființată o comisie militară de control dintre membrii căreia ar face parte, alături de ofițeri sovietici, ofițeri americani și britanici numiți de Înaltul Comandament Aliat din zona mediteraneană. Comandantul șef sovietic în România va fi președintele acesteia (…) Comisia militară de control ar putea funcționa ca cea de înaltă autoritate însărcinată cu aplicarea și executarea condițiilor capitulării. Acesta ar fi, probabil, un mic organism care ar lăsa în mîinile autorităților militare sovietice actualul mecanism al administrației, întrucât împărțirea, pe o bază funcțională, a răspunderii pentru administrație între trei naționalități, cu greu s-ar putea realiza”.

 

În 20 ianuarie 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei a emis un Ordin în care – la capitolul „Problema comunistă” – menționa următoarele:

 

„Acest curent, deși în aparență staționar și inactiv, în realitate acționează cu mult zel și cu multe mijloace.

Înfrîngerea armatelor germane și române pe Frontul de Est și apropierea armatelor bolșevice au dat speranțe și imbold agenților comuniști să spere că în curînd vor arbora flamura roșie cu secera și ciocanul și pe clădirile românești și nu puține au fost cazurile cînd cei rătăciți și cei parveniți au pronunțat că în curînd va veni și rîndul lor cînd vor fi stăpîni, iar stăpînii și bogații de astăzi vor fi puși să muncească etc. (…) Comuniștii acționează și vor să-și mărească rîndurile și că atunci cînd vor avea prilejul, mulți dintre muncitorii industriali, profesioniști și oameni astăzi fără niciun căpătîi, se vor alătura acestor comuniști – deci pentru preîntîmpinarea acestora se impune intensificarea serviciului de informațiuni la maximum, de recrutarea de agenți informatori cît mai numeroși și din toate straturile sociale, un control sever al străinilor și al flotanților și în special al celor ce nu au niciun rost.

Această intensificare de mai sus se recomandă posturilor (de jandarmi – n.n.) cu întreprinderi industriale cu mulți lucrători și funcționari, cum sînt: Malaxa, Principele Nicolae, Balta Albă, Șerban Vodă, Popești-Leordeni, Militari., Ghencea, Grivița, Dămăroaia și Colentina”.

 

În zilele următoare, Prefectura Poliției Capitalei și SSI au comunicat ierarhic noi constatări privind „activitatea comunistă” și au predat numeroase manifeste răspândite în București și în alte localități din țară. Printre altele, se aflau și exemplare ale ziarului ilegal „România liberă”. Se publica o Chemare a Frontului Patriotic Antihitlerist, document care conținea și un avertisment:

 

„CONDUCĂTORI AI PARTIDELOR DEMOCRATICE, care refuzați să aderați la Frontul Patriotic Antihitlerist și – încă și astăzi – rețineți masele de la lupta hotărîtă împotriva cotropitorilor nemți și a guvernului trădător, trebuie să terminați cu pasivitatea și cu șovăiala. Poporul va trage la răspundere pe toți acei conducători care – prin șovăiala și pasivitatea lor – îi ajută pe Hitler și pe Antonescu să distrugă țara.

Datoria voastră este să vă alăturați marelui Front Patriotic și alături de ceilalți conducători patrioți să conduceți poporul în lupta sa măreață pentru salvarea țării”.

 

În ultima decadă a lunii ianuarie 1944, un contencios de natură personală s-a transformat într-un scandal politic de proporții. Despre ce a fost vorba? De mai mulți ani, Ioan Hudiță a așteptat că i se recunoască oficial statutul de profesor universitar. A parcurs toate procedurile legale, a avut toate avizele, iar de ceva vreme urma ca Mareșalul Antonescu să semneze Decretul aferent. Or, la 20 ianuarie 1944, Mareșalul a pus următoarea rezoluție pe proiectul de Decret:

 

„Decretul care mi se propune este o primă de încurajare care se dă celor care calcă legile de ordine în stat. Statul era pe punctul să se prăbușească și din cauza anarhiei în care fusese aruncat și tineretul, de dezordinea politică care domnea și, în unele cazuri, și de morala care stăpânea corpul profesoral și Universitatea. Pentru a pune capăt sistemului care a turburat statul, de la sat pînă la Universitate, am interzis acțiunile politice și am prevăzut sancțiuni în contra acelor care se abat. Mulți au suferit de asprimea acestor legi, pe care, nu cu inimă ușoară am fost silit să le fac, fiind cerute de imensa majoritate a acestei firi. Dovada o face faptul că țara a aplaudat la luarea acestor măsuri și nu a murmurat. Dovada este făcută mai ales de faptul că țara a intrat în ordine. Unul dintre puținii care au sfidat cu îndrăzneală aceste legi este domnul Hudiță. Dacă aș trece Justiției dosarul d-sale, ar ajunge la pușcărie, nu la catedră. Dl Hudiță a avut de ales între catedră și politică. A ales și una și alta. Pentru ordinea în stat, aceasta nu se poate deocamdată. Oamenii conștienți nu pot face în aceste timpuri decât o singură politică, aceea națională. Azi nu mai putem fi împărțiți în nationaliști, țărăniști, cuziști, codreniști, comuniști etc. Este regretabil că dl Hudiță nu a înțeles acest imperativ suprem pe care nația l-a impus de la rege la soldat, de la profesor la elev, de la țăran la orășean. Pentru un principiu elementar de ordine și pentru un simțimânt elementar de dreptate, nu pot răsplăti pe dl Hudiță pentru că are curajul ca, la adăpostul a doi oameni pe care știe că-i stimez pentru serviciile aduse în trecut Statului, să facă ceea ce face, pe când alți colegi sau elevi de ai d-sale au mers la temniță sau la lagăr pentru greșeli similare.

Secretariatul va comunica rezoluția dlui Petrovici (ministrul Învățământului – n.n.) și Universității”.

 

Rezoluția a provocat numeroase reacții negative în mediile universitare și politice. Deznodământul s-a produs în luna următoare și, deci, îl voi consemna cronologic.

 

La 26 ianuarie 1944, președintele PNȚ a primit o informație care l-a bucurat mult, așa cum a consemnat „pe viu” Corneliu Coposu:

 

„După ce s-a pus de acord cu Casa Albă, Churchill a obținut și acordul sovietic (condiționat de prezența unui reprezentant sovietic la tratative) pentru primirea unui mandatar al opoziției, care să negocieze în numele României încetarea războiului cu împuterniciții Aliaților mandatați în acest scop. Invitat Ia un dejun intim la familia lui Adolphe Kaufman, Maniu (pe care-l însoțesc) se întâlnește cu René de Weck (șeful Legației elvețiene la București – n.n.), care îi transmite vestea îmbucurătoare, primită de la Londra”.

 

În tot cursul lunii ianuarie 1944 (nu au fost menționate datele exacte) agentura britanică din România informa, pe larg, Ministerul de Externe de la Londra despre activitatea PCR îndreptată, mai ales, spre constituirea unui Front unitar la întregii opoziții. În acest context, consemna:

 

„Două delegații s-au prezentat la domnul Maniu cu acest program minim de colaborare (la momentul respectiv am redat fragmente aferente din program – n.n.).

Domnul Maniu a declarat că activitatea sa se bazează pe două principii de la care nu se poate abate:

1. Stabilirea integrității teritoriale a statului român.
2. Asigurarea independenței României în fața oricărei puteri străine.

Domnul Maniu a făcut remarca privitor la punctul 9 al programului comunist cu mențiunea că este făcută pentru reintegrarea Transilvaniei de nord, dar nu și pentru Basarabia și Bucovina de nord. Atîta timp cît Partidul Comunist nu va declara deschis că luptă pentru restabilirea vechilor granițe ale României nu se poate stabili nicio colaborare între partidele Național-Țărănesc și Comunist. Partidul Comunist nu a abordat pînă acum Partidul Liberal.

Cu privire la refuzul lui Maniu surse de informații autorizate explică că Maniu nu a putut să subscrie la un program care are în vedere numai reintegrarea Transilvaniei deoarece, dacă ar fi făcut așa, ar fi acceptat de fapt o politică care a priori renunța la Basarabia. Chiar dacă domnul Maniu ar fi fost obligat să fie de acord cu aceasta în cele din urmă, nu ar fi declarat-o deschis înainte de a fi ajuns la o anumită înțelegere generală cu guvernele Națiunilor Unite”.