Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XXV)

Septembrie 1943. Începutul lunii a fost marcat de diverse manifestări aniversativ/comemorative. Se împlineau cinci ani de la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Spre deosebire de septembrie 1942, tonul nu mai era triumfalist. Pe toate fronturile, din sudul Italiei până în stepele Rusiei și, mai departe, în Pacific, Puterile Axei sufereau înfrângere după înfrângere, balanța înclinând tot mai mult în favoarea Aliaților. Există, desigur, în arhive, numeroase documente cu profil militar, dar și politic, care au permis și permit specialiștilor în materie să reconstituie în detaliu desfășurarea războiului și consecințele acestuia pe toate planurile. Prin urmare, conform proiectului meu publicistico-istoric, mă limitez la identificarea unor date și fapte care vizează demersurile îndreptate spre coagularea forțelor antirăzboi și antihitleriste românești.

 

În „Jurnalul Mareșalului Ion Antonescu” se menționează primirea, la 1 septembrie 1943, începând cu ora 11, a miniștrilor României, șefi de misiuni diplomatice F. Nanu (Stockholm), A. Cretzeanu (Ankara), R. Bossy (Vatican). Erau exact diplomații însărcinați cu acțiuni specifice pentru demararea în timp cât mai scurt a unor negocieri consistente cu persoane abilitate din statele occidentale.

Despre primirea aacestora la Conducătorul Statului a scris în memoriile sale Alexandru Cretzeanu.

„Mareșalul m-a avertizat că Ankara și Istanbul erau pline cu spioni germani, recomandându-mi să fiu atent în permanență. «Eu nu am crezut niciodată că Anglia poate fi învinsă – mi-a zis. A trebuit să mă sacrific și să promovez o politică inițiată de către Regele Carol și pe care eu n-o pot schimba fără a provoca o ocupație germană deschisă. Cel puțin, mulțumită mie, organizația noastră de stat și economia sunt intacte. Deși eu nu pot spune aceasta deschis, de teamă că nemții vor cere să le trimit trupe proaspete pe front, pot să te asigur că am refăcut complet armata după eșecurile din ultimul an și că eu am acum 21 de divizii disponibile pe deplin echipate, exceptând patru divizii de blindate».

Mareșalul m-a condus apoi la o hartă imensă ce acoperea întregul perete al biroului său (…). El s-a lansat într-o critică acerbă a strategiei lui Hitler care – spunea el – consta în a împrăștia forțele pretutindeni în Europa, în loc să se preocupe de punctele puternice și de masive rezerve. El mi-a reamintit de dictonul lui Napoleon în sensul că «cel ce dorește să fie puternic orișiunde este slab pretutindeni».

Privindu-mi notele făcute așternute imediat după această conversație cu Mareșalul Antonescu, care a avut loc la 1 septembrie 1943, descopăr că ele se încheie cu următoarea remarcă: «Am pendulat în tot cercul – mareșalul speră să fie acceptat de către britanici și americani»”.

În context, menționez în treacăt că la 28 septembrie 1943 a sosit la Istanbul prințesa-diplomat Martha Bibescu, care avea drept misiune tocmai sprijinirea negocierilor cu împuterniciți ai anglo-americanilor, în numele Opoziției.

SSI raporta aproape zilnic Mareșalului despre scurgerea (calculată) de informații către liderii partidelor tradiționale, îndeosebi către Iuliu Maniu, ceea ce avea drept urmare acordul principalelor forțe politice față de amintitele tentative de negociere cu împuterniciții Marii Britanii și Statelor Unite.

Pentru realizarea unui anumit echilibru, Ion Antonescu – însoțit de o numeroasă delegație – a plecat devreme, în dimineața zilei de 2 septembrie 1943, la Rastenburg, în apropiere de Szalsburg, unde se afla trenul de comandament al lui Hitler. Începând cu ora 12,15 până la ora 22,00, a discutat cu Führerul. A doua zi, o oră (9-10) a conversat cu Ribbentrop, iar între orele 10-13, a continuat dialogul cu Hitler. Convorbirile s-au consemnat într-un amplu proces-verbal. Redau câteva fragmente:

 

„Führerul a explicat în amănunțime ultimele evenimentele de pe Frontul de Răsărit și a subliniat apoi că el, prevăzător, a pus să se construiască un val răsăritean, ale cărui lucrări de bază ar putea să fie gata în două luni. El a făcut asta pentru caz de necesitate, adică dacă presiunea rusească devine deosebit de puternică sau dacă în Vest sau în Balcani ar avea loc o debarcare anglo-americană, care ar necesita retragerea altor forțe din Răsărit, să se sprijine un front drept și care să nu necesite multe trupe (…). În măsura în care inamicul crede că își va apropia victoria, apare tot mai puternic la lumina zilei diversitatea țelurilor pe care și le-a propus. Între scopurile urmărite de ruși și cele ale englezilor și americanilor apare o diferență ce devine tot mai mare (…).

Antonescu a mulțumit Führerului pentru orientarea asupra situației generale pe care a făcut-o ieri. Între timp, el a reflectat temeinic asupra acesteia și, după o examinare matură a prezentării făcute de Fürher și a faptelor a ajuns la concluzia că situația este destul de grea (…) Nu trebuie să ne temem de forța militară propriu-zisă a englezilor și americanilor, căci pentru bătălia decisivă ei pot să trimită în luptă cel mult 30-45 divizii, care nu pot fi considerate ca altădată de primă clasă. Antonescu a arătat, apoi, atitudinea neschimbată a României, care va lupta mai departe cu fidelitate de partea aliatului german. El nu are nevoie să spună multe cuvinte; poporul român știe că dacă Germania pierde, atunci sunt pierdute și România și Europa. Antonescu s-a arătat satisfăcut de situația internă din România. A reușit să înlăture diverse greutăți. Situația economică este bună. Domnește ordinea absolută și aproape întreg poporul român este alături de el în criza îngrozitoare de azi. Armata, căreia Füherul i-a făcut cinstea de a o aminti de mai multe ori în comunicatele militare, este bună. Este formată din soldați bine disciplinați, a căror instrucție devine tot mai bună. Înainte de toate, el (Antonescu) a reușit să îmbunătățească cadrele, așa că armata română de azi este destul de diferită, în structurile ei, de aceea pe care el a preluat-o la timpul său. Greutăți există în ceea ce privește materialele de război și armamentul”.

 

Mai interesant (comparativ cu discuțiile propriu-zise) a fost Memorandumul pe care Mareșalul i l-a înmânat lui Hitler. Era vorba despre un text desfășurat pe mai bine de 20 de pagini în care se reamintea „istoria” Dictatului de la Viena, ceea ce implica o critică „subtilă” la rolul pe care Hitler l-a jucat în respectivul moment tragic pentru România. Se solicita „Marelui Conducător al Germaniei” ajutor în vederea retrocedării Ardealului de Nord.

Întrucât a existat „grija” ca Memorandumul să fie difuzat în cercurile politice interne, nu este (cred) nevoie de speculații pentru a descoperi rostul unui demers a cărui inutilitate devenise clară de multă vreme. Hitler nu putea fi convins să renunțe la un act pe care îl săvârșise cu bună știință pentru scopuri destul de străvezii.

 

Începutul lunii septembrie 1943 a fost marcat și de aniversarea loviturii de stat din urmă cu trei ani prin care Ion Antonescu, forțându-l pe Carol al II-lea să abdice, a devenit Conducătorul Statului. Bilanțul celor trei ani (în viziunea oficială) era triumfalist (ca să folosesc un eufemism). Un masiv volum aniversar, apărut în condiții grafice excepționale, era destinat să depună mărturie despre „istoricele realizări ale regimului”.

În vădit contrast cu festivismul afișat pretutindeni, în cercurile conducătoare ale partidelor tradiționale aveau loc dezbateri care scoteau în evidență mai ales racilele de fond ale regimului antonescian. La mijloc se afla și un contencios de natură personală. Bunăoară, Maniu nu putea să uite ziua de 1 septembrie 1940, când întâlnindu-se conspirativ, la Ploiești, cu Ion Antonescu, a stabilit împreună cu acesta, un plan comun de forțare a lui Carol al II-lea să abdice. Antonescu a luat, însă, totul pe seama sa, astfel încât Maniu a fost scos din joc. Dar, să nu merg atât de departe cu ani în urmă. Momentele la zi (septembrie 1943) merită cea mai mare atenție.

În toiul evenimentelor, la 9 septembrie 1943, Ioan Hudiță a notat în Jurnalul său:

„Ședință de birou la Mihai Popovici, între 11 și 1 la care sunt prezenți toți membrii, inclusiv Maniu și Mihalache, sosiți în dimineața aceasta în capitală (…). Lupu propune ca partidul să ia contact cu Dinu Brătianu și cu socialiștii lui Titel Petrescu în vederea unei acțiuni comune pe lângă Antonescu pentru a-l determina să alcătuiască un guvern național, prezidat fie de el, dacă dorește, fie de Maniu, «cum ar fi logic». Mihai Popovici și Ghiță Pop sunt de acord cu propunerea lui Lupu. Mihalache face rezerve. Și el e convins acum că «nemții nu mai au nicio șansă să câștige războiul. Ei sunt încă destul de tari ca să ne zdrobească, continuă el, dacă facem vreo imprudență». (…) Maniu va lua imediat contact cu Dinu Brătianu și cu Titel Petrescu. «De ce nu și cu Pătrășcanu?», întreabă Lupu. «Pentru că partidul comunist n-are o existență legală, răspunde Maniu, și apoi nu reprezintă mai nimic în țară. A trata cu el înseamnă să-i dăm importanța pe care nu o are și apoi să ne creăm o dificultate în plus în discuțiile noastre cu regele și cu oamenii lui Antonescu». Maniu mă roagă să redactez un memoriu pentru rege și pentru Antonescu în sensul celor discutate, pentru a servi ca bază în discuțiile noastre cu celelalte partide. Mihai Popovici propune să luăm contact și cu fruntașii averescani, care ar dori să se alăture acțiunii noastre. Ne înțelegem să iau contact cu Petre Papacostea și cu Al. Oteteleșanu (foștii lideri ai Partidului Poporului condus de Mareșalul Averescu – n.n.)”.

 

La 10 septembrie 1943 s-a anunțat oficial – după încheierea armistițiului Italiei cu Aliații – că România a menținut relațiile cu Mareșalul Badoglio, reprezentat la București de Renato Bova Scoppa, dar a stabilit și legături cu regimul Republicii de la Salo (aflată sub conducerea lui Mussolini). Pe această informație, Mareșalul Antonescu a scris:

„Nu ne amestecăm. Păstrăm rezerve și ne purtăm cu tact. Dezaprobăm ținuta Italiei, dar nu o comentăm!”

Peste câteva zile, pe o Notă a Cabinetului privind armistițiul semnat la 3 septembrie 1943 între Națiunile Unite și Italia lui Badoglio, Ion Antonescu a scris:

„Un Mareșal, un Rege și o Țară care primesc să semneze un astfel de act au dezonorat pentru vecie istoria poporului lor. Niciodată în viitor nimeni nu va mai putea începe o acțiune alături de Italia. În fața unui astfel de exemplu, cine va mai îndrăzni vreodată să-și lege soarta de aceea a acestui popor (…). Ce groaznică dezonoare provocată de ambiția unui Mareșal prea bătrân, a unui Prinț cu mintea întunecată de resentimente personale. Era mult mai onorabil să primească capitularea fără condiții, decât să se angajeze să întoarcă armele în contra aliatului care a vărsat valuri de sânge pentru a-l salva de rușinea groaznică și pentru a le apăra Imperiul și Țara. Am scârbă față de astfel de oameni și de o astfel de țară”.

 

Bineînțeles, în centrul analizelor desfășurate de liderii PNȚ și PNL s-au aflat temele legate strâns de ceea ce se va întâmpla în Italia. În acest sens, la 10 septembrie 1943, Ioan Hudiță a citit Memoriul cerut de Maniu privind tocmai evoluția evenimentelor recente. Acest memoriu urma să fie bătut la mașină în mai multe exemplare și difuzat membrilor conducerii PNȚ și lui Dinu Brătianu.

Aceeași temă a făcut obiectul unui manifest al „Mișcării Dezrobirii Naționale”, o organizație fantomă, concepută tactic de PCR. În manifestul confiscat de serviciile Speciale se sublinia:

„Italia a capitulat! (expresie, evident, inexactă – n.n.). Hitler și cu nemții au rămas singuri și sfârșitul lor se apropie în pașin repezi. Ce trebuie, deci, să facă azi România? Acuma. Imediat.

Cereți prin scrisori, semnate sau nesemnate, guvernului Antonescu și prin viu grai în public:

• ieșirea imediată a României din Pactul tripartit.
• retragerea trupelor din Kuban și Crimeea.
• negocieri imediate cu Națiunile Unite pentru salvarea României.
• ordin către armată să intre în Ardealul robit de unguri (…).

Reproduceți și răspândiți acest manifest.

Dublați numărul întâlnirilor.

Ațâțați prietenii împotriva ocupanților nemți (…).

Curaj. Ora biruinței se apropie. Vom fi liberi. Susținere, frați români!”.

 

Tot în ziua de 10 septembrie 1943 – din însărcinarea conducerii PNȚ – Ion Mihalache i-a înmânat personal Mareșalului Ion Antonescu Memoriul despre care a vorbit Hudiță. Acesta a notat în Jurnalul său, la 11 septembrie 1943 (este interesant de observat că în „Jurnalul Mareșalului Ion Antonescu” nu este menționată  primirea lui Mihalache):

 

„La 9 dimineața, la Maniu. Prezenți: Lupu, Popovici, Ghiță Pop și Mihalache, care ne face o dare de seamă despre audiența lui la Antonescu de ieri seară. După ce i-a expus punctul nostru de vedere și a prezentat Memoriul partidului, semnat de Maniu, Antonescu i-a răspuns pe un ton moderat, că el înțelege foarte bine preocuparea noastră pentru interesele țării și că nu se supără pentru neîncrederea pe care o avem în priceperea lui politică. «Eroarea pe care o faceți dumneavoastră, i-a spus Antonescu, pleacă de la faptul că nu cunoașteți destul de bine factorul militar, care domină cu totul pe cel politic în marele război de astăzi. Recunosc că ieșirea Italiei din război este o grea lovitură, mai ales morală, pentru Germani și că în adevăr armata germană a avut serioase eșecuri pe frontul de Răsărit, dar dumneavoastră trebuie să știți că soarta acestui război nu se va decide pe frontul de Răsărit, ci pe cel Occidental, când anglo-americanii vor fi complet bătuți (…) Când îmi voi da eu seama că planul Comandamentului german este ceva șubred și că balanța înclină în defavoarea lui, fii sigur că eu sunt tot așa de bun român ca și dumneavoastră și știu ce am de făcut. Până atunci vă rog să nu-mi faceți greutăți»”.

 

La 13 septembrie 1943, Ioan Hudiță consemna:

 

„Seara avem musafiri pe Ionescu Tudor și Gr. Popa (colegi de facultate – n.n.), discut cu ei chestiunea memoriilor universitarilor (era o inițiativă pusă pe seama lui Hudiță; temă controversată până în prezent, inițiativă înscrisă în continuarea demersurilor conducerilor PNȚ și PNL – n.n.). Popa crede că foarte curând atmosfera va fi favorabilă pentru relansarea lui. Ionescu T. se îndoiește că vom putea obține un număr important de semnături. Eu le citesc un proiect de memoriu, redactat de mine încă din iulie și aprobat de Maniu. Popa îl găsește «prea tare pentru fricoșii noștri» și propune unele modificări pentru a putea fi semnat de un număr cât mai mare. Popa a luat textul meu pentru a-l discuta cu prietenii lui și a vedea ce modificări ar trebui făcute”.

 

Preocupările legate de coagularea forțelor opoziționiste, în conexiune cu atitudinea față de Mareșalul Antonescu, și-au găsit – pe mai departe – reflectarea în Jurnalul lui Ioan Hudiță, pornindu-se, ca de obicei, de la situația militară (16 septembrie 1943):

 

„Pe la 5 după-masă vine colonelul Mișu Marinescu (implicat în operațiuni la cel mai înalt nivel din Armată și din Ministerul Afacerilor Interne – n.n.) să-mi aducă vești noi. Situația trupelor noastre de pe frontul din Rusia devine zilnic tot mai critică. El are informații că pe această chestiune există o mare neînțelegere între Șteflea (șeful Marelui Stat Major – n.n.) și Antonescu. Primul vrea să se evacueze în grabă grosul forțelor noastre din Kuban și Crimeea, în timp ce Antonescu se opune de teamă să nu se supere Hitler, tocmai acum, când el are așa mari dificultăți în Italia. După informațiile serviciului secret al armatei și al Ministerului de Interne, rușii dispun de mari rezerve pe care le vor arunca în foc îndată ce se va strica vremea. Armata germană este atât de obosită și demoralizată încât ea nu va putea rezista asaltului armatei rusești. Dar în Statul nostru Major se studiază de câteva zile măsurile care trebuie luate în cazul că trupele rusești sparg frontul german în regiunea Kiev. Marinescu susține în continuare că la Ministerul nostru de Interne se dă ca sigură intrarea Italiei în război alături de anglo-americani, din moment ce nemții au creat un guvern fantoșă în Nordul Italiei”.

 

La 18 septembrie, Hudiță s-a întâlnit, din nou, la locuința lui Mihai Borcea din strada Polonă cu generalul Constantin Sănătescu. Despre acest moment a scris în Jurnalul său:

 

„Sănătescu a văzut în dimineața aceasta pe Antonescu (nici această audiență nu este menționată în „Jurnalul Mareșalului Ion Antonescu” – n.n.), care a spus că el «pune mare nădejde pe tema cercurilor din jurul lui Churchill de prea marea putere militară a Sovietelor». «Înfrângerea Germaniei, i-a spus Antonescu, ar lăsa toată Europa pradă bolșevismului rusesc, lucru care nu convine nici Angliei». «Dacă o înțelegere Hitler-Churchill, continuă Sănătescu nu este posibilă, atunci războiul este pierdut definitiv de nemți. Și în cazul acesta noi trebuie să ne despărțim de ei cât mai curând posibil». I-am arătat din nou că o înțelegere Churchill-Hitler este cu totul exclusă, pentru că nu ar admite-o, în niciun caz, Roosevelt, iar Anglia nu poate face nimic fără aprobarea lui». «În cazul acesta, zice Sănătescu, noi ar trebui să ne retragem imediat armata pe Nistru, căci, într-o săptămână, două, mă tem că va fi prea târziu».

Borcea îmi spune, la plecare, că Antonescu i-ar fi propus lui Sănătescu postul de șef al Casei Regale și că s-ar putea să-l accepte. Pentru noi ar fi foarte interesantă această numire, căci am avea posibilitatea să avem o legătură bună cu regele”.

 

Alte evenimente care au reținut atenția cercurilor politice din țară au vizat înființarea, din inițiativa lui Mihai Ralea și a lui Lothar Rădăceanu, a Uniunii Socialiste a Muncitorilor și Țăranilor. Între timp, Lothar Rădăceanu a revenit în Partidul Social Democrat, ceea ce l-a forțat pe Ralea să schimbe denumirea formațiunii sale politice în Partidul Socialist Țărănesc.

Tot în septembrie s-a constituit Frontul Patriotic Antihitlerist, care a reunit, alături de PCR, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Madosz-ul, Partidul Socialist Țărănesc și, vremelnic (numai o lună), Partidul Social-Democrat. Constituirea acestui Front reprezenta, în concepția PCR, un pas important în procesul de unire a tuturor forțelor antihitleriste și antiregim. Așa cum am mai menționat, PCR elaborase o platformă în zece puncte care viza tocmai formarea unei alianțe a întregii Opoziții.

La 20 septembrie 1943, la Clubul PNȚ a avut loc o reuniune cu șefii organizației partidului din Moldova, Bucovina și Basarabia la care s-au examinat datele principale ale actualității politice și militare. În legătură cu această reuniune, Ioan Hudiță a scris:

 

„Toți au cerut insistent ca partidul să ia măsuri urgente pentru a pune capăt războiului, la rigoare, convocând o mare întrunire la București pentru a sili pe Antonescu să demisioneze. S-au analizat de vorbitori diferitele aspecte ale situației interne și șansele unei mișcări de stradă pentru răsturnarea lui Antonescu”.

 

O ședință asemănătoare a avut loc a doua zi, cu șefii de organizații PNȚ din Muntenia, Oltenia și Dobrogea. S-a discutat tot despre organizarea unei mari întruniri, pornindu-se de la simbolistica momentului istoric reprezentat de Adunarea de la Alba Iulia din 1928. Dr. Nicolae Lupu s-a referit la posibile reacții ale Mareșalului Antonescu față de o asemenea inițiativă, spunând că „noi avem încredere în simțul lui de răspundere și în patriotismul său și, de aceea, sper să nu ajungem la demonstrații de stradă de care țara n-are nevoie în împrejurările de azi atât de tragice”.

 

La reuniunea din 22 septembrie a Consiliului de Miniștri, Mareșalul Ion Antonescu a aprobat propunerea Ministerului Afacerilor Interne ca 238 persoane să intre sub incidența unor noi reglementări privind stabilirea domiciliului obligatoriu. Jurnalul Consiliului de Miniștri menționa toate aceste nume și, foarte pe scurt, motivația deciziei. Astfel, întâlnim numele popularului scriitor Victor Eftimiu pentru următorul motiv: „A întreținut la Mangalia, într-un cerc de ziariști și scriitori, discuții în legătură cu evenimentele externe și interne, de natură a prejudicia interesele neamului”. Mai erau menționați, „în calitate de comuniști” Nicolae Ceaușescu (aflat, însă, internat în lagărul din Tg. Jiu), Pavel Chirtoacă, Mihai Nicolescu, Marin Florea Ionescu. Din acest „lot”, format din 38 persoane, 20 făcuseră „contrabandă cu cai”. Pe o listă separată era inclus Gh. Gheorghiu-Dej, aflat, la rândul lui, în detenție de peste 10 ani.

 

În ziua de 23 septembrie 1943, Ioan Hudiță a notat:

 

„Ieșeam să plec de la Biblioteca Academiei când a venit Constantinescu-Iași împreună cu Joja (Athanasie Joia – n.n.) să mă roage să merg cu ei la Mihai Popovici. N-am avut încotro și i-am însoțit. De data aceasta, el (Popovici) a fost ceva mai drăguț cu ei, le-a dat banii pe septembrie fără să-i mai judece. Acum, când rușii se apropie de frontiera noastră, înțelege și el că trebuie să menajăm oamenii lor, așa puțini cât sunt și fără nicio trecere în țară, să ne asociem în lupta pentru răsturnarea lui Antonescu ca să facem plăcere Moscovei. «Dacă ei ca oameni și ca număr, nu reprezintă nimic, mi-a spus el (Popovici – n.n.) într-o zi, cel puțin titlul lor de partid comunist merită să-i fie luat în seamă»”.

 

Tatonările legate de șansele constituirii unei largi coaliții antiregim și antirăzboi au continuat la 23 septembrie, când acasă la doctorul Lupu a avut loc o întâlnire cu Titel Petrescu. Hudiță a consemnat:

 

„Trecem în revistă toate evenimentele la ordinea zilei, după care Lupu ridică chestiunea formării unui bloc al partidelor care se ducă lupta pentru ieșirea României din Război. Titel Petrescu se opune categoric intrării comuniștilor în acest bloc. «Sunt niște trădători de țară, subvenționați de Moscova, zice el, cu care partidul meu nu poate sta de vorbă fără a se compromite foarte grav». El admite cel mult Frontul Plugarilor, «deși, zice el, nu reprezintă aproape nimic, iar șeful lor, Groza, este un agent al Moscovei». Titel Petrescu este atât de pornit în contra lui Pătrășcanu și a prietenilor săi, încât noi nu-i spunem nimic de relațiile noastre cu ei și mai ales despre faptul că noi ajutăm și bănește în fiecare lună”.

 

Discuțiile care vizau constituirea amintitului bloc au continuat și cu alți opozanți, mai ales cu cei care făcuseră parte din Partidul averscan. În general, toți au fost de acord că este necesară unirea forțelor Opoziției, însă, practic, în etapa respectivă, nu se trecuse la fapte.

În această perioadă, serviciile secrete au raportat atât despre demersurile la care se referea Ioan Hudiță, cât și despre intensificarea acțiunilor PCR de concepere și difuzare a unor manifeste. Astfel, Siguranța, SSI, Poliția au semnalat răspândirea de manifeste la Arad, Brașov, Constanța, Craiova, București, Reșița, precum și în alte localități. Acest fapt a fost cunoscut și luat în seamă de agenturile Germaniei, care, la 29 septembrie 1943, au raportat, la rândul lor, că Siguranța română se afla în posesia unei circulare a PCR în care se adresau chemări partidelor istorice, precum și celor mai largi segmente ale populației, de a se uni în diverse structuri care să militeze pentru ruperea relațiilor cu Reich-ul și ieșirea țării din război.

Închei referirile la a noua lună a anului 1943 cu informația pe care profesorul Ștefan Ciobanu (coleg cu Hudiță) a furnizat-o prietenilor săi în ziua de 30 septembrie:

 

„Ciobanu a povestit că a fost trimis de Antonescu în vara aceasta să sondeze pe fruntașii ucraineni din Kiev pentru o înțelegere cu ei în sensul unei acțiuni comune cu noi în contra rușilor. Printre ei, Ciobanu avea un prieten, fost coleg din timpul studenției la Kiev și Odessa. Drept răspuns la propunerea lui de colaborare, prietenii ucraineni i-au cerut în mare secret să nu afle nemții, să le dea concursul pentru a-și găsi o situație în țara noastră, unde au de gând să se refugieze curând. «Bolșevicii, i-a spus unul dintre ei, sunt dați cei mai îndârjiți apărători ai Rusiei lui Petru cel Mare. Nici Vlasov (generalul sovietic care a trădat și s-a pus în fruntea unei așa-zise armate a Rusiei – n.n.) și niciun guvern de ruși albi nu pot reuși să convingă poporul pentru o colaborare cu cotropitorii nemți. Ciobanu i-a comunicat lui Antonescu acest rezultat al discuțiilor sale de la Kiev și «mareșalul a rămas profund impresionat»”.