Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XXVI)

A zecea lună a anului 1943 a reprezentat, sub aspect politic și militar, deopotrivă în plan intern și în plan extern, un interval în care procesele și fenomenele anterioare au cunoscut noi faze de dezvoltare și aprofundare. Din acest motiv, selectarea documentelor a urmat cursul cunoscut, respectiv prezentarea de mărturii istorice credibile datorită faptului că au fost supuse unor verificări încrucișate.

Încep, deci, cu însemnarea din 2 octombrie 1943 din Jurnalul lui Corneliu Coposu:

 

„Negocierile cu nemții pentru reînnoirea acordului economic româno-german sunt în impas, în urma cereriii energice a lui Antonescu de a se plăti țării în aur orice livrări viitoare și de a se asigura utilaj tehnic necesar fabricilor care lucrează pentru război. Sunt temeri că nemții vor încerca un șantaj, fie cu Horia Sima, fie cu alte mijloace. Agravarea relațiilor este amplificată de refuzul Mareșalului de a trimite pe front noi unități militare”.

 

La 4 octombrie a venit rândul lui Ioan Hudiță să ducă mai departe cronica evenimentelor:

 

„Maniu repetă propunerea de pleca la Londra și de acolo la Washington, unde noi nu avem pe nimeni «și unde avem cea mai mare nevoie, zice el, dat fiind rolul important care-l joacă Statele Unite în cadrul alianței cu Sovietele». Și asupra acestui punct sunt de acord cu el, «dar de unde bani», îl întreb eu. Maniu e furios pe Popovici (trezorierul PNȚ) că nu-și dă mai multă osteneală să găsească fondul necesar. El e decis să ia personal pe mână această chestiune de îndată ce se va întoarce în Capitală (pleca la Sibiu)”.

 

În zilele următoare, Mareșalul Ion Antonescu a avut pe masa de lucru numeroase rapoarte ale serviciilor speciale referitoare la o altă manifestare din țară reflectată și de acțiunile opoziționiste În ziua de 7 octombrie 1943, Siguranța informa:

 

„În ultimul timp se observă că agenții comuniști răspîndesc tot mai des etichete cu lozincile «Vrem Pace», «Jos nemții» etc.

Lozincile sînt scrise de mînă, cu litere de tipar portativ.

Asemenea etichete se aruncă prin curțile cetățenilor din Capitală, se lipesc pe stîlpi, burlane etc.

Aceste mijloace simple apar din ce în ce mai frecvente, ca urmare a instrucțiunilor date de conducerea comunistă organizațiilor în subordine, în sensul că fiecare membru să răspîndească din proprie inițiativă asemenea lozinci”.

 

La 10 octombrie 1943, Corneliu Coposu a notat în Jurnalul său:

 

„Generalul Racoviță, invitat de doamna George Brătianu la ceai ia locuința ei odată cu Președintele (Maniu) îi aduce la cunoștință că nemții, după toate aparențele, au abandonat planul de a rezista pe linia Niprului (așa cum au contractat angajamentul față de mareșalul Antonescu) și retrag atât diviziile blindate, cât și flotila aeriană spre Nord, pentru a se opune ofensivei sovietice pe linia Curzon, lăsând fără apărare germană Basarabia și regiunea dunăreană.

La întrebarea lui Maniu privind resursele militare disponibile, generalul răspunde că, după informațiile lui, în afară de armata română din Crimeea, care numără aproape 100.000 de oameni, mai există în cadrul P.S. posibilitatea de a mobiliza 25 divizii complet înarmate și echipate.

În plus, mai are personal de aviație și trupe speciale. În ce privește disponibilul de produse alimentare, Racoviță știe că, în urma dispozițiilor de restrângere a livrărilor către nemți date de Mareșal, țara dispune de peste 1.000 de vagoane de cereale și de suficiente rezerve de petrol. Întrebat asupra stării de spirit din armată, Racoviță spune că, în general, s-a încuibat defetismul și dorința de a abandona alianța cu nemții, a căror comportare față de ostașii români este arogantă, ostilă și lipsită de loialitate. De asemenea, că simpatia față de anglo-americani în rândul ostașilor este evidentă. La întrebarea cum ar fi întâmpinată pe front ieșirea țării din război, Racoviță răspunde că fără îndoială cu acord unanim și cu entuziasm.

Președintele (Maniu) hotărăște să transmită lui Cretzianu opinia generalului Racoviță pentru orientare în discuțile de la Ankara”.

 

În acele zile au continuat operațiunile de monitorizare a PCR, acțiuni finalizate, în special, prin „colectarea” de manifeste. O atestă și Nota următoare a Poliției:

 

„În seara de 7/8 octombrie a.c., au fost răspîndite pe străzile Găitănari, Laborator, Morilor și Apele Minerale, manifeste comuniste intitulate «Români» și semnate «Comitetul Uniunii Patriotice». Cuprinsul lor ește antigerman și, printre altele, se îndeamnă ofițerii și soldații să refuze plecarea pe front și să lupte contra actualului regim, arătîndu-se că pentru aceasta «Uniunea Patrioților, compusă din reprezentanții tuturor organizațiilor politice și patriotice, cheamă toată suflarea românească la unire, trecînd peste orice deosebire socială sau de partid». Totodată se îndeamnă ofițerii și soldații patrioți, iar populația să fie pregătită să iasă în stradă la prima chemare”.

 

În Jurnalul lui Ion Hudiță, la 12 octombrie 1943, a fost inserat următorul text:

 

„La ora 12, cu Constantinescu-Iași la Mihai Popovici pentru încasarea ajutorului pe luna în curs. De data aceasta Popovici a fost ceva mai politicos cu el, dându-i banii fără să mai facă obișnuitele lui observații ironice la adresa «comuniștilor noștri». L-a întrebat cum vede el și prietenii lui situația militară de pe frontul rus. «Armata sovietică, i-a răspuns Constantinescu, este desigur mult mai puternică decât ne așteptam noi și dacă retragerea nemților nu este determinată de vreun scop oarecare și este pură înfrângere, atunci ne putem trezi cu spargerea frontului german poate chiar în iarna aceasta». Popovici l-a întrebat apoi dacă Sovietele s-ar mulțumi numai cu Basarabia și Bucovina de Nord în caz de victorie și dacă n-ar avea pretenții și asupra «Moldovei până Ia Carpați». Eu știu precis că ele n-au nicio pretenție asupra Moldovei dintre Prut și Carpați, pe care nu văd de altfel cum ar putea-o pretinde odată ce au semnat Charta (Charta Atlanticului de Nord – n.n.) i-a răspuns Constantinescu. El a precizat apoi că «partidul comunist este în totală divergență cu Moscova pe chestiunea Basarabiei și Bucovinei de Nord și că el speră să poată ajunge la o înțelegere cu Sovietele după terminarea acestui război, care nu pot continua față de noi vechea politică a țarilor». Popovici și cu mine am rămas totuși sceptici. Ce reprezintă comuniștii noștri în ochii Moscovei pentru a-i impune punctul de vedere?

Seara suntem invitați la Ionescu Tudor, cu familia Șteflea. Generalul (șeful Marelui Stat Major – n.n.) e cu totul schimbat. E complet abătut și de-abia poate vorbi. «Situația militară evoluează contrar prevederilor noastre, zice el». Noi n-am fost ținuți în curent de comandamentul german cu nici unul din planurile lui privitoare la frontul rus». (…) Așa fiind, îl întreb pentru ce nu încearcă «o despărțire ceva mai zgomotoasă de Antonescu decât o simplă demisie discretă, care l-ar putea impresiona și, poate convinge (pe Antonescu) să-și schimbe atitudinea față de nemți. Am folosit această formă de exprimare pentru a-l sonda și a vedea dacă nu e posibil să găsim în el generalul de care avem nevoie în contra Mareșalului. Din răspunsul lui am înțeleles definitiv că nu e omul de care avem nevoie”.

 

Evenimentele în curs erau urmărite și comentate în fiecare zi de Ioan Hudiță, Jurnalul său fiind – în continuare – un valoros „izvor de istorie”. La 16 octombrie 1943, a consemnat în Jurnalul său:

 

„A sosit Maniu în dimineața aceasta. Ședință de birou la Mihai Popovici la ora 11.30. E prezent și Mihalache, sosit și el în dimineața aceasta de la Dobrești. Am prezentat un scurt raport asupra situației externe, insistând asupra evenimentelor din Italia și a situației militare de pe frontul rus. Le-am făcut și un scurt rezumat al discuției mele cu Șteflea pentru a scoate și mai bine în evidență situația grea în care se află trupele germane și armata noastră, gata să fie încercuită și să nu se mai poată retrage în țară. Arătam că și Șteflea e de acord cu noi acum că nemții pierd războiul și că el se află în divergență totală cu Antonescu în această chestiune. A urmat o discuție scurtă, întrucât toți ne-am văzut de acord asupra soluției care se impune în împrejurările de față. «În cazul acesta, spune Mihalache, noi trebuie să tăbărâm pe Antonescu și să-l silim să dea ordin armatei să se retragă pe Nistru, , iar dacă refuză să-i cerem demisia pentru a se putea face un guvern național. Acum când și Italia a declarat război Germaniei nu mai este nicio îndoială asupra sfârșitului războiului». Mihalache se angajează să ceară imediat audiență lui Antonescu, care trebuie să se fi întors în Capitală în urma evenimentelor din Italia. Lupu s-a angajat și el să-l vadă pe Antonescu în același scop”.

 

Marți, 19 octombrie 1943, Hudiță a relatat despre încă o reuniune a conducerii PNȚ.

 

„La 11 și ceva la Mihai Popovici. Erau prezenți toți membrii biroului, afară de Mihalache, care a sosit după mine. Un oftat adânc din partea lui m-a făcut să înțeleg de la început că era nemulțumit de rezultatul întrevederii (cu Ion Antonescu – n.n.). După ce i-a explicat Mareșalului punctul nostru de vedere și i-a cerut constituirea unui guvern național cu participarea partidului nostru și a liberalilor lui Dinu Brătianu, Antonescu i-a repetat ceea ce-i mai spusese și în alte rânduri, el e tot așa de bun român ca și dl Maniu și prietenii lui și că înțelege perfect răspunderea imensă care apasă asupra umerilor săi, dar că el speră «s-o scoată bine până la capăt». Iată răspunsul lui Antonescu așa cum ni l-a rezumat Mihalache. «Și eu recunosc, a început Antonescu, că Germania nu mai poate continua războiul, dar ea e încă destul de tare pentru a-l prelungi însă ani de zile. Norocul nostru vine tocmai de la prea marea putere a Sovietelor, care a surprins pe toată lumea și a alarmat până și pe englezi». În continuare, Antonescu i-a spus că după toate informațiile sale primite nu numai din cercurile italiene și germane, dar și de la agenții noștri din afară, reiese clar că între Roosevelt și Churchill este o reală divergență pe chestiunea a itudinii lor față de Moscova. Primul e dispus să închidă ochii asupra tuturor pretențiilor rusești în Europa și Asia, în timp ce al doilea e reocupat mai mult de pacea viitoare decât de război, pe care îl și vede câștigat și e foarte îngrijorat de dezechilibrul care se va produce în Europa prin dispariția armatei germane. Turcii sunt și mai alarmați decât englezii, pentru ei se văd cu totul sacrificați de americani.

Maniu a stat la rege trei sferturi de oră. După el a fost primit Dinu Brătianu. Maniu i-a citit regelui memoriul, după care i-a explicat situația militară de pe frontul rus din ultimele zile, subliniind faptul că nemții recunosc singuri înfrângerea lor și aceasta în momentul când la Moscova aliații se află în plină conferință, lucru care dovedește solidaritatea puternică dintre ei. Regele l-a ascultat cu foarte mare atenție, dând deseori din cap în semn că și el e de acord cu argumentele lui Maniu. Drept răspuns, el i-a repetat în esență teza lui Antonescu, așa cum acesta i-o prezentase lui Mihalache. Regele s-a declarat de acord cu Maniu, spunându-i că și el a vorbit cu Antonescu și că i-a cerut formarea unui guvern național, însă n-a reușit să-l convingă. «Foarte curând, i-a precizat regele, sper că mareșalul Antonescu se va convinge că teza lui nu stă în picioare și atunci ne vom înțelege cum să facem acest guvern ca să punem capăt războiului». În concluzie, Maniu e foarte mulțumit de rege, care, cu toate influențele nefaste care se exercită asupra lui de către oamenii lui Antonescu, rămâne totuși un om bine orientat și care e convins că nemții vor pierde războiul”.

 

La 23 octombrie 1943, Hudiță s-a întâlnit, din nou, cu generalul Sănătescu. Iată ce a consemnat liderul PNȚ:

 

„Antonescu i-a propus lui Sănătescu postul de șef al Casel militare a regelui Mihai, însă el ezită, deoarece nu se crede calificat pentru o astfel de funcțiune. «Mareșalul insistă însă foarte mult, zice Sănătescu, întrucât are nevoie pentru acest post de un militar cu autoritate care să pună capăt influențelor nefaste care se exercită asupra tânăruîui rege». Sănătescu crede că Antonescu «se teme» să nu se repete și la noi ceea ce s-a petrecut cu regele Italiei «care a căzut victimă politicienilor în slujba anglo-americanilor».

Eu i-am spus în continuare că postul oferit de Antonescu trebuie «neapărat acceptat, întrucât în adevăr o personalitate de prestigiul său ar reprezenta și o siguranță în plus pentru țara întreagă, că monarhia își poate îndeplini în orice moment misiunea ei de apărare a intereselor naționale»”.

 

În aceeași zi (23 octombrie 1943), Parchetul Tribunalului Sibiu a transmis un Raport ministrului Justiției prin care a semnalat o revigorare a acțiunilor PCR.

 

„La chestura Poliției Sibiu se găsesc reținuți pentru cercetări 48 persoane, în mare parte mici meseriași, muncitori și mai puțini intelectuali, implicați în organizația comunistă descoperită în această localitate; printre ei se găsesc români, sași, unguri și evrei.

Din cercetări rezultă că la Sibiu există o organizație locală care lucrează sub directivele Regionalei Brașov Organizația era bine închegată funcționînd și secțiile M.P.O.R. (Ajutorul Roșu), și U. T.C. Se va activa în special pentru formări de celule în fabrici și printre intelectuali, cît și pe la sate. (…)

S-a găsit material documentar, peste una sută manifeste și instrucțiuni multiplicate în limbile română și maghiară, ce s-a adus de la regionala Brașov; de asemenea un șapirograf neîntrebuințat încă și un tipar mic cu litere de cauciuc. Se adunau cotizații și se țineau ședințe.

Cercetările sînt încă în curs, ele făcîndu-se în acord cu organele Parchetului Militar local”.

 

La rândul lui, SSI a raportat la 24 octombrie 1943 următoarele:

 

„Continuîndu-și investigațiile la Alba Iulia, unde organizația comunistă din Sibiu avea ramificațiuni și legături, au fost arestate 10 persoane care făceau parte din nucleul local. Între acestea sînt și trei elevi ai Liceului Mihai Viteazul.

De asemeni au mai fosf arestați următorii: prof. Drăghici de la Liceul Gh. Lazăr din Sibiu, asistentul Roșca, șeful de lucrări Prodan și asistentul Victor Ionescu, toți de la Universitatea din Sibiu.

Mai aveau legături la Rîmnicu Vîlcea, Cugir și Sebeș-Alba. Întreaga organizație aparține regionalei Brașov și se găsea în faza de organizare.

Cercetările continuă.

– În noaptea de 21/22 octombrie au fost răspîndite în Capitală, de către agenții comuniști, etichete de propagandă intitulate «Ordinea hitleristă» înfățișînd o spînzurătoare. În cuprinsul lor se îndemna populația să intre în Frontul Național de luptă al poporului Român.

– Curtea Marțială din Constanța a pronunțat sentința în procesul organizației comuniste descoperit în localitate la 23/24 aprilie 1943, aplicînd următoarele pedepse:

– 3 condamnări la moarte;

– 3 condamnări la muncă silnică pe viață;

– 12 condamnări la muncă silnică de la 6-25 ani;

– 5 condamnări la închisoare până la 1 an:

– 3 acuzați, între care și avocatul Victor Dușa, au fost achitați în lipsă de probe”.

 

Cu excepția colaborărilor PNȚ – PNL, în celelalte segmente politice exista un blocaj aproape total în ceea ce privește unirea într-un singur Bloc a forțelor opoziționiste. În acest sens sunt concludente însemnările lui Ioan Hudiță din 27 octombrie 1943:

 

„La 10 întâlnire cu Titel Petrescu acasă la Lupu. Titel Petrescu e furios pe anglo-americani pentru «curtea» care o fac lui Stalin, «ridicându-l în slavă» și înlesnindu-i astfel, «să-și ridice și mai mult pretențiile». El crede că «noi vom avea mult de furcă în țară cu pretinșii comuniști, care nu reprezintă pentru mine altceva decât voința Moscovei, care nu urmărește decât înfeudarea României la politica ei, folosindu-i drept instrumente». Lupu și cu mine căutăm să-l liniștim că rușii, oricâte victorii ar avea, nu sunt singuri în Europa și că anglo-americanii sunt destul de tari să-i țină în frâu și să-i oblige să-și respecte obligațiile luate prin semnarea Chartei Atlanticului. «D-voastră uitați că rușii sunt porci și nu și-au respectat niciodată semnătura pusă pe tratate, ne-a răspuns el, decât dacă au fost amenințați cu bâta, ori, odată încheiată pacea, eu nu-i văd pe englezi și pe americani făcând un nou război pentru a-i scoate din țările unde vor pătrunde armatele lor». «Chiar de-ar fi așa, i-a replicat Lupu, spune tu ce mai putem face noi ca să împiedicăm acest lucru. Noi să-i vedem odată înfrânți pe nemți și să ne reluăm Ardealul de Nord. Restul îl vor mai face și urmașii noștri, dacă ne este scris să mai trecem încă o dată sub ocupație rusească»”.

 

Între timp, autoritățile continuau să acționeze pentru prevenirea și sancționarea manifestărilor opoziționiste. În arhive se află și un extras din Buletinul informativ al Președinției Consiliului de Miniștri:

 

„Anton Alexandrescu, unul dintre conducătorii tineretului național-țărănesc, fiind într-un cerc de partizani politici, a afirmat următoarele:

Conducătorii grupării noastre suferă acum de aceeași lenevie politică care a dus ca gruparea – acum 10 ani – din partid de masă să piardă o parte importantăs din sufragiile țării.

După cum atunci conducerea grupării s-a mulțumit la combinațiuni de culise în opoziție și de administrație la guvernare; fără a satisface programul promis, fără a ține seamă de realitatea zilei, tot așa și acum, gruparea nu simte pulsul real.

Poate vîrsta unor fruntași, poate conservatorismul altora, îi face inapți să înțeleagă legea de astăzi.

Incontestabil că ne îndreptăm spre o socializare a mijlcacelor de producție, care va fi urmată și de transformări în viața socială și politică.

Partidul nostru trebuie să-și facă un program adaptat viitorului, să-l popularizeze prin cadrele ce le avem, să cîștigăm masele muncitorești și chiar pe reprezentanții lor”.

 

În unele cazuri, chiar pentru intervale foarte scurte, există numeroase mărturii, unele concordante, altele contradictorii și, nu rar, divergente. Dacă ar fi să diversific „izvoarele istorice” respective, fiecare episod din serialul de față s-ar lungi nejustificat. Dar, din când în când, voi face apel și la mărturiile altor persoane (personalități) în afara celor menționate frecvent până acum. Bună oară, George Barbul, fostul șef de cabinet al lui Mihai Antonești, povestea, între multe altele:

 

„O scenă amunzată s-a petrecut la Crăciunul 1943, cu ocazia unei recepții la Legația germană în onoarea delegației economice române. Interlocutorii ei germani, cu Clodius (principalul consilier economic al Legației germane – n.n.) în frunte, s-au înșirat în fața pomului de Crăciun și au cântat pe românește «Ne dați ori nu ne dați?». Până la urmă, le-am dat petrol și cereale și ei ne-au dat în schimb 147 de milioane de franci elvețieni și două vagoane de aur”.

 

La finalul lunii octombrie 1943 s-a făcut încă un pas înainte în procesul întăririi legăturilor între conducerea PNȚ și persoanele din anturajul regelui Mihai, legături esențiale din perspectiva realizării obiectivelor Opoziției. Ioan Hudiță a consemnat, la 31 octombrie 1943, în Jurnalul său:

 

„La ora 9 la Maniu. Plecăm cu mașina lui Leucuția la biserica unită din Calea Dorobanți. Mașina Siguranței, cu cei doi agenți, ne însoțește până la biserică. Știind că Maniu va asista la slujba religioasă până Ia ora 11.30 agenții au plecat cu scopul de a se reîntoarce la sfârșitul serviciului divin. Aproape de ora 10 am ieșit din biserică și Leucuția ne-a condus până aproape de locuința lui Borcea, la care am ajuns pe jos. Leucuția s-a reîntors la biserică, noi rămânând să luăm un taxi când vom termina treaba cu Sănătescu (în noul său rol la Curtea Regală – n.n.).

Întrevederea a durat două ore, după care Borcea ne-a servit o masă excelentă, cu supă de carne de vită și cu rasolul respectiv, cu hrean, așa cum îi spusesem eu că-i place lui Maniu.

La întrebarea lui Maniu cum vede el situația militară de pe frontul rus, Sănătescu ne-a făcut o expunere de o jumătate de oră, ajungând la concluzia că până la această dată armata germană este încă destul de puternică «pentru a se desprinde în ordine, scurtând frontul în fața marii presiuni rusești».

S-a discutat apoi situația trupelor noastre de pe front. I-am spus că în oraș circulă zvonul că Șteflea ar fi adresat un memoriu lui Antonescu, în care-i cere retragerea trupelor noastre din Crimeea și de Ia Nipru spre Nistru. Sănătescu confirmă știrea, spunând că el a vorbit cu Șteflea, care «ar fi îngrijorat și vrea să se acopere cu acest memoriu».

Ne-am despărțit pe la 3.30. Noi am plecat primii, iar Sănătescu a mai rămas o oră la Borcea. Am mers pe jos până la locuința lui Maniu din Vodă Caragea, nu departe de strada Polonă. «Generalul, îmi spune el pe drum, este în general bine orientat în problemele militare, însă capul lui este încă îmbâcsit de unele idei ale propagandei hitleriste, care sper că vor dispare cu timpul, el fiind un om destul de inteligent». «Să ne mulțumim pentru moment și cu atâta», i-am replicat eu. Maniu oftează din greu, semn că și el e de acord cu concluzia mea».”