Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XXVII)

Sub cele mai diferite aspecte, evenimentul de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, respectiv Conferința miniștrilor de Externe ai celor „Trei Mari Puteri”, a pus capăt unor incertitudini, zvonuri, manevre oculte care dominau în România, ca de altfel la scară globală. De-a lungul a 11 zile, s-au examinat în capitala URSS patru dosare de o însemnătate capitală pentru desfășurarea războiului și pentru „organizarea păcii postbelice”.

Din perspectiva cercurilor politice opoziționiste românești, definirea rolului Kremlinului în Balcani – zonă în care URSS căpătase „mână liberă”, inclusiv prin abandonarea planului britanic privind o debarcare în Iugoslavia sau Grecia – limpezea lucrurile în legătură cu obiectivele Opoziției interne pe termene scurt și mediu. Sigur, în centrul atenției s-a aflat „problema poloneză”, însă, atât din punct de vedere principial, cât și practic, fusese vizată direct și indirect România.

Chiar în condițiile în care o bună parte a înțelegerilor de la Moscova era necunoscută în restul lumii, documentele date publicității se dovedeau suficiente și pentru politicienii români în vederea înțelegerii în ce direcții aveau să se desfășoare evenimentele internaționale viitoare.

Astfel, la 1 noiembrie 1943, Ioan Hudiță nota în Jurnalul său:

 

„Acordul de la Moscova marchează o nouă etapă în cursul acestui război și dacă în Germania mai există oameni care nu și-au pierdut complet mintea, e de sperat că ei vor interveni pentru a forța pe Hitler să se retragă și să se ajungă astfel la o pace cât timp mai există o armată capabilă să mențină ordinea. Altfel pe nemți îi paște un dezastru, nemaicunoscut în istoria lor. Sunt curios să știu cum va reacționa Antonescu față de această nouă situație, în care e prevenit acum și el de soarta care-l așteaptă drept «criminal de război». Iată o expresie nouă, care nu se poate să nu-i cutremure pe toți hitleriștii și pe asociații lor”.

 

A doua zi, în drum spre Buftea, unde avea stabilită o întâlnire cu prințul Barbu Știrbei, Iuliu Maniu i-a spus lui Ioan Hudiță:

 

„«Sunt hotărâri epocale, care vor provoca mari frământări în Germania. De azi înainte Antonescu nu-și mai poate face nicio iluzie asupra sfârșitului războiului».

Discutăm cu Știrbei noua situație creată de cele patru declarații. El e complet de acord cu modul cum le interpretăm noi. «Acordul stabilit la Moscova, zice Știrbei, pune capăt celor două ipoteze în care mai credea Antonescu: o pace separată anglo-germană și o nouă înțelegere Hitler-Stalin. Antonescu trebuie forțat să pună capăt războiului imediat, altfel nu putem scăpa de o ocupație rusească și de destrămarea țării». Maniu i-a sugerat (lui Știrbei) ideea de a pleca în străinătate pentru a discuta cu anglo-americanii condițiile unui acord pentru ieșirea noastră din război. Știrbei are multe relații la Londra, «care trebuie folosite, zice Maniu, în interesul țării în aceste momente atât de grele pentru ea». Știrbei se declară «în principiu de acord»”.

 

În paralel, Iuliu Maniu s-a adresat, tot la 2 noiembrie 1943, prin aparatul de radio emisie-recepție instalat chiar în Domeniul Știrbei Guvernului de la Londra, prin intermediul spionajului britanic de la Istanbul. Solicita ca reprezentanții celor „Trei Mari Puteri” să fie de acord să primească un negociator din partea Opoziției române în vederea demarării unor discuții fie și numai preliminare.

Demersurile „Opoziției Unite” n-au înceta nici pe plan intern, cu speranța că Mareșalul Ion Antonescu își va revizui pozițiile. Astfel, la 5 noiembrie 1943, Ioan Hudiță a fost în audiență la Conducătorul Statului. La început s-au abordat teme legate de constituirea unui Guvern național. În această ordine de idei l-a citat pe Mareșal:

 

„«Sunt gata să-i cedez locul (lui Maniu – n.n.), deși este un ingrat care nu recunoaște că i-am salvat viața, atât lui, cât și familiei și prietenilor săi și care, drept recunoștință, mă bârfește pe toate drumurile și nu mă scoate din nebun și sifilitic». Am protestat cu energie în contra acestei acuzații, susținând că niciodată nu l-am auzit folosind astfel de atacuri, cu totul contrarii temperamentului și educației sale. Pentru a-l calma, i-am repetat și azi că noi am apreciat totdeauna importanța rolului jucat de el în lichidarea mișcării legionare și în restabilirea ordinii interne, realizată cu riscul vieții sale și că pentru acest lucru noi îi suntem recunoscători. Cu vorbe l-am potolit ca să-i pot spune pentru ce i-am cerut audiență. M-a ascultat liniștit vreo 10 minute, cât am prezentat în câteva fraze punctul de vedere al partidului în legătură cu noua situație creată de hotărârile Conferinței de la Moscova. I-am subliniat rar și apăsat în concluzie că pentru noi este o certitudine că nemții au pierdut definitiv războiul, întrucât o pace separată cu Anglia sau o înțelegere cu Stalin sunt cu totul excluse și că în aceste condiții noi trebuie să ne salvăm țara. I-am repetat propunerea ca el să formeze un guvern național, la care noi suntem gata să colaborăm și că Maniu nu are absolut nicio pretenție asupra președinției. Reproduc în rezumat cât mai exact posibil răspunsul său. «Astăzi, a început el, civilii se socotesc mai pricepuți decât noi, militarii, în problemele războiului și se pripesc să tragă concluzii ridicole din niște fraze goale, cuprinse în declarații pe are nimeni nu e hotărât să le execute. Domnii anglo-americani își arogă dreptul de a împărți blana ursului din pădure, când ei se muncesc în Italia de o lună mai bine să câștige câțiva km pătrați. Cât le mai trebuie astfel ca să ajungă la Berlin, ca să-și pună în aplicare planul lor de sancțiuni în contra așa-zișilor criminali de război? Scurtarea frontului de către armata germană corespunde unei strategii pe care n-o pot pricepe oamenii politici. Roadele ei se vor vedea curând”.

 

Tot la 5 noiembrie 1943, agentura Abwer-ului la București transmitea Centralei de la Berlin o amplă Notă despre situația din România. Nota era redactată pe puncte:

 

„1) Presa: Vicepreședintele Consiliului de Miniștri a dat indicații să nu se ia atitudine în presă împotriva lui Churchill și Roosevelt, cît și Angliei și S.U.A. Această indicație ar putea fi înțeleasă în ipoteza că astfel s-ar putea împiedica atacuri asupra zonei pețrolifere sau a orașelor. Nici nu se mai vorbește de războiul sfînt împotriva Uniunii Sovietice, ci numai de nevoia imperioasă de apărare a teritoriului românesc. (…)

3) Administrația: la indicația mareșalului, jandarmeria din București a fost dublată și i-a dat ordine să supravegheze intens pe toți germanii cetățeni ai Reichului, în special în ce privește legătura (lor) cu legionarii. În timp ce liberalii și Maniu, care cu știința mareșalului se află în legătură cu Anglia, sînt lăsați în pace, legionarii și alți naționaliști sînt urmăriți (…)

5) Propagandă: pentru purtarea intensivă a războiului propaganda este slabă. împotriva: propagandei subversive se face puțin.

6) Comunismul O dată cu apropierea rușilorv comunismul a primit un stiumulent (difuzare de manifeste, activitate intensă a celulelor comuniste).

7) Atitudinea față de adepții lui Badoglio: pentru îndeplinirea sarcinii primite de la Ministerul de Externe (al Reichului), în ciuda promisiunilor, nu s-a făcut decît puțin.

8) Economia: la tratativele cu România, ministrul plenipotențiar Clodius se izbește de mari dificultăți, deoarece mareșalul a dat ordin să nu se scoată nimic din România fără contraprestări. În timp ce România primește armele noastre pe credit, ea lasă grînele mai degrabă să putrezească decît să ni le dea nouă pe credit”.

 

Aproape ca o confirmare a constatărilor spionilor germani, la 7 noiembrie 1943, Poliția Capitalei informa conducerea Statului despre un lung manifest semnat de Comitetul Județean Ilfov al PCR (atunci, sub aspect administrativ, Capitala făcea parte din județul Ilfov):

 

„Muncitori! Soldați! Femei! Tineri!

Cetățeni ai Capitalei!

La 7 Noiembrie 1943 se împlinesc 26 de ani de cînd proletariatul rus în alianță cu țărănimea, în fruntea întregului popor muncitor și sub conducerea gloriosului partid al lui Lenin și Stalin au zdrobit regimul reacționar țarist și au creat primul stat socialist din lume. Marea Revoluție din Octombrie a dat putință muncitorilor și țăranilor sovietici să construiască măreața lor patrie socialistă, care să asigure bunăstare, libertatea și cultura întregului popor.

Astăzi, de mai bine de 2 ani, în urma agresiunii perfide a imperialismului hitlerist și vasalilor săi, glorioasa Armată Roșie nimicește hoardele lui Hitler, iar ofensiva de vară duce repede eliberarea teritoriului sovietic de tîlharii cotropitori. (…)

Patrioți din Capitală și sate! Rupeți ordinele de chemare! Ascundeți-vă și constituiți-vă în grupe de partizani și luptați împotriva mașinii de război a lui Hitler. Luptați împotriva terorii hitleriste! Luptați pentru eliberarea patrioților din închisori și lagăre! Apărați viața prizonierilor sovietici!

Constituiți-vă în grupe și comitete de luptă antihitleriste, pe cartiere, sectoare și întreaga Capitală, precum și în sate, în cadrul Marelui Front Patriotic Antihitlerist al întregului popor.

Trăiască lupta antihitleristă a popoarelor iubitoare de libertate!

Trăiască România liberă și independentă!”.

 

La 9 noiembrie 1943 a avut loc o întâlnire a împuterniciților guvernelor român și britanic la Lisabona pentru discutarea condițiilor ieșirii în război. Mesajul britanic, transmis de ministrul consilier, Henry L. Hopkinson, fostului ministru al României în Portugalia, Ion Pangal prevedea următoarele:

 

„Marea Britanie va lua în considerare propunerile Guvernului român și ale personalităților române doar dacă acestea sunt adresate și Statelor Unite ale Americii și Uniunii Sovietice; propunerile din partea României nu vor fi luate în considerare decât pe baza capitulării necondiționate în fața celor trei principali aliați”.

 

Revin în țară. La 10 noiembrie 1943, Buletinul MAI comunica:

 

„Inspectoratul regional de poliție Alba Iulia ne informează că organizația «Hitler Jugend» din Ardeal a primit ordin să organizeze pe lîngă grupurile SS și cîte o echipă de informații. Ordinul precizează că populația și armata română sînt pe zi ce trece tot mai ostile față de Germania.

Echipele de informații își vor începe imediat activitatea, deghizate ca turiști. Informațiile strînse vor fi trimise de șefii de organizații șefului SS din Brașov.

Ordinul mai spune că și în România se pregătește o lovitură similară cu aceea a lui Badoglio din Italia.

Pentru a se para această lovitură, se cere echipelor de informații să cutreiere orașele și satele, spre a se constata starea de spirit generală atît în rîndul armatei, cît și al populației civile.

Organizațiile SS vor pune la dispoziția echipelor cele necesare.

Din informațiile ce le are chestura Sibiu, rezultă că într-adevăr nu numai tineretul german, ci și ceilalți membri ai formațiunilor paramilitare sînt obligați a face cunoscut organizațiilor lor orice informație obținută de ei, privitoare la starea de spirit a populației. Organizarea tineretului din Grupul etnic german are la dispoziție pentru deplasări, mai multe motociclete primite dela misiunea germană din România, precum și o școală de conducători”.

 

Pe această Notă, Mareșalul Antonescu a pus următoarea rezoluție:

 

„Dacă informația este exactă, să se comunice din partea mea dlui Andreas Schmidt (șeful Grupului Etnic German din România – n.n.), de către generalul Vasiliu, că este mijlocul cel mai sigur de a provoca și în România ceea ce au provocat peste tot, datorită suspiciunii, brutălității, lipsei de tact și de psihologie politică.

Este momentul să strîngă rîndurile cu noi, nu să înceapă să sape la prăpastia dintre noi. Așa se face jocul dușmanilor.

Să i se comunice textul în scris”

 

Din nou, în străinătate. La 12 noiembrie 1943, în urma contactelor de la Madrid între reprezentantul Guvernului român, Scarlat Grigoriu și ambasadorul SUA în Spania, Carlton Hayes, cu privire la ieșirea României din război, reprezentantul SUA a precizat:

 

„Guvernul român trebuie să emită un document scris prin care să admită negocierea cu Aliații în baza formulei «capitulare fără condiții»; deplasarea unui reprezentant român la Cartierul General al generalului Dwight Eisenhower; asigurări din partea Guvernului american că trupele sovietice nu vor ocupa tot teritoriul țării și că trupele anglo-americane vor ocupa o parte din teritoriul României”.

 

Mai mulți lideri politici cu diverse orientări, între care Gheorghe Tătărăscu, au solicitat primirea la Mareșalul Ion Antonescu, în vederea influențării acestuia, în primul rând, în vederea desprinderii României de Reich. La 13 noiembrie, Mareșalul i-a răspuns fostului premier liberal. Textul este foarte lung și viza o multitudine de teme. Redau finalul care lăsa lucrurile „în coadă de pește”.

 

„Vă răspund că nimeni până azi n-a împiedicat vreo forță care voia onest să se pună în slujba apărării drepturilor noastre, nici ieri, cum nu o împiedică și nu o va împiedica nici mâine.

Ceasurile sunt prea grave, răspunderile sunt ale tuturor, după cum a tuturor ne este țara și toți avem datoria s-o slujim”.

 

Tot în ziua de 13 noiembrie, Maniu și Hudiță l-au vizitat, din nou, pe prințul Știrbei pentru a afla ce a discutat cu Mareșalul Antonescu. Hudiță a notat:

 

„«Omul acesta o fi el un bun militar, zice Știrbei, însă e cu totul nepriceput în politică și acest lucru constituie un mare defect pentru un șef de stat. Este apoi atât de încăpățânat și de vanitos încât e refractar la tot ce nu corespunde fanteziilor sale». La tot ce i-a spus Știrbei despre situația externă și despre «imposibilitatea totală ca Hitler să mai câștige războiul», Antonescu i-a răspuns «cu un aer de superioritate» că «Hitler este încă stăpân pe situație, că are arme secrete formidabile și că numai de el depinde ca să se înțeleagă în orice moment cu rușii».

«Totul se reduce, continuă Știrbei, la o chestiune de apreciere din partea noastră. Nu avem informații suficiente pentru a trage concluzii sigure, și anume: își reduc rușii pretențiile pentru a n-o rupe cu anglo-americanii sau cedează aceștia pentru a nu-i sili pe ruși să se înțeleagă cu Hitler. Personal ezit între aceste două posibilități cu atât mai mult cu cât sunt sigur că Hitler, în disperare de cauză, e gata să cedeze la toate pretențiile rușilor (…)».

Maniu și cu mine ne-am menținut pe vechea noastră poziție, respingând categoric teza lui Antonescu și arătând lui Știrbei că toată această teză nu se bizuie decât pe informații germane tendențioase”.

 

Un document care merită toată atenția (păcat că este foarte lung și nu poate fi redat în întregime) este scrisoarea CC al PCR către Comitetul Executiv al PSD. Rețin doar câteva fragmente:

 

„Dragi tovarași,

Am primit în luna septembrie, anul curent, cu mare bucurie adeziunea voastră la propunerea noastră în ce privește crcarea Comitetului Național și Frontului Patriotic Antihitlerist. La fel, noi am primit cu multă căldură și propunerea voastră asupra unificării politice a partidelor noastre. Am crezut că se va începe o eră nouă în istoria mișcării muncitorești din România.

Deci revenirea voastră prin surprindere asupra adeziunii la Comitetul Național și la Frontul Patriotic Antihitlerist am primit-o cu adînc regret. Prin delegații voștri, voi ați motivat revenirea voastră prin următoarele argumente:

1. Partidele Național-Țărănesc și Național-Liberal refuză să participe la formarea Comitetului Național. Deci fără concursul lor acțiunea ar fi ineficace și unilaterală.
2. Nu se poate face Comitetul Național, deoarece momentul nu este oportun” (…)

 

După trecerea în revistă, în detaliu, a momentelor definitorii ale relațiilor reciproce, în Scrisoare se mai afirma:

 

„Reînnoim propunerile noastre din scrisoarea noastră din ianuarie 1943 și hotărîrea noastră din iunie 1943. Pe baza acordului nostru de Front Unic, vă propunem intrarea voastră imediată în Frontul Patriotic Antihitlerist, format din forțele antihitleriste din România și în Comitetul Patriotic pe țară al acestui front. În același timp vă propunem să vă uniți cu noi și cu celelalte organizațiuni antihitleriste la luptă pentru cîștigarea conducerii partidelor Național-Țărănesc și Național-Liberal pentru ultima noastră platformă de luptă propusă acestor partide.

1. Doborîrea guvernului Antonescu și formarea unui guvern compus din reprezentanții tuturor forțelor antihitleriste.
2. Ieșirea din războiul hitlerist și trecerea de partea blocului anglo-sovieto-american.
3. Mobilizarea și organizarea armatei și a maselor largi la lupta împotriva cotropitorilor hitleriști.

Pentru salvarea clasei muncitoare și a întregului popor de Ia catastrofa iminentă trebuie să pornim imediat la lupta comună. Sperăm că veți da un răspuns favorabil la propunerile noastre de mai sus”.

 

În intervalul 22-25 noiembrie 1943 s-a desfășurat la Curtea Marțială din Sibiu un răsunător proces care l-a avut în centru pe un asistent al lui Lucian Blaga, de fapt asistentul în care își pusese cele mai mari speranțe, pe numele lui, Zevedei Barbu. Acesta fusese arestat la 18 octombrie 1943. A făcut la Siguranță o serie de declarații, în condițiile cunoscute.

 

„A afirmat că îl cunoaște pe Mihai Beniuc, care lucrează la Universitatea din București și al cărui angajament comunist e de notorietate. A mai vorbit despre D.D. Roșca, decanul Facultății de Litere, profesorul de limbi slave Emil Petrovici, tânărul istoric David Prodan, asistentul Ion Bârzu și studentul Radu Stoichiță. N-a omis să evoce simpatiile comuniste ale conferențiarului Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, sociolog și fost colaborar al lui Dimitrie Gusti. A mai amintit de Mihail Ralea, Iorgu Iordan, CI Parhon, Simion Stoilov, Mircea Florian, Grigore Popa, Al. Rosetti. Toți aceștia au fost citați la Siguranță”.

 

La proces au fost implicate 65 persoane. S-au pronunțat două condamnări la moarte, 19 condamnări la închisoare (cu ani diferiți), iar 16 acuzați au fost achitați.

 

În ziua de 26 noiembrie 1943, în deplină conspirativitate Regele Mihai și Regina Elena l-au primit pe agentul britanic sub acoperire, cel care s-a prezentat drept „ziaristul House”. În Nota de convorbire se menționa, între altele:

 

„«Știți Dv. – a spus Regele domnului House – că Mareșalul Antonescu a declarat războiul fără măcar să mă avertizeze și că eu nu am luat cunoștință despre acest fapt decât de la Radio și din ziare?» În acel moment, Regele și Regina-Mamă au deschis o paranteză pentru a relata scenele pe care le avuseseră cu Conducătorul, care s-a arătat de-o incorectitudine incredibilă față de el. Dl House va face o dare de seamă personală asupra celor mai caracteristice dintre aceste scene (…)

Dl House a pus apoi câteva întrebări relativ la ideile și intențiile Regelui în privința guvernului ce ar succeda aceluia al Mareșalului. Suveranul a răspuns că el ar însărcina pe Maniu cu această misiune. Dl House va redacta de asemenea un raport separat asupra lui Maniu și a poziției partidului său.

«Maniu este un om cinstit – a spus Regele – și marea majoritate a poporului român se află în spatele său. Dacă el este lent și foarte ponderat în ochii unora, el are, totuși, mari calități. Relațiile noastre se caracterizează pe încredere recipriocă»”.

 

Și acum, ca prefață la alte evenimente, o paranteză. În timpul redactării fiecărui „episod” al serialului de față mă întreb aproape fără întrerupere: cât de credibile sunt documentele supuse atenției cititorului și cât de bine argumentată este selecția la care recurg. Un răspuns – cel puțin de ordin metodologic – privește rezultatele verificărilor din mai multe surse. În unele cazuri, o asemenea verificare este imposibilă. De pildă, atunci când avem de-a face cu o întâlnire a două persoane (prin sfera politicii și/sau din Armată) în absența unor martori ce „preț” pot să aibă relațiile ulterioare ale protaniștilor? Se cer acceptate cu anumite rezerve chiar și atunci când nu există dubii în ceea ce privește probitatea naratorului.

Acestea nu sunt considerații exclusiv de ordin conceptual. M-am confruntat și mă confrunt cu necesitatea evaluării a două Jurnale, cel al lui Ioan Hudiță și cel al lui Corneliu Coposu, întrucât din ambele extrag fragmente pe care le apreciez drept consistente.

Cu toate că, incontestabil, amândoi au fost implicați direct în diferite momente decizionale la nivelul conducerii PNȚ, în special în legătură nemijlocită cu Iuliu Maniu, în Jurnalele lor, practic, nu se amintește într-o manieră relevantă nici de unul, nici de celălalt. Aparent, destinele lor nu s-au intersectat. Iată, deci, o temă de reflecție. Din moment ce mărturiile lor sunt indispensabile în demersul meu publicistico-istoric, voi continua să-i citez, considerând – în această fază a redactării „serialului” – că avem de-a face cu izvoare de istorie complementare. Consider aceasta, poate, prea lungă paranteză absolut necesară, cel puțin, în cazul pe care îl prezint în continuare.

Pentru ziua de 27 noiembrie 1943, Corneliu Coposu a organizat în locuința sa de pe strada Dr. Marcovici, o întâlnire între Iuliu Maniu și Lucrețiu Pătrășcanu. Martor la discuție, Corneliu Coposu a scris în Jurnalul său multe pagini care vădesc interesul interlocutorilor pentru o cât mai bună cunoaștere a pozițiilor PNȚ și PCR. Iată un fragment din Jurnal:

 

„La întrebarea lui Maniu, în legătură cu frontiera de răsărit, Pătrășcanu s-a arătat foarte sceptic în privința intențiilor sovietice, referitoare la Basarabia și a manifestat speranța că Moscova nu va proceda la ocuparea țării, cel puțin în prima fază a evenimentelor. La întrebarea pusă de Maniu despre atitudinea moscoviților aparținând secției comuniste din România, acesta a dat un răspuns evaziv. Întrebând Maniu despre părerea lui referitoare la comunicatul cu desființarea Komintern-ului, Pătrășcanu a zâmbit, răspunzând: «Dumneavoastră, domnule Președinte, sunteți prea versat în subtilitățile politice, pentru a aștepta un răspuns de la mine»”.

 

La 30 noiembrie 1943, acasă la Secretarul general al PNȚ, Ghiță Pop, Iuliu Maniu a relatat mai multor lideri ai partidului despre întâlnirea cu Pătrășcanu. Și despre expunerea președintelui PNȚ a scris Corneliu Coposu:

 

„Maniu precizează că Pătrășcanu nu pare că face parte din conducerea organizației. De altfel, nici nu și-a asumat vreo calitate recunoscută de Moscova. A înțeles că și tovarășii lui de aici ar manifesta anumite rezerve și suspiciuni față de dânsul, ca de altfel față de toți intelectualii. Pătrășcanu a atestat că nici conducera oficială din țară și nici activiști din qfara ei nu au reușit să mențină, nici să restabilească vreo legătură cu Moscova. O parte din ei așteaptă în nemișcare; alții sunt hotărâți să acționeze. Maniu socotește că autodizolvarea Komintern-ului din luna mai este în realitate praf în ochii Aliaților, aruncat cu viclenie, pentru a le risipi suspiciunile asupra țelurilor ascunse, pe care le urmărește Stalin. Toți sunt de acord cu concluzia. Solomon intervine cu câteva precizări. Ghiță Popp, după ce rezumă aspectul aparent al situației, conchide că, în realitate, cheia dilemei rezidă în întrebarea: pe cine va socoti guvernul sovietic în drept să reprezinte secția comunistă pe care îi va repatria? Va revitaliza comitetul lui Foriș? Sau va colabora cu cine se va considera important. Să se știe din vreme acest lucru, pentru a se evita discuții și tratative sterile, cu oameni nesemnificativi. Maniu socotește că, deocamdată, nu trebuie refuzate contactele și aceasta nu pentru eventualul aport pe care l-ar putea aduce opoziției unite colaborarea comunistă, ci pentrte motive de oportunitate, justificate de viitoarele raporturi cu guvernul sovietic.”

 

O nouă întâlnire (la rândul ei care se dorea secretă) a avut loc la 28 noiembrie 1943 între Hudiță și generalul Sănătescu. Hudiță a consemnat în Jurnalul său:

 

„Am vorbit cu Sănătescu o oră și ceva înainte de ne așeza la masă. Iată în rezumat cum vede el situația politică externă și internă. Aliații devin pe zi ce trece timpul tot mai puternici. Ei dispun deja de o superioritate netă aeriană și navală față de adversarii lor, însă armatele germană și japoneză sunt încă foarte tari și anglo-americanii nu se pot încă măsura cu ele într-o luptă pe uscat (…).

«Așa stând lucrurile, zice Sănătescu, la data la care ne aflăm, eu socot că o pace separată anglo-germană sau o înțelegere Hitler-Stalin nu sunt încă excluse cu totul. Din acest punct de vedere eu mă deosebesc de Antonescu. El este aproape sigur că Hitler se poate înțelege oricând cu Stalin, în timp ce eu nu sunt chiar așa de sigur, deși n-o exclud. Antonescu i-a mai spus că după informațiile care le primește el de la agenții noștri din afară divergențele dintre aliați sunt foarte mari și că la Stockholm, agenții nemți și cei sovietici au foarte dese contacte. (…)

L-am întrebat Ia sfârșit ce cred regele și anturajul lui apropiat despre situația externă. «Anturajul lui nu gândește nimic, căci este ocupat cu intrigile și cu afacerile. Regele are părerea aceluia care vorbește ultimul. Personal nu are nicio opinie precisă. Ca sentimente, e anglofil, însă se teme tot atât de mult de Stalin, cât și de Hitler?», mi-a răspuns Sănătescu cu toată franchețea”.

 

Între timp, liderii celor „Trei Mari Puteri” s-au întâlnit la Teheran, între 28 noiembrie și 1 decembrie 1943, principalele probleme ale războiului și ale organizării lumii postbelice. Ei au căzut de acord să împartă Europa în zone de operațiuni militare (cu inevitabilele consecințe politice), Armata Roșie urma să opereze în Europa de Centru-Est și Sud-Est, iar armatele anglo-americane, în Franța și Germania de Apus. Din toate acestea rezulta că România avea să suporte consecințe tot mai grave.