Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XXVIII)

Am încheiat episodul precedent cu o scurtă trimitere la Conferința americano-britanico-sovietică de la Teheran, considerată cvasiunanim drept moment de referință la dimensiuni istorice planetare. Nu numai că reuniunea a reconfirmat și întărit deciziile de la Moscova ale miniștrilor de Externe ai SUA, Marii Britanii și URSS din octombrie 1943, ci a mers mai departe prin abordarea unor elemente esențiale referitoare la perioada postbelică.

Chiar dacă nu existau suficiente detalii cu privire la discuțiile dintre Roosevelt, Churchill și Stalin, la București s-au simțit din plin ecourile evenimentelor de la Teheran. Conform lui Corneliu Coposu, la 1 decembrie 1943, Iuliu Maniu a decis să se accelereze pregătirile pentru negocierile cu Aliații.

„Maniu discută alegerea celui mai indicat negociator plenipotențiar al opoziției, între: Gafencu, Tilea, Cretzianu, Cornea, Davilla, Știrbey, Stoica, Vișoianu. În cursul discuției, se stabilește în principiu că delegatul trimis trebuie să plece neapărat din țară, în perfectă cunoaștere a situației interne, a garanțiilor minime indispensabile și a condițiilor specifice necesare pentru reușita acțiunii. Se conchide că, date fiind legăturile destul de anevoioase cu străinătatea și schimbările frecvente în evoluția frontului, trebuie să se renunțe le ideea de a se desemn un negociator aflat în străinătate. Se optează provizoriu pentru Vișoianu. Urmează Buzești să se ocupe de posibilitățile certe de plecare din țară a mesajului. Maniu își exprimă intenția de a discuta problema și cu Dinu Brătianu și cu Prințul Știrbey. (…)

Președintele îl invită în birou pe Ghiță Popp.

Secretarul general raportează despre ultima întâlnire avută cu delegații comuniști (Iosif și Bâgu). La rândul lui, Președintele îi comunică conținutul schimbului de vederi avut recent (28 noiembrie) cu Pătrășcanu (chiar în locuința mea). Se analizează poziția celor două grupuri distincte de comuniști.

Urmează audiența lui Hudiță, care relatează despre convorbirea avută cu Constantinescu-lași. Face o remarcă interesantă asupra poziției profesorului în cadrul propriului său mediu politic. Președintele nu vede utilitatea discuțiilor cu respectivul…”.

 

În același timp, Ioan Hudiță s-a referit, în Jurnalul său, la evenimentul mondial aflat în centrul atenției întregii lumi:

 

„După mine comunicatul acesta (cel care viza Conferința de la Teheran – n.n.) are o foarte mare importanță prin aceea că el constată o înțelegere perfectă între aliați nu numai în chestiunile privitoare la război, dar și în privința organizării păcii viitoare. Sovietele s-au angajat din nou să respecte principiul libertății fiecărui popor, mare sau mic, de a-și decide soarta lui. Acest angajament este deci incompatibil cu pretențiile Moscovei la orice expansiune teritorială sau sfere de influență. El condamnă totodată în mod categoric regimul colonialist, afirmând că toate popoarele mari sau mici nu pot trăi în sclavie sau sub regimuri de teroare. Faptul că Stalin și Churchill au fost nevoiți să semneze un astfel de comunicat dovedește imensa autoritate de care se bucură puterea americană. Succesul lui Roosevelt Ia Teheran este imens. Popoarele mici de pe tot globul îi vor datora o recunoștință eternă, dacă hotărârile acestei Conferințe vor deveni realitate”.

 

Concomitent, SSI, Siguranța, Jandarmeria, Poliția se concentrau asupra „mișcării comuniste”, semnalând „întâmplări” de genul celei raportate la 1 decembrie 1943:

 

„În seara zilei de 29/30 noiembrie a.c., între orele 22- 24, elemente ale mișcării comuniste au râspîndit în jurul cinematografului Aro, pe bv. Brătianu în dreptul Blocului cu nr. 29 și pe strada Dimitrie Sturza colț cu Take Ionescu, un număr de cca 130 exemplare din manifestul comunist raportat de noi în buletinul nr. 206 din 19 noiembrie a.c.

Manifestele sînt scrise la mașină pe un sfert de coală de hîrtic și multiplicate la șapirograf, la fel cu cele raportate în seara de 17/18-noiembrie a.c.

Unele din exemplarele răspîndite acum sînt scrise la altă mașină de scris, probabil de altă persoană, care a copiat și multiplicat restul manifestului.

Se fac cercetări pentru descoperirea autorilor și colportorilor”.

 

Situația politică internă și externă a făcut obiectul discuțiilor din 5 decembrie 1943 dintre Maniu și Știrbei. Prezent la întâlnire, Ioan Hudiță a notat:

 

„Știrbei s-a decis să vadă pe Antonescu și să discute cu el chestiunea plecării lui în străinătate. Niculescu (Niculescu-Buzești – n.n.) și mai mulți agenți ai noștri din afară au insistat în rapoartele lor să intrăm în tratative secrete cu anglo-americanii, care au multă bunăvoință pentru țara noastră și înțeleg foarte bine pentru ce ne-am lăsați târâți în război, alături de nemți. Ei sunt dispuși să creeze o înțelegere între noi și Soviete, cu condiția să încetăm războiul”.

 

Rețin, în continuare, Notele din 9 și 10 decembrie 1943 ale Jandarmeriei și SSI prin care se atesta intensificarea acțiunilor PCR pentru punerea în aplicare a cel puțin două obiective strategice; sabotarea mașinii de război hitleriste, mai ales în întreprinderile, care fabricau echipament militar pentru armata germană. Redau doar un scurt fragment din cel de-al doilea document.

 

„După cum s-a semnalat într-un recent buletin de informații. conducerea comunistă a dus tratative cu fostul Partid Social-Democrat în vederea unei înțelegeri. Tratativele acestea au eșuat.

Totuși, conducerea comunistă face eforturi pentru a ajunge la o înțelegere cu social-democrații și cu Frontul Plugarilor de sub conducerea avocatului dr. Petru Groza.

În ziua de 7 decembrie c. au fost găsite în Capitală manifeste comuniste intitulate «Cetățeni», scrise la mașină cu litere roșii.

Manifestele agită împotriva germanilor și a magnaților români, care «ca mîine își vor strînge bogățiile agonisite de pe urma războiului, plecînd în cine știe ce parte a lumii».

– În cartierele muncitorești din Capitală se observă aproape în fiecare dimineață inscripții pe ziduri cu textul: «Vrem pace».

Aceste inscripții sînt făcute în timpul nopții de către comuniști și reapar cu regularitate.

S-a comunicat Ministerului Afacerilor Interne și Marelui Stat Major”.

 

În aceeași perioadă, la Moscova, între multe alte teme dezbătute cu liderii sovietici de președintele cehoslovac în exil, Eduard Beneš, s-a referit și la România. El s-a ținut de cuvânt și a dat curs solicitării liderilor Opoziției de la București de a prezenta situația din țara noastră. Astfel, o stenogramă consemna, la 16 decembrie 1943, următoarele:

 

„Beneš: Cu România relațiile noastre au fost întotdeauna bune. Dar niciodată eu nu am compromis Republica Cehoslovacă în problema Basarabiei. În perioada Munchenului, românii s-au purtat cu noi mai bine decât alții.

Molotov: Dușmanul vostru comun sunt ungurii. Și noi facem distincție între cei care ne-au atacat, între români și unguri. Față de noi, ungurii s-au purtat mult mai rău. În problema Transilvaniei, noi am comunicat încă de anul trecut englezilor, în scris, că problema Transilvaniei nu a fost rezolvată în ceea ce îi privește pe români.

Beneš: Maniu este în contact cu mine. În felul său, el este un democrat, nu este de acord cu Antonescu. Din partea lui, mi s-a transmis [să vă spun] că el înțelege că Basarabia și Bucovina sunt pierdute pentru ei. El m-a rugat să intervin pe lângă dv. în favoarea lor. I-am arătat întotdeauna harta și am spus că, în problema granițelor dv., compromisul este imposibil. Intervin însă ca să-i aveți în vedere în problema Transilvaniei.

Molotov: Am spus deja că am luat măsuri în favoarea României.

Beneš: Văd și, în principiu, suntem de acord”.

 

Peste două zile (18 decembrie 1943) în Protocolul privind discuțiile lui Beneš cu Stalin și Molotov se menționa:

 

„S-a afirmat consensul că poporul român, spre deosebire de regimul care a târât România în război, nu poartă o responsabilitate directă pentru război. (…) S-a exprimat speranța îndreptățită pentru a putea crea o Românie nouă, democratică. URSS consideră, de asemenea, just să ia apărarea României în disputa cu Ungaria și s-o ajute pe prima în rezolvarea justă a problemei Transilvaniei”.

 

Devenea tot mai clar și pentru americani că merita să acorde atenția cuvenită evoluțiilor reale și probabile din România. Astfel, la 17 decembrie 1943, Biroul pentru Informații Strategice de la Washington a întocmit o Notă către conducerea SUA în care relata, între altele:

 

„Atunci cînd, în iunie 1941, armatele germană și română și-au unit forțele, românii sperau numai să izgonească trupele sovietice din Basarabia și Bucovina de nord, provincii române pe care rușii le ocupaseră cu consimțămîntul Berlinului cu un an în urmă. Astfel, la izbucnirea războiului, românii s-au văzut într-un fel de alianță ridicolă cu un dușman tradițional care, de fapt, aprobase anexarea de către Rusia a unui teritoriu românesc și care, de asemenea, forțase România să cedeze porțiuni din teritoriul ei Bulgariei și Ungariei. Odată ce fusese realizată redobîndirea provinciilor estice, germanii au constrîns armata română să treacă Nistrul și să înainteze împreună cu ei mult în spatele vechilor frontiere ruse. Cu toate acestea, regimul de la București a fost forțat mai tîrziu, împotriva voinței lui, să declare război Marii Britanii și Statelor Unite, ambele mult respectate de majoritatea românilor. Cît timp speranța în înfrîngerea Uniunii Sovietice rămânea preocuparea dominantă a românilor, perspectiva unei subjugări viitoare față de Germania era considerată ca răul cel mai mic. Astăzi a dispărut pînă și această slabă mîngîiere, iar românii se află într-o stingheritor de ascuțită dilemă: să capituleze în fața Aliaților și să riște o ocupație militară germană imediată și posibila pierdere a suveranității României, sau să rămână pe orbita germană, riscînd o invazie generală rusească cu consecințe incomensurabile?”.

 

Ne întoarcem în țară. Între timp, atât Corneliu Coposu, cât și Ioan Hudiță, au inserat în jurnalele lor tot felul de date și fapte referitoare la preocupările liderilor PNȚ. În strânsă legătură cu demersurile externe ale partidului, Coposu a menționat mesajul primit de la conducerea oficinei de spionaj britanic SOE (15 decembrie 1943):

 

„România să nu întreprindă acțiunea înainte de primăvara 1944, în niciun caz nu înainte de sfârșitul lunii martie, orice devansare putând produce încurcături în planurile Aliaților;

Acțiunea opoziției unite urmează a fi declanșată, în mod obligatoriu, numai în momentul pe care îl vor stabili Aliații și care va fi comunicat la timp pe toate canalele;

Pentru deplina reușită a loviturii, Aliații vor asigura concursul militar necesar”.

 

Corneliu Coposu a adăugat:

 

„Maniu se arată satisfăcut de mesaj, în special de asigurările privind ajutorul promis”.

 

Cum am mai remarcat, în calitatea sa de șef de cabinet al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a avut prilejul să fie martor la discuțiile liderului PNȚ cu cei mai diverși vizitatori. Unii, poate, neașteptați, cum s-a întâmplat la 19 decembrie 1943.

 

„Se prezintă soția prietenului politic Bucur Șchiopu, Ursula, și mă roagă să o introduc la Președinte, pentru a-l ruga să intervină ca să fie eliberat fratele ei Mircea Biji, asistent universitar și funcționar la Institutul de Statistică, arestat de Siguranță și maltratat. Maniu o primește, îi promite ajutorul său și trimite de îndată emisari la gen. Diaconescu, Rînzescu și Stănescu, pentru a cere eliberarea lui Biji.

Emisarii se întorc fără rezultat, cu explicația că Biji s-a vârât într-o treabă urâtă, manevrată de comuniști. Maniu îl trimite pe Liviu Venetu la Cristescu (Eugen Cristescu, șeful SSI – n.n.) cu aceeași solicitare. Cristescu răspunde că va căuta să răspundă la intervenția Președintelui, deși situația este destul de complicată, deoarece Biji s-a arătat foarte înțelegător, ajutând organele respective să pună mâna pe o serie de agenți sovietici și de interpuși ai coloanei a cincea și prezența lui este indispensabilă pentru demascarea celor vinovați. Promite totuși condescendență și ameliorarea imediată a regimului celui arestat”.

 

În siajul aceleiași teme, mai rețin câteva rânduri din Jurnalul lui Corneliu Coposu (20 decembrie 1943):

 

„Vizitez pe Petre Groza la Malmaison (o celebră închisoare „amenajată” într-o veche cazarmă – n.n.). Mă întâmpină, zâmbitor și bine dispus. Îi comunic, din partea Președintelui (Maniu), că se depun insistențe pentru eliberarea lui. La nevoie, Maniu va cere o întâlnire cu Mareșalul pentru a cere punerea lui în libertate. Groza este reținut în aceeași pușcărie cu grupul lui Vișa, al lui Rică Georgescu (spioni britanici) și cu spionii ruși, lansați la spatele frontului (…). Groza este, îl știu de multă vreme, exuberant, vivace. Îl încântă postura de martir, în care se află. Se arată sincer recunoscător lui Maniu, pentru gestul de solidaritate pe care i-l arată”.

 

Este dificil de delimitat în complexitatea acțiunilor desfășurate de Iuliu Maniu în perioada dată cât de mare a fost ponderea instrucțiunilor primite de la Londra și cât de mult au contat deciziile proprii, chiar dacă unele s-au adoptat sub presiunea unor factori interni. Remarca vizează și însemnările lui Corneliu Coposu din 18 decembrie 1942.

 

„Tătărescu transmite lui Maniu, prin mandatul verbal încredințat doctorului Angelescu, propunerea unui «armistițiu politic» intern și a unei «uniuni sacre» pentru salvarea țării, el declarându-se gata de a colabora cu toți românii antigermani, preocupați de soarta tragică a României, la orice formulă care ar facilita ieșirea din impas. Ideea lui Tătărescu este că o delegație condusă de Maniu ar trebui să plece clandestin la Moscova, pentru a trata cu conducerea sovietică încetarea războiului. Tătărescu anunță că este gata să participe la o asemenea delegație. Întrebat despre opinia lui Dinu Brătianu asupra propunerii, doctorul Angelescu îi răspunde Președintelui că șeful Partidului Liberal detestă «zvârcolirile de cabotin» ale lui Tătărescu: «Nu se poate merge pe același drum cu un om gata să te lovească pe la spate, nici nu se poate pune temei pe un ins al tuturor compromisurilor»”.

 

Din mai tot ceea ce a consemnat Ioan Hudiță spre finalul anului 1943 rezultă că una dintre misiunile care i s-a încredințat a fost identificarea și racolarea unui număr cât mai mare de intelectuali de seamă în procesul de lărgire și consolidare a rândurilor opoziționiștilor dispuși să se alinieze politicii PNȚ. Între numeroasele exemple care pot fi evocate în acest sens, este Horia Hulubei, pe atunci rectorul Universității din București. Rețin din însemnările lui Hudiță (18 decembrie 1943):

 

„Mă pune în curent cu discuția avută cu Ică (Mihai Antonescu – n.n.) din dimineața aceasta. «Nu știu ce să mai cred, începe Hulubei. Când îl asculți pe Ică rămâi convins ca el are dreptate, ia când ieși de la el și vezi realitatea te întrebi pe ce lume trăiești». Ică l-a asigurat că nemții sunt încă «foarte tari» și că «în spatele comunicatelor pe care le publică adversarii lor, rămân mai departe în picioare toate divergențele dintre ei, de care Hitler se va folosi la timpul lor» (…)

Hulubei îmi spune în concluzie că el a ieșit de la Ică «complet zdruncinat» în convingerile sale și că de aceea n-a mai îndrăznit să-i vorbească de demisia sa de la rectorat. Când mă pregăteam să-i răspund a sunat telefonul. Era Gh. Brătianu, care l-a anunțat că vrea să treacă pe la el pentru a discuta ceva în legătură cu ședința viitoare a Senatului universitar. (Cu un alt prilej, Hudiță i-a prezentat lui Hulubei cunoscuta poziție a PNȚ – n.n.)”.

 

Începând cu 20 decembrie și până la finalul anului 1943, au avut loc mai multe contacte ale împuterniciților lui Mihai Antonescu (evident, la indicația Mareșalului) cu persoane oficiale americane și britanice la Lisabona și Madrid. La București, în același interval, s-a acordat prioritate „întâmplărilor” din capitala suedeză. Există zeci de documente din arhivele românești, britanice, americane, rusești etc. care conțin informații și aprecieri în legătură cu discuțiile desfășurate la Stockholm pe două planuri, în cele mai multe momente, paralele. Nu are sens să repet ce s-a publicat despre antamarea negocierilor româno-sovietice de la Stockholm. Mă limitez la enunțarea unor acțiuni în numele PNȚ, care – de fapt – au constituit „miezul” evenimentelor din Suedia.

La 23 decembrie 1943, Legația americană a apreciat că „sovieticii nu erau interesați să ia în seamă cererile guvernului de la București, dar doreau să intre în legătură cu împuterniciții Opoziției, poate chiar cu regele”. Dintr-un alt document american rezulta că încă de la începutul lunii decembrie 1943, Alexandru Duca (fiul prim-ministrului, I.G. Duca, asasinat în condițiile cunoscute, în 1933), consilier la Legația de la Stockholm a sondat terenul pentru stabilirea de contacte cu diplomații sovietici din capitala Suediei, în numele Opoziției din România. Între timp, s-au produs mai multe încurcături pe care șeful Legației britanice a încercat să le depășească în discuții directe cu Alexandra Kollontai, șefa Legației URSS. În cele din urmă, contactele au fost amânate.

 

Revin la ceea ce se petrecea în țară, cu alte însemnări din Jurnalul lui Corneliu Coposu:

 

„Președintele (Maniu) mă însărcinează să mă prezint (21 decembrie 1943) la doctorul C. Angelescu și să-i comunic, din partea lui, că respinge propunerea lui Tătărescu, pe care i-a adus-o la cunoștință la 18 decembrie, ca incompatibilă cu cerințele impuse de etica politică a colaborării. Roagă pe doctorul Angelescu să-l sfătuiască pe Tătărescu ca împreună cu ceilalți slujitori ai dictaturilor, care poartă vina situației dezastroase în care ne aflăm, să organizeze în cercurile în care au audiență, o acțiune paralelă și o propagandă eficientă, având drept obiectiv încetarea războiului și desfacerea țării din alianța cu țările fasciste”.

 

Consider că o foarte bună încheiere a seriei de episoade consacrate anului 1943 a fost oferită de Corneliu Coposu în Jurnalul său:

 

„Până la sfîrșitul anului 1943, opoziția din România lega încă speranțe de deschiderea celui de-al doilea-front european antihitlerist în Balcani, prin debarcarea anglo-americană în Turcia (care urma să între în război) și ofensiva îndreptată prin Marea Neagră, pe cursul Nistrului și pe linia Curzon. Această inițiativă strategică (pe care conta Maniu) era susținută cu multă vigoare de Churchill și era socotită drept soluția optimă pentru interesele României. Conferința de Ia Teheran (1 decembrie 1943) a spulberat nu numai planurile britanice, dar în același timp și iluziile optimiste românești.

Președintele Roosevelt, solidarizându-se categoric cu teza susținută de Stalin (debarcarea în Normandia), a înclinat cumpăna în favoarea planurilor sovietice. România antihitleristă a trebuit să renunțe la nădejdea că va avea în preajma frontierelor sale armate anglo-saxone și să caute cu disperare soluții care să amortizeze perspectiva îngrijorătoare de a înfrunta, singură, iminenta ocupație sovietică”.