Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XXX)

Aproape zilnic, documentele care aveau legătură cu tema serialului de față repetau „spețe” aflate de vreme îndelungată pe agenda serviciilor speciale. Din acest motiv s-a impus și se impune o selecție exigentă bazată pe criterii de necontestat. Cred că – și până acum – cititorul s-a convins că principalul criteriu adoptat în demersul meu publicistico-istoric este relevanța. Adică, din noianul de fapte și date cuprinse în documentele cercetate să aleg, pe măsura posibilului, dar și a necesarului, ceea ce a fost caracteristic în anumite cercuri politice în diferite faze ale intervalului-țintă, respectiv acțiuni care au condus, în vara anului 1944, la formarea coaliției cunoscute cu denumirea de Blocul Național Democratic (BND).

Odată cu scurgerea timpului a devenit de domeniul evidenței că poziționările protagoniștilor au fost condiționate, înainte de toate (iar în unele situații, exclusiv), de răspunsul la cea mai tulburătoare întrebare: cine va câștiga cel de-Al Doilea Război Mondial? În discuțiile (care păreau fără de sfârșit) înregistrate de serviciile secrete sau în notele zilnice și în memorii, în fiecare etapă mai importantă a ostilităților de pe frontul de Est și de pe cel din Nordul Africii se emiteau opinii și se avansau soluții, nu numai diferite, ci și diametral opuse de aceleași și aceleași persoane (personalități). În consecință, tocmai pentru că mă orientez după relevanță, nu pot să omit, în continuare, sucelile și răsucelile (fie și numai cele cu influență notabilă asupra „mersului” evenimentelor) care vizau adoptarea unei game variate de modalități de acțiune pentru coagularea forțelor antirăzboi și antihitleriste.

Odată cu descoperirea și cercetarea în arhive, a fiecărui document am simțit nevoia să extind aria surselor de cunoaștere a manevrelor „din culise”, îndreptate spre ieșirea din criză a României. Am constatat, însă, că amplificarea exponențială a nemulțumirilor, a îngrijorărilor și, mai ales, a temerilor excede cu mult obiectivele „serialului” de față. Acestea fiind spuse, trec la prezentarea unor mărturii care se referă la luna februarie 1944. În prima zi a acestei luni, Ioan Hudiță a scris:

„Ședință de Birou la Mihai Popovici la 11 dimineața. Lipsește Mihalache. Maniu este de ieri seara în Capitală. Vorbește primul Lupu, care se ocupă de panica din Bucovina și Basarabia față de apropierea rușilor de Nistru. «Lumea începe a fugi spre interiorul țării, zice el, iar administrația lui Antonescu face eforturi disperate s-o împiedice cu forța». Popovici îl completează pe Lupu cu informația pe care o deține de la Malaxa, că Antonescu este definitiv hotărât să evacueze administrația din Basarabia, Moldova și nordul Bucovinei spre interiorul țării, fiind hotărât să continuie războiul alături de nemți «orice s-ar întâmpla». Citesc memoriul pentru Antonescu, cerut de Lupu, în chestiunea evacuării populației și administrației. Toți membrii Biroului aprobă (…) Îi informez în continuare că Antonescu e dispus să accepte plecarea lui Lupu în Turcia. Vorbind de sugestia lui Ică (Mihai Antonescu – n.n.), de-o întrevedere eventuală Maniu-Antonescu, ea e susținută de Lupu și Popovici, dar respinsă categoric de Maniu. «Nu stau de vorbă eu cu acest nebun, a spus Maniu, decât dacă se decide să plece de la conducere ori să formeze un guvern național; altceva n-am de discutat cu el». În situația de azi, Maniu nu vede altă soluție decât plecarea cât mai grabnică a lui Știrbei la Ankara și de-acolo, la Londra și Washington”.

A doua zi, Maniu și Hudiță s-au întâlnit cu Barbu Știrbei. După ce au „dezbătut” teme de politică externă. Maniu i s-a adresat gazdei:

„D-le Știrbei, eu te rog din tot sufletul meu să pleci cât mai repede în afară, unde, sunt sigur, că te vei convinge, ca și mine, că nu mai este cazul să ne facem iluzii și că ieșirea noastră din alianța germană este o necesitate urgentă și vitală”.

La 3 februarie 1944, Corneliu Coposu a consemnat:

„Mesaj (cifrat) trimis de generalul lui Wilson (generalul Henry Maitland Wilson, comandantul suprem al forțelor aliate din Mediterană – n.n.). Maniu a răspuns: «Îmi cereți să fac acte de sabotaj sau violență. Cum aș putea face asemenea acte când țara mea este amenințată atât de ruși, cât și de unguri? N-aș putea să mă apăr de ruși și de unguri dacă s-ar distruge căile de comunicații și sistemul de apărare. Aceasta cu atât mai mult cu cât interesul dumneavoastră este să le găsiți intacte, când veți sosi aici. Dacă Mareșalul va face schimbarea, cu atât mai bine; dacă nu, o voi face eu, la momentul oportun”.

La 5 februarie 1944, SSI a informat conducerea Statului că în Capitală circulă, într-un număr restrâns de exemplare, buletinul Partidului Comunist „România liberă”, anul II nr. 1, purtând data de 28 ianuarie 1944. În Notă se informa:

„Buletinul conține următoarele:

– Un apel al Frontului Patriotic către români, ca să impună ieșirea imediată din război, să alunge pe germani din țară, să doboare «Guvernul trădător al lui Antonescu», să elibereze pe «patrioții», închiși și internați și să pedepsească pe «criminalii de război»;

– Un articol despre împlinirea unui an de apariție a buletinului «România liberă»;

– Un articol intitulat «În momentul decisiv», în care se spune că în curînd se va începe procesul «patrioților» prof. Vlădescu-Răcoasa, avocat Mihai Magheru, dr. Petru Groza și inspector școlar Simion (Stanciu Stoian – n.n.);

Un articol despre «Pilda Iugoslaviei» lui Tito;

– Un articol intitulat: «Nu evacuarea populației, ci izgonirea nemților»;

Un articol de instigație cu titlul: «Bestiile de la Prefectură, călăii de la Curtea Marțială»;

– Un articol despre conferințele de la Moscova și Teheran;

– Un articol intitulat: «Răspunderea domnului Iuliu Maniu». În acest articol e învinuit șeful opoziției național-țărăniste că numai din cauza împotrivirii sale nu s-a putut forma Frontul Patriotic. Domnul Maniu – spune în continuare buletinul partidului comunist – a crezut într-o înfrîngere a Rusiei, a refuzat să creadă în temeinicia alianței dintre anglo-americani și sovietici, a refuzat să treacă la sabotaj, a dezaprobat politica lui Beneș și o preferă pe a lui Micolaicič și «trădătorului Draga Mihailovič» (liderii forțelor de dreapta, anticomunise din Polonia, respectiv din Iugoslavia – n.n.). În încheiere i se spune domnului Iuliu Maniu, că, «încă nu e totul pierdut, încă mai putem salva țara, rupînd cîrdășia cu nemții». Depinde numai ca domnul Maniu să dezmintă că s-a pronunțat din nou «pentru așteptare»”.

Este momentul să scriu câteva rânduri despre ziarul ilegal „România liberă”. O posibilă sinteză a documentelor de arhivă pe această temă ar putea să arate astfel:

„Primul număr, apărut în 1942, s-a tipărit sporadic într-o casă conspirativă de pe strada Radu de la Afumați nr. 44. În urma percheziției care avea ca obiectiv descoperirea unui tripou și a unui bordel clandestin, CC al PCR a decis să mute de urgență tipografia în subsolul imobilului de pe strada Școala Floreasca nr. 34. Până la 23 august 1944 s-a tipărit acolo, în condiții grafice tot mai bune, «România liberă» în sute de exemplare cu apariții tot mai dese. Au lucrat tipografi profesioniști de clasă, Traian Cerbu, zis «Moșul», Ion Pancu, ajutat de soția sa, Mimi, și Mihai Andreescu, condamnat la moarte în contumacie pentru «activitate comunistă»”.

Respect cronologia și revin la însemnările lui Corneliu Coposu din 7 februarie 1944:

„La sugestia lui Maniu, strecurată lui Niculescu-Buzești, am fost poftiți la Palatul Știrbey la orele 17, la un ceai. Președintele are «o vorbă cu Prințul». În afară de Buzești și membrii familiei, mai găsim acolo pe Rădulescu-Pogoneanu (funcționar în Ministerul de Externe – n.n.). Maniu se retrage cu Știrbey în bibliotecă pentru un dialog confidențial. În drumul de întoarcere, Maniu, care este satisfăcut de discuțiile purtate, exclamă: «Prințul este un român adevărat»”.

La 9 februarie 1944, Ioan Hudiță a fost primit în audiență de Mareșalul Ion Antonescu. Zilele precedente fuseseră marcate de numeroase peripeții. Rețin doar că lui Hudiță i s-a pus la dispoziție un Dosar cu 400 de file, în marea lor majoritate, transcrieri din convorbiri telefonice. Așa cum am mai precizat, liderii PNȚ aveau consemn să nu discute la telefon chestiuni politice. Așa că, Dosarul era „apă de ploaie”. Faptul i s-a adus la cunoștință Mareșalului Ion Antonescu, cu precizarea că nu se justifica în niciun fel încriminarea lui Ioan Hudiță. Despre această audiență „petiționarul” a relatat pe mai multe pagini din Jurnalul său:

„Am intrat la Antonescu la 6:40 și-am ieșit la 9:15, după aproape trei ore de discuții. M-a primit rece, dar corect. Mi-a întins mâna și m-a invitat să stau jos. În spatele lui, aceiași hartă mare a frontului de răsărit, de la frontiera finlandeză până jos în Caucaz, însemnată cu mici stegulețe care marchează linia luptelor. «Mi s-a atras atenția, a început el, că în dosarul conversațiilor telefonice s-au strecurat mai multe lucruri inexacte, pe baza cărora s-au tras concluzii false care m-au determinat să refuz semnarea decretului; mi-a părut rău pentru că te cunosc de mult și te apreciez ca profesor și om politic; din nenorocire însă, politica d-tale de azi nu corespunde cu interesele țării așa cum le văd eu; nu vreau însă să abuzez de puterile pe care le am și să nedreptățesc pe cineva; toată viața mea am urât nedreptatea și am fost tot timpul un răzvrătit față de șefii ierarhici care-și permiteau abuzuri; de câte ori în viață am făcut vreo greșeală, eu am avut curajul s-o recunosc; tot așa procedez și azi în cazul d-tale; constatând că măsura a fost greșită, am îndreptat-o și ți-am semnat decretul; nu e mai puțin adevărat însă că într-un anumit punct de vedere, măsura mea era îndreptățită, întrucât activitatea d-tale politică nu se încadra în comandamentul național al timpului de față, care cere unirea tuturor în jurul lui și nu o politică de învrăjbire între frați; am închis însă ochii și asupra acestui punct întrucât nu contest că și politica d-tale și a prietenilor d-tale se inspiră din aceleași preocupări naționale ca și-a mea; de aceea am revenit și mă bucur că am putut repara o «nedreptate».

Înțelegând că a terminat ceea ce avea de spus, i-am răspuns eu, începând prin a-i mulțumi pentru simțământul său de dreptate”.

A urmat o foarte lungă discuție pe teme politico-militare. Fiecare a rămas pe pozițiile cunoscute. Redau partea finală a însemnărilor lui Hudiță:

„Discuția poate ar mai fi durat dacă Zaharia (șeful de Cabinet – n.n.) nu l-ar fi anunțat că la 9:30 avea altă audiență. Întinzându-mi mâna, mi-a spus să asigur pe Maniu și pe ceilalți prieteni ai noștri, că «el e tot așa de bun român ca și noi și că știe el ce face». L-am întrebat când ar putea să-l vadă Lupu, mi-a răspuns să-i telefonez lui Zaharia după 15 februarie căci până atunci va lipsi din Capitală. (…) Am ajuns acasă pe la 10:30. După ce am comunicat alor mei vestea mare cu semnarea decretului, n-am mai ascultat radio și am trecut în Jurnal până la ora două și ceva din noapte, conversația istorică din seara aceasta cu Antonescu, cât mai corect posibil”.

La 12 februarie 1944, Corneliu Coposu a completat Jurnalul lui cu transcrierea unui document cu adevărat important:

„Maniu îmi dictează un aide-memoire asupra mandatului dat, în numele opoziției, lui Știrbey, pentru tratativele cu reprezentanții plenipotențiari aliați. În concret, Maniu cere Aliaților:

– să asigure independența României și posibilitatea neîngrădită de a-și determina fără presiuni sau amestec din afară forma constituțională de guvernare și structura socială a țării;

– să acorde României statut de țară cobeligerantă (considerând acțiunea militară purtată de Antonescu în Est ca fortuită, determinată de ocuparea României de către nemți și socotind regimul Antonescu ca nereprezentativ și ca operând împotriva voinței opiniei publice, prin măsuri dictatoriale);

– să garanteze frontierele României în conformitate cu hotărârea de principiu înscrisă în Charta Atlanticului, să apere România de eventuala agresiune represivă germano-bulgaro-maghiară, care s-ar produce în momentul loviturii de stat realizate de opoziție;

– să acorde asistență militară opoziției, prin parașutarea de trupe aliate (anglo-americane) în capitală, prin debarcarea de trupe aliate (sovietice) la Constanța și prin bombardarea punctelor de rezistență germane, după indicațiile date la momentul respectiv;

– să fixeze momentul declanșării acțiunii coroborat cu apropierea armatei sovietice (cu declanșarea ofensivei spre Focșani), pentru a spori șansele de reușită.

În subsidiar, Știrbey este autorizat să asigure Aliații că opoziția ar sprijini o acțiune a mareșalului Antonescu dacă acesta va putea fi determinat să iasă din alianța cu nemții și să întoarcă armele contra lor. Se precizează că la solicitarea lui Maniu, reprezentanța Aliaților pentru sud-estul Europei care funcționează la Cairo a acceptat, cu acordul guvernelor pe care le reprezintă cu depline puteri, să ia contact cu un delegat plenipotențiar al lui Maniu și al opoziției unite din România, în vederea tratativelor pentru încheierea armistițiului. Agrementul american și sovietic a fost mijlocit de Foreign Office. Niculescu-Buzești vine la Maniu și, într-o amplă expunere, își arată punctul de vedere conform căruia persoana cea mai indicată pentru a reprezenta opoziția în tratativele cu Aliații ar fi Constantin Vișoianu, unul din titulescienii de marcă din Ministerul de Externe”.

La finalul lui februarie 1944, de la Stockholm, Mareșalului Ion Antonescu i s-a transmis propunerea sovieticilor de a începe tratativele de pace. În cărțile sale, George Magherescu a acordat o atenție specială acestui moment și a evocat un precedent semnificativ:

„Puțin după înăbușirea rebeliunii legionare (ianuarie 1941 – n.n.), la una din recepțiile Ministerului de Externe Sovietic; Moscova, Vîșinski, prim-secretar al Ministerului de Externe (deținea funcția de prim-adjunct al Comisarului poporului pentru afacerile externe – n.n.), îi declarase lui Grigore Gafencu, ministrul nostru plenipotențiar Guvernul Uniunii Sovietice privește cu mult interes și urmărește atent evenimentele din țara dumneavoastră și apreciază în mod favorabil conducerea generalului Antonescu… Vă rugăm să transmiteți generalului Antonescu în ce înaltă măsură sînt apreciate de către guvernul nostru eforturile politicii sale de pace (România nu participase cu trupele sale, cum făcuseră Ungaria și Bulgaria, la atacul împotriva Iugoslaviei, dezlănțuit de Hitler). Guvernul sovietic dorește să dea relațiilor cu România un caracter amical și de încredere. (…)

(Mareșalul Antonescu – n.n.) prin Nanu, ministrul său de la Stockholm trimite următoarea notă conținînd punctele de vedere ale României la condițiile impuse de Axă (februarie 1944):

1. Guvernului Român îi revine dreptul de a hotărî data la care să considere favorabilă ieșirea din război.
2. Guvernul român fixează un termen de 15 zile la data ieșirii din război; necesare ca prin propriile sale mijloace să acționeze pentru a evacua toate trupele germane de pe teritoriul României.
3. Pentru trecerea trupelor armatelor sovietice prin țară se fixează un culoar delimitat strict geografic, în afara căruia trupele sovietice nu vor călca.
4. România își asumă dreptul suveran asupra restului teritoriului necuprins în amintitul culoar, unde nu se va putea produce un amestec străin”.

Chiar dacă, din nou, nu respect strict cronologia, se impune, în acest moment al rememorărilor, să precizez că în privința poziționării URSS în relațiile cu statele satelit, continua să fie în vigoare o orientare strategică definită de ministrul britanic de Externe, Eden, care, în 1943, declarase „fără echivoc”.

„Politica noastră față de România este subordonată legăturii noastre cu Uniunea Sovietică. Nu suntem dornici să acceptăm vreo obligație sau să întreprindem vreo acțiune decât cu știința și cu consimțământul guvernului sovietic”.