Apariția și dispariția coalițiilor politice. Cazul BND, iunie – septembrie 1944 (XXXII)

Pe măsură ce documentele cercetate au datele de emitere tot mai scurte în raport cu momentul constituirii Blocului Național Democrat (BND) constat cu satisfacție și, în același timp, cu teamă, că viața mea de „cronicar” se simplifică, pe de o parte, și se complică, pe de altă parte. Numărul tot mai mare și mai concludent de documente permite, cum mai remarcam, apropierea de adevăr, însă, diversificarea și amplificarea surselor fac tot mai dificilă selectarea strict necesară a textelor supuse atenției cititorului. Apoi, despre evenimente, momente, acte, alte fapte, protagoniștii oferă nu numai interpretări diferite, ci și detalii contradictorii. Nu spun toate acestea ca o scuză pentru omisiuni, ci doar pentru a sublinia că anumite documente se cer evaluate cu unele rezerve. Cum, însă, nu scriu un studiu de istorie, sper că mă voi bucura de înțelegerea aceluiași cititor în legătură cu măsurile prezentate în serialul de față.

Acestea nu sunt considerații de ordin general, ci o scurtă „prefață” la documentele care vor fi prezentate în continuare. Astfel, la 1 aprilie 1944, o Notă adresată Foreign Office-ului conținea aprecieri importante:

 

„Sistemul actual de tratare a problemei românești este extrem de greoi și complicat și că este aproape imposibil să se ia o decizie rapidă. Situația evoluează rapid și înainte de a se ajunge la un acord între cele trei guverne asupra vreunei probleme sîntem copleșiți de noi mesaje și cereri.

Știrbei este la Cairo și primește mesaje de la Maniu. În același timp, Cairo primește mesaje de la Antonescu și de la alți români. Lordul Moyne (ministrul plenipotențiar britanic la Cairo) raportează la Foreign Office și Alger și trebuie să consultăm Washingtonul și Moscova asupra fiecărei probleme. Este inevitabilă și supărătoare confuzia creată de fluxul de ieșiri și intrări de telegrame din toate aceste surse (…).

Este destul de clar că singura cale prin care românii vor reuși să iasă din război este fie ca Antonescu să trimită un delegat la guvernul sovietic în problema capitulării, fie ca un general român proeminent să capituleze cu armata română în fața armatei ruse. Nu se va realiza nimic prin aceste discuții zadarnice de la Cairo și prin eforturile noastre stăruitoare de a face ca toate cele trei guverne să cadă de acord asupra fiecărei probleme”.

 

În aceeași zi, generalul Wilson i-a trimis lui Maniu un mesaj clarificator pentru momentul dat:

 

„Am văzut comunicarea adresată de dv. emisarului, în care declarați că dacă Mareșalul nu rupe «relațiile» cu germanii v-ați decis să răsturnați regimul de la putere. Răsturnarea imediată a regimului colaboraționist oferă cele mai bune perspective pentru viitorul României.

Trebuie să vă dați seama că România va fi direct influențată de rolul pe care îl joacă în actuala conjunctură, după cum s-a declarat deja în mesajul nostru din 27 martie trimis lui Antonescu de guvernul Maiestății Sale. Prima necesitate este ca acele trupe române care vin în contact cu armata sovietică să capituleze în fața armatei sovietice și să se stabilească o legătură directă între Înaltul Comandament sovietic și cel român în scopul coordonării măsurilor militare împotriva germanilor.

Dacă dv. răsturnați regimul Mareșalului, în cazul în care el nu s-a decis să rupă cu Germania, guvernul sovietic își va arăta bunăvoința de a trata cu dv. în sensul celor menționate mai sus”.

 

În siajul acestor obiective, încă din seara de 2 aprilie 1944, presa internațională a înregistrat și comentat pe larg Declarația oficială a lui V.M. Molotov referitoare la România. Iată textul aferent:

 

„Guvernul sovietic informează că unitățile de înaintare (traducerea corectă: „unitățile avansate” – n.n.) ale Armatei Roșii, urmărind armatele germane și trupele române aliate cu acestea, au trecut în cîteva puncte rîul Prut și au pătruns pe teritoriul românesc. Comandamentul Suprem al Armatei Roșii a ordonat unităților sovietice de înaintare să urmărească inamicul până la înfrângerea totală și capitulare.

În același timp, guvernul sovietic declară că nu urmărește scopuri de cucerire a niciunei părți din teritoriul românesc sau de schimbare a regimului social existent în România și că intrarea trupelor sovietice în România este în exclusivitate dictată de necesitatea militară și de continua rezistență opusă de trupele dușmane”.

 

A urmat mai bine de o săptămână în care amintita presă internațională a examinat pe toate fețele Declarația guvernului sovietic. La noi, în țară, din motive necunoscute atunci, postul public de Radio și principalele ziare au păstrat o tăcere pudică. În acele zile, Coposu și Hudiță au scris în Jurnalele lor câteva rânduri despre respectiva Declarație. Ceva mai pe larg a scris Constantin Argetoianu:

 

„Luni, 3 aprilie. Vești senzaționale: După Radio Londra, Molotov ar fi declarat că armatele sovietice au ajuns la granițele României, că Sovietele n-au nicio intențiune a se amesteca în viața politică a României și așteaptă propuneri de armistițiu din partea noastră…

Radio Londra a mai difuzat că Moscova pretinde că n-a călcat Convenția de la Teheran, trecând Prutul, căci nu luptă peste Prut cu românii, ci urmărește trupele germane.

Această din urmă știre e de o importanță capitală, căci dovedește, pe de o parte, că există o Convenție de la Teheran, iar pe de alta, că în afară de sacrificiul Basarabiei și Bucovinei, restul Țării noastre va fi salvat…

Să fie așa? Trebuie să o credem, căci ce interes ar avea Londra să spuie minciuni? Sunt cele mai covârșitoare știri, din ultimele săptămâni, pentru noi”.

 

Despre ziua de 4 aprilie 1944 pot să depun o mărturie personală, întrucât am trăit cumplitul bombardament american asupra Bucureștiului. Din cauza suflului, peretele care despărțea cele două odăi în care locuiam (str. Agricultori nr. 12) s-a prăbușit, iar tavanul abia mai rezista presiunii. Mama a făcut apel la unul dintre frații ei (avea trei) de meserie zugrav, să ne ajute la repararea locuinței. A venit împreună cu patru colegi și au improvizat ceva pentru evitarea distrugerii totale a celor două camere. Dar, amintirile mele pălesc față de tabloul pe care l-a descris Constantin Argetoianu în „Însemnări zilnice”:

 

„E lesne de înțeles în ce stare ne aflam la mine, ascultând bubuiturile tunurilor și trosnetele bombelor, așteptându-ne în fiecare clipă să se sfârșească și cu noi. (…) Rezultatul raidului a fost îngrozitor. Tot cartierul dintre Grivița și Șoseaua Filantropiei, distrus, la Cotroceni, de asemenea, mai toate casele, atinse. în restul orașului, lovituri izolate, care au atins cele mai mărețe imobile. Hotelul Athenée Palace distrus, hotelul Splendid în față, distrus și el. Imobilul Generalei (peste drum de „Mica”) ca și instalațiile abia ridicate ale Transnistriei (magazinul de pe Calea Victoriei la nr. 100, unde se vindeau produse din Transnistria – n.n.), în flăcări. La Palat, toate geamurile sparte. Noul imobil de la Biserica Kretzulescu, atins. O aripă a Ministerului Lucrărilor Publice, doborâtă. Și zeci de imobile mari, de blocuri…”.

 

Cu sau fără legătură cu Declarația lui Molotov, la 5 martie 1944, liderii partidelor din Opoziție, Maniu, Mihalache, Brătianu au fost în audiență colectivă la Mareșalul Ion Antonescu. Despre această reuniune, Corneliu Coposu a notat, între altele:

 

„Mareșalul, nervos, îi primește, ascultă cu manifestată nerăbdare expunerile celor trei fruntași; nu se poate stăpâni să nu întrerupă frecvent pe fiecare în parte, cu intervenții nepoliticoase.

Maniu îi atrage atenția că România se află într-o situație disperată, iar continuarea războiului este o catastrofă; armata noastră este măcelărită fără nicio justificare și fără nicio scuză; că nu se mai poate admite această situație și că țara trebuie să iasă fără întârziere din război și să-și reorganizeze restul armatei; că dacă persistăm în actuala stare de sinucidere, vom suporta alături de nemți consecințele înfrângerii și că vom pierde definitiv Transilvania, că așa cum a afirmat în repetate rânduri, trecerea Nistrului a fost o greșeală politică, scump plătită, și că nimeni nu-i dă dreptul Mareșalului ca împotriva întregii națiuni să continue până la prăbușirea totală alianța nefastă cu Hitler.

Antonescu izbucnește brutal și necivilizat: «Să nu mă învățați dumneavoastră pe mine cum se poartă războiul și să nu-mi dați lecții de patriotism, după toate inadvertențele pe care le-ați dovedit în trecut și pe care țara le cunoaște și pentru care s-a îndepărtat de demagogia dumneavoastră»”.

 

Peste două zile, Corneliu Coposu a adăugat în Jurnalul său:

 

„Vine la Veturia Mănuilă (soția directorului general al Institutului de Statistică, Sabin Mănuilă) și sora lui Aurel Leucuția, apropiată doamnei Maria Antonescu, care îi transmite (lui Maniu) din partea Mareșalului mesajul că acesta, având nervii slăbiți de tracasarea ce i-o dă frontul și situația internă, n-a reușit să se stăpânească și a avut în audiența din 5 aprilie ieșirile brutale pe care le regretă. Roagă pe Maniu să treacă peste această atitudine pentru care cere scuze și să accepte o întâlnire discretă cu dânsul, ferită de vigilența Gestapo-ului și a Siguranței.

Maniu își dă acordul.

În noaptea de 15/16 aprilie, orele 24, doamna Mănuilă vine cu mașina și-l ia pe Maniu pentru a-l conduce discret la Snagov, la mareșalul Antonescu, care-l așteaptă. Antonescu recunoaște că situația este disperată, că Hitler a pierdut războiul. Își manifestă dorința de a căuta o soluție optimă pentru țară. Maniu insistă pentru încheierea neîntârziată a armistițiului. Antonescu expune condițiile ideale în care ar fi de acord cu semnarea armistițiului”.

 

Pe plan politic s-a mai înregistrat un eveniment cu implicații greu de subapreciat. În strânsă coordonare cu liderii comuniști din închisori și lagăre, Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț și Constantin Pârvulescu au dus până la capăt operațiunea de înlăturare a lui Ștefan Foriș de la conducerea PCR. Povestea este foarte lungă, iar despre conceperea și finalizarea acestei operațiuni s-a scris mult. Documentarul pe care l-am consultat are sute de pagini. Nu este, deci, cazul să intru în detalii, unele dintre ele deosebit de spectaculoase. Din perspectiva temei centrale a serialului de față, momentul 4 aprilie 1944 a reprezentat un punct de inflexiune în toate demersurile îndreptate spre unirea forțelor antihitleriste și antirăzboi din România.

Merită de subliniat că perioada care face obiectul acestui serial a fost examinată de o Comisie specială condusă de directorul Editurii Politice, Valter Roman, la indicația expresă a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Comisia l-a audiat în zilele de 18 și 20 ianuarie 1960 pe Emil Bodnăraș, conducătorul de facto al acțiunilor PCR premergătoare actului de la 23 august 1944. Redau un fragment din amintirile lui Bodnăraș, după care îmi voi permite un foarte scurt comentariu. Era vorba despre o delegație a PCR, formată din Pătrășcanu și Bodnăraș care s-a întâlnit cu Iuliu Maniu în locuința lui Mihai Popovici:

 

„Această întâlnire era după declarația lui Molotov (2 aprilie 1944). Asta este precis acuma, pentru că despre declarația Molotov s-a discutat acolo. Popovici spunea: uite și acuma întârzie Maniu. Când oare are să se decidă să stea de vorbă cu comuniștii și cu sovieticii, când Armata Roșie are să fie la 30 km de București? Dar cine mai stă de vorbă atunci cu el? Zice: uite asta nu înțelege… și atunci se deschide ușa și a apărut Maniu.

Sigur, Popovici nu i-a mai reprodus ceea ce ne spusese, însă a căutat în discuție să intervină cu aceeași idee, totuși că trebuie acționat, că trebuie făcut ceva. Maniu a rămas neclintit. Când l-am întrebat – ținând cont de ceea ce spusese Popovici – domnule Maniu dar când te gândești să discuți, să nu crezi că sunt limite dincolo de care nimeni nu va mai putea să ia seama de o poziție. La care Maniu invariabil răspundea: eu am nevoie de garanții. Dar ce fel de garanții? Uite Molotov arată în declarație cum crede ca să asigure României ieșirea din război. La care răspundea: asta mie nu-mi ajunge, eu am nevoie de garanția aliaților, domnul Stalin, domnul Roosevelt, domnul Churchill”.

 

Mărturia lui E. Bodnăraș este credibilă, fie și numai din motivul că a făcut o trimitere la Pătrășcanu fără să-l caracterizeze drept spion, trădător etc. Apoi, avem încă o probă că Pătrășcanu a acționat, cel puțin parțial, conform Directivelor conducerii provizorii a PCR din care făcea parte Emil Bodnăraș. Tot Bodnăraș a afirmat în fața Comisiei amintite:

 

„Pătrășcanu avea legătură cu cercurile Palatului încă înainte de 4 aprilie, însă cu cunoștința noastră. Acum în ce măsură informa de toate legăturile este greu de spus.

Ce știam noi? Că exista posibilitatea de a pătrunde, că exista șovăială, că oamenii sunt frământați – cei din anturajul regelui. Îndeosebi auzisem noi, prin Pătrășcanu, că existau acolo militari cum este gen. Dămăceanu (atunci avea gradul de colonel – n.n.), care se frământa, gen. Niculescu Constantin, fost comandant de corp de armată, nu știu ce funcție avea atunci la Palat. De Sănătescu auzisem.

Legături propriu-zise noi am avut înainte de 4 aprilie, însă cu caracter organizat, în vederea unui scop precis, asta numai după 4 aprilie. Contactele acestea erau mai mult informative. Până la 4 aprilie trebuia să caute să lărgească legăturile și să informeze. Și acestea aveau oarecum un caracter organizat; conducerea știa, inclusiv tov. Gh. Gheorghiu-Dej, care fusese informat, cunoștea de aceste legături și ne-a făcut și precizări să fim atenți cu Pătrășcanu”.

 

Cazul Foriș, adică al celui care a îndeplinit în perioada 1940-1944 funcția de secretar general al PCR, impune, evident, analize ample. Mă rezum la a constata că noua conducere (provizorie) a PCR formată din trei lideri „complotiști” (Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț) a reușit în timp foarte scurt să dinamizeze puternic acțiunile menite să determine o unire, fie și numai de scurtă durată  și cu un program foarte limitat, a celor mai importante segmente ale Opoziției politice. Cred că sunt suficiente aceste notații și, în consecință, pot să trec la prezentarea altor documente referitoare la perioada care a urmat momentului 4 aprilie 1944.

 

La 12 aprilie 1944 au fost comunicate condițiile pe care Guvernul URSS le punea la baza unei eventuale Convenții de armistițiu cu țara noastră. Avizat, ca de obicei, Corneliu Coposu a consemnat:

 

„Telegramă cifrată de la Știrbey. Ambasadorul Novikov, de acord cu Mac Veagh și lordul Moyne, împuterniciți de guvernele lor (american și britanic), face cunoscute condițiile de armistițiu formulate de guvernul sovietic și acceptate de ceilalți aliați:

– cele șapte divizii din Crimeea și trei divizii din Basarabia (trupe românești) trebuie să se predea armatei sovietice și, alături de aceasta, să înceapă operații împotriva armatei germane, urmând ca armamentul și transportul lor să fie asigurate de către autoritățile militare sovietice. Aceleași autorități vor pune la dispoziția lui Maniu armamentul necesar și conducerea diviziilor;

– relațiile României cu Germania vor fi rupte, iar armata română va coopera cu Armata Roșie;

– frontierele româno-sovietice vor fi cele stabilite prin tratatul din 1940;

– România va plăti U.R.S.S. despăgubiri pentru pierderile cauzate și ocuparea teritoriului sovietic;

– prizonierii sovietici vor fi repatriați;

– Armata Roșie va avea libertate neîngrădită de mișcare pe întreg teritoriul României. Guvernul român este obligat să asigure mijloacele de comunicație și întreținere a armatei;

– guvernul sovietic este de acord cu anularea arbitrajului de la Viena”.

 

În aceeași zi, condițiile Armistițiului au fost examinate de conducerea PNȚ. S-au exprimat, cum era de așteptat, tot felul de păreri. După încheierea dezbaterilor, fără adoptarea unor decizii, Ioan Hudiță a scris în Jurnalul său:

 

„Mă înțeleg cu Maniu asupra celor ce avem de făcut. El va merge de la mine la Dinu Brătianu, pentru a cere împreună audiență Ia Rege. Va vorbi cu Gh. Brătianu pentru a-l convinge să-i ceară și el lui Antonescu acceptarea condițiilor Sovietelor și ruperea legăturilor cu nemții. Eu voi căuta să mă pun imediat în contact cu Șteflea și cu Sănătescu pentru a le cere și lor să se ralieze acțiunii noastre de a sili pe Mareșal să accepte condițiile rușilor”.

 

Au urmat tot felul de discuții, astfel încât abia la 20 aprilie, Iuliu Maniu îi transmite lui Știrbei un mesaj prin care anunța că „Opoziția Unită din România acceptă să negocieze cu Aliații condițiile armistițiului, în baza propunerii făcute de ambasadorul Novikov”. La 22 aprilie s-a primit un răspuns tripartit prin care s-a exprimat dezacordul cu amendamentele propuse de Iuliu Maniu. În ceea ce-l privește pe Novikov, acesta „i-a sugerat includerea comuniștilor în Opoziția Unită”. La 25 aprilie 1944, Maniu a trimis încă un mesaj în care a precizat:

 

„În România comuniștii nu reprezintă o forță politică apreciabilă, care ar putea spori șansele de reușită a acțiunii opoziționiste; în schimb ar exista riscul indiscrețiilor care ar expune la represalii”.

 

Nu pot să închei episodul consacrat documentelor emise în aprilie 1944 fără să pomenesc de „Memoriul intelectualilor”. Cum am mai consemnat, s-au găsit mulți care au revendicat locul și momentul istoric legat de acest document. Până la urmă, un grup de comuniști s-a ocupat de redactarea „Memoriului” și de colectarea semnăturilor. De aceea îl voi cita în primul rând pe Belu Zilber care – și pe această temă – a făcut declarații în fața Comisiei de partid, instituită pentru a scrie „o istorie adevărată a pregătirilor și desfășurării actului de la 23 August 1944”. Declarația a fost făcută la 23 martie 1969:

 

„De la începutul lui aprilie sau în martie, a venit la mine Mihai Neculce (profesor de matematică) pe care îl cunoșteam foarte bine (în tot timpul războiului am avut de-a face cu dânsul). Mi-a spus: astăzi la facultate (el nu era profesor acolo), Vrânceanu care era liberal, dar un mare matematician, a spus: «Mă, noi nu facem nimic, e o rușine, e o rușine, nimeni în Țara Românească, niciun intelectual nu face nimica, trebuie să facem ceva». Zice: «Tu ce părere ai?». «Să facem un memoriu». Ne-am așezat și am făcut un memoriu pe care i l-am dat lui Pătrășcanu. Acesta l-a arătat Biroului Politic (conducerii provizorii) care se constituise după 4 aprilie. Mi-a fost înapoiat fără nicio modificare. Apoi i l-am predat lui Neculce; acesta s-a dus la Stoilov, care a fost de acord; la fel Vrînceanu, Enăchescu, Grigore Popa, profesor de anatomie și Moisil au fost de acord. Memoriul era scris numai de mine, dar nesemnat, fără să știe că era văzut de partid. Am stabilit să ne întâlnim pentru a-l discuta.

Ne-am adunat din nou la Marin Enăchescu; memoriul a fost discutat bucățică cu bucățică, s-au mai făcut mici modificări, dar esențialul a rămas. Discuția a durat două zile și două nopți. Eu n-am participat la discuții; eram în afară, toți știau că sunt comunist, discuția era în alte sfere, considerate de dânșii. Toți participanții la discuție au semnat (Popa, Stoilov, Enăchescu) cu excepția lui Moisil, care a refuzat categoric. A părăsit casa lui Enăchescu și chiar în aceeași zi a plecat din București; era bolnăvicios de fricos. N-am mai pus mâna pe el până după 23 august. Pătrășcanu îmi spune: au semnat ăștia, acum trebuie dat drumul la semnături.

Am făcut turul profesorilor universitari din București. (…) Neculce venea dimineața la mine, îi dam bani de mâncare pentru ziua aceea și o roiam. Era foarte fricos de bombardamente. Am trecut cam prin tot ce exista profesori universitari. Aceia de la Cantacuzino (Institutul Cantacuzino), care erau antihitleriști, antiantonescieni, oameni foarte subțiri, care erau sau fuseseră social-democrați, n-au semnat.

A încercat din nou la Cantacuzino. L-am trimis pe Rosetti care s-a purtat ca un domn. A fost refuzat. L-am trimis pe Vișoianu, refuzat. Ionescu-Mihăilești dăduse dispoziție să nu semneze nimeni; am încercat să găsim altă soluție: conu Mișu, Mihail Sadoveanu, pe care îl cunoșteam de la «Viața Românească», dar n-avea autoritate. În schimb Vișoianu mergea la vânătoare cu dânsul, așa că s-a dus el cu Stoilov. A citit-o și a spus că să nu fie adresată lui Antonescu, ci regelui. A stat, s-a târguit și n-a semnat. Altul la care am mers: Gusti. Mai făcusem și imprudența că știa că sunt comunist. N-a semnat. L-am trimis pe Stoilov cu Vișoianu, nimica. Stoilov, după ce a semnat, a spus «Zilber ăsta miroase a comunist, să nu iasă ceva». Dr. Lupu a semnat imediat. Am făcut o ședință la dr. Danielopol (era profesor) la care l-am chemat și pe Nițescu. A semnat și dr. Ionescu-Sisești, neurolog. Cea mai gravă a fost chestia cu Hudiță, care era în Blocul Național. Maniu dăduse ordin ca toți profesorii din blocul național-țărănist să semneze. Era o chestie de partid la dânșii. L-am trimis pe Mezincescu la el”.

 

La 14 aprilie 1944 Hudiță a scris în Jurnalul său:

 

„La ora opt, când mă pregăteam să plec la Maniu, au venit tinerii Mezincescu și Neculcea, cu memoriul universitarilor, pentru a-l semna și eu. Ei nu știau ca ceilalți de înțelegerea mea cu Grigore Popa, ca eu, Săveanu și ceilalți profesori național-țărăniști, să semnăm mai la urmă. Le-a explicat motivul. Ei mi-au spus că și Ralea i-a rugat să-l lase și pe el mai la urmă. Ne-am înțeles ca noi să-l semnăm după ce memoriul va fi semnat și de colegii noștri ieșeni și clujeni, care se află acum la Alba Iulia și Sibiu”.

 

Până la urmă, s-au colectat 66 de semnături. Și acum, redau câteva fragmente din „Memoriu”:

 

„Domnule mareșal,

În clipa în care un cumplit dezastru amenință ființa neamului nostru, noi, membri ai Academiei Române și profesori ai Universităților din București, Iași și Cluj, martori ai exodului populației și ai devastării satelor și orașelor românești transformate în cimpuri de bătălie, după îndelungată chibzuință, am hotărât să vă adresăm apelul de față.

În actualele împrejurări, tăcerea noastră ar însemna o crimă. Avem datoria să rostim răspicat gîndul nostru cinstit, în fața conducătorului statului: războiului nostru cu Rusia, Marea Britanie și Statele Unite trebuie să-i punem de indată sfîrșit. (…)

În aceste momente, hotărâtoare pentru existența poporului român, guvernul sovietic, de comun acord cu guvernele Marii Britanii și Statelor Unite, afirmă, în fața lumii, că nu înțelege să distrugă statul român, să anexeze teritorii dincoace de frontierele din 1941 și nici să modifice regimul social existent al țării. De altă parte, prin marele nostru prieten, dl Eduard Beneș, am aflat că guvernul rus este hotărît să ajute la refacerea unității noastre naționale, sprijinind reluarea Ardealului, dezlipit de țară prin Dictatul de la Viena. (…)

Domnule mareșal, bombardarea Capitalei, distrugerea altor orașe, avertismentele de Ia Londra, Washington și Moscova, transformarea Moldovei în teatru de război sînt semne prevestitoare ale dezastrului.

Poporul român, sleit de un război prea lung pentru puterile lui, nu se mai poate bate. Coborîți în stradă și întrebați trecătorii, mergeți în sate și orașe, ascultați glasul poporului. Pretutindeni veți vedea deznădejdea în ochi și auzi același răspuns: NU.

Pentru ce să mai luptăm? Interesele vitale ale statului și poporului nostru cer imediata încetare a războiului, oricare ar fi greutățile acestui pas. Sacrificiile pe care România ar trebui să le facă vor fi incomparabil mai mici și mai puțin dureroase decît continuarea războiului.

Aprilie 1944”.

 

Cred că este necesar să menționez toți semnatarii. În prima categorie se aflau profesorii: D. Danielopolu (București), Dan Theodorescu (București); N. Gh. Lupu (București), Gr. T. Popa (București); C.I. Parhon (București); F. Pr. Reiner (București); P.P. Stănescu (București); C. Bordeianu (București); Al. Rosetti (București); I. Amza Jianu (București); S. Stoilov (București); Al. Ghica (București); Gheorghe Vrânceanu (București); Gheorghe Demetrescu (București); Gheorghe Banu (București); Istrate Micescu (București); C. Popovici (București); Ed. Mezincescu (nu era profesor); Bazil Munteanu (București); ing. N. Profiri (București); N. Cernescu (Iași); C. Mihu (Iași); Al. Claudian (Iași); Dan Bădărău (Iași); A. Oțetea (Iași), C. Balmuș (Iași); Gheorghe Zane (Iași); I. Botez (Iași); Șerban Țițeica (Iași); C. Diacoviciu (Cluj); Emil Petrovici (Cluj); C. Pârvulescu (Cluj); Al. Pantazi (București). Urmau conferențiarii: dr. N. Enăchescu (București); dr. D. Bagdasar (București); D.D. Gerota (București); Ștefan Vencov (București); Radu Roșca (București); dr. I. Jovin (București); I. Zamfirescu (București); dr. Marcel Capri (Iași); Aurel Potop (Iași), Emil Stihi (Iași), Mircea Bârsan (Iași). Asistenți: M. Neculce (București); Fl. Mezincescu (București); Eugen Davidescu (București); M. Parhon (București); Gheorghe Agavriloaiei (București). La urmă, au fost adăugați profesorii: C. Motaș (București); Vereșcanu (Iași); dr. Angelescu (București); V. Pavelcu (Iași); Al. Myller (Iași), Ilie Popa (Iași); Caraman (Iași). Asistent: dr. N. Popa (București).