Apocalipsa care e furtuna pe Mare la Petru Dumitriu

Am mai invocat, cred, în aşa-zise amintiri din interviuri, dar şi din editoriale în care sacrific zi de zi, bucăţi de proză, starea de rău pe care mi-a produs-o, la întîia lectură, atmosfera premergătoare furtunii pe mare din romanul lui Petru Dumitriu, Pasărea furtunii, apărut în 1952 mai întîi şi, ulterior, în varii ediţii, revăzute sub ciclonul vremurilor.

Acum, apucîndu-mă de citit, cu creionul în mînă, Pasărea furtunii, pentru a-mi biciui inspiraţia, după lectura paginilor despre Catastrofa meteorologică abătută asupra pescarilor din Danilofca, m-am decis să conving şi pe alţii de geniul care a fost Petru Dumitriu.

„Prin anul o mie nouă sute treizeci şi opt, la începutul toamnei”, cum prinde să depene balzacian Petru Dumitriu, trei pescari se află la pescuit pe o lotcă în largul Mării Negre, la o distanţă de zeci de kilometri de Gura Portiţei. Petru Dumitriu îşi dă obolul unei datorii proletcultiste (cei trei muncesc pe lotca unui chiabur din Danilofca), după care îşi vede de-ale lui, de-ale adevăratului scriitor.
De altfel, întreg romanul ar fi putut fi publicat de Petru Dumitriu şi în postdecembrism dacă ar fi scos cîteva pagini şi cîteva pasaje.
Fără acestea sau, cum fac eu, trecînd peste ele lejer, Pasărea furtunii e un roman de excepţie despre conflictele iscate din iubire.

Cu primele pagini, plonjam în atmosfera de după-amiază de toamnă pe Mare:
„Lungă e o amiază de la începutul toamnei, cînd soarele e arzător, strălucind albicios printr-un val subţire de aburi. Cerul era de un albastru deschis, palid, şters, aproape cenuşiu. Apa lucie, uleioasă, aluneca de pe creasta valurilor în adîncul dintre ele, fără zgomot, fără să se încreţească, fără o dîră de spumă, fără o băşică de aer. Clipocea a lene, a somn, sub pîntecele smolit al bărcii. A lene, a somn…”.

E o lume liniştită, calmă, îndemnînd la somn binefăcător.
Cum se întîmplă însă cu marile dezastre, în jur se strîng încet, încet, pentru a se năpusti asupra bietei fiinţe umane, Forţele Oculte:
„Vîntul se oprise de mult. Din cînd în cînd venea, de nu se ştie unde, o boară uşoară, abia simţită: cît ai sufla să abureşti o oglindă. Atît – şi se oprea. Liniştea aerului rămînea după aceea neclintită. Departe, spre miazănoapte, se clădeau încet, deasupra orizontului, nişte turnuri înalte de umbră, nişte nori despre care nu puteai spune de-s cenuşii sau roşiatici.”

Ciocanul Destinului se pune în mişcare.
Se aud primele bătăi în uşă:
„Auzeau numai plescăitul somnoros al valurilor şi împrejurul lor se întindeau tăceri nemărginite; trecea vremea pe neştiute şi nu se mai clintea nicăieri nimic, văzduhul era tot mai uscat şi mai sărac în aer, pînă într-un tîrziu, cînd tremură undeva, departe, spre nord-vest, un zgomot stins, înăbuşit, prelung. De departe de tot, ca prin vată, abia răzbătuse pînă aici un bubuit de tunet.”

Tunetului stins, depărtat, îi stă alături suprafaţa mării. Deşi fără mari denivelări, aceasta e alta, dătătoare de nelinişte:
„Valurile se făcuseră moi, legănate, rotunde; se clătinau şi alunecau fără un foşnet; erau de un verde cenuşiu, cu licăriri palide, tulburi; parcă n-ar mai fi fost aceleaşi ape şi aceeaşi mare.”

Prevestirea unei furtuni pe mare dă fiori numai dacă dezastrul ameninţă fiinţa umană. În sine, şi dacă ar fi apocaliptică, o furtună pe mare nu trece de hotarele unui spectacol pur estetic.
Maestru al atmosferei ţesute din cîteva notaţii, Petru Dumitriu raportează în permanenţă giganticul cataclismului la fragilitatea oamenilor din lotcă:
„De jur împrejur, pe orizont, se clădiseră turle ciudate de aburi, ca nişte plopi sau ca nişte fiinţe nemişcate ce aveau o asemănare nedesluşită cu oamenii, uriaşi de vată adunaţi la sfat pe orizont împrejurul lotcii micuţe, pierdute; uriaşi de vată împlîntaţi cu picioarele într-o negură albastră-cenuşie.”

Din acest moment, unghiul de vedere al naratorului se schimbă. Întîmplările de pe mare nu mai sînt văzute de sus, din cer, ca pînă acum, ci dinspre cei cîţiva pescari. Camera de filmat coboară din tavan şi se aşează în lotcă. De acum încolo, ea filmează dinspre cei trei pescari, lăsaţi faţă-n faţă cu Goliatul meteorologic, în confruntarea cu care n-au de partea lor decît lotca:
„Cei trei pescari se opriseră din muncă; cu mîinile pe vîsle, flăcăii se uitau la acele întruchipări nemaivăzute din mare; apoi îl priveau îngrijoraţi pe Filoftei. El terminase paragatul şi se ridicase în picioare pe sitelca de la capătul bărcii. Stătea crăcănat, ca să nu cadă la legănările lotcii şi, cu mîinile în şolduri, se uita la nori, la văzduh şi la apele mai depărtate, cu ochii lui de care se sfiau oamenii. Dar aici nimic nu se sfia de privirea lui grea. Norii se adunau încet, ca deasupra unui cazan în fierbere, deasupra unui cerc de ape din ce în ce mai neliniştite. Filoftei se uită roată împrejur, apoi ridică barba şi cercetă bolta cerului: albastru şters, aproape alb. Filoftei se mai uită odată împrejur, peste tot; mai era undeva o spărtură pe unde să vie lumină şi aer proaspăt? Nu: totul se topea în pîcla luminată cenuşiu şi trandafiriu-roşiatic, parcă dinăuntru, de un foc mocnit, ce ardea în desimea aburilor.”

Încordarea atinge piscuri nebănuite la apariţia celei care vesteşte Cutremurul pe mare:
Pasărea furtunii!

O dată cu asta cei trei pescari ştiu că va urma Apocalipsa meteo:
„Nu, nu era nicăieri nici o zarişte; Filoftei, întunecîndu-se dintr-o dată, coborî ochii asupra apelor mai apropiate, asupra valurilor moi ce se mlădiau împrejurul lotcii şi atunci văzu pasărea. Flăcăii, care tăceau, îngrijoraţi, şi urmăreau fiecare mişcare a lui, o văzură şi ei. Era o pasăre mică, negricioasă, cu aripi înguste şi lungi. Zbura jos de tot deasupra apelor. Aluneca printre valuri, prin golurile lor; deşi erau rotunde şi se topeau tot mai mult în liniştea mării, pasărea zbura atît de jos, încît nu se mai vedea dintre două valuri, apoi se ridica iarăşi, săgetînd peste luciul mort al adîncului, cu aripile ei înguste şi negre, întinse şi nemişcate.”

Din acest moment, omul purcede la pregătirile de apărare:
„Filoftei Romanov se uita la ea cum zvîcneşte peste ape, mai jos decît valurile, şi-i zîmbi fără prietenie. Mormăi:
— Ai venit…
Apoi se dădu jos de pe sitelcă, se aşeză turceşte şi începu să desfăşoare un colac de frînghioară. Fără să se uite la ceilalţi doi, le vorbi liniştit:
— Legaţi tot ce e în lotcă…”

Febrilitatea mişcărilor omeneşti dă atmosferei o şi mai mare tensiune. Văzută dinspre cei trei pescari, realitatea e trăită şi de cititor care, împreună cu naratorul, nu mai e în fotoliu, citind, ci în lotca firavă, pregătindu-se de ce e mai rău.
Între timp – împrejurimile au suferit transformări radicale. Mărturie a uriaşului talent de prozator, Petru Dumitriu le sesizează şi le descrie. Acolo unde alţi scriitori ar fi văzut un întreg, el dezvăluie părţi diferite, prin trecerea realităţii de-a lungul unor schimbări rapide:
„Apa se făcuse ca de argint: lucie şi metalică. Lumina nu pătrundea în adîncul ei. Iar lumina însăşi era ştearsă şi săracă, lumină străină, ciudată, ca în vremea unei eclipse. Norii se înălţau acum deasupra orizontului din miazănoapte, urcînd tot mai sus, spre mijlocul bolţii; un munte albicios de aburi creştea în partea aceea a cerului; avea creste rotunde şi între ele prăpăstii deasupra cărora atîrnau cetăţi, biserici, animale nemaivăzute şi plopi albi; iar mai jos, spre faţa apelor, se lăsase pîclă.”

Schimbările au loc pe un fundal cu funcţie exclusivă de decor. Deşi înspăimîntătoare, realităţile nu se năpustesc asupra celor trei fiinţe omeneşti.
Oamenii sînt însă tot mai neliniştiţi.
Semnele vorbesc de o furtună care nu-i ca altele. O furtună mai mare decît toate prin care au trecut ei pînă acum ca pescari.
Şi deodată, Monstrul meteorologic se năpusteşte spre ei:
„La temelia muntelui de nori clădit deasupra lor şi care acum umbrea toată marea, se făcuse o beznă vînătă. În mijloc, chiar în partea de miazănoapte, întunecimea era cea mai deasă. Şi sîmburele acela de umbră se lărgea şi se apropia. Se vedea cum urca peste orizont, înecase orizontul, acoperise fîşiile cele mai depărtate ale mării. Zidul de întuneric albastru se apropia cu repeziciune. Pînă la piciorul lui, apele tremurau şi licăreau ca argintul viu; dar licărul pierea treptat, înghiţit, acoperit de poala perdelei de umbră. În miezul aburilor sclipeau scurt fulgere orbitoare, şi zidul furtunii venea cu un uruit şi o rostogolire de bubuituri adînci, care creşteau, se apropiau, ajunseră înspăimîntătoare. În faţa vijeliei ţîşneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul, ca şi cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. Un foşnet ca de pădure bătută de vînt, fluierătura viforului, descărcările şi scăpărarea trăsnetelor se apropiau de ei; o duşmănie de neînţeles şi de neînvins, o mînie uriaşă, care umplea cerul şi marea.”

N-a atacă însă.
Va ataca însă imediat:
„Filoftei Romanov legă pînza cenuşie şi peticită care le slujea cînd pluteau cu vînt bun şi acoperi cu ea capătul dindărăt al lotcii. Împrejurul lor, apa devenise albă, metalică şi licărea; parcă era noapte. Se priviră: li se păru că au feţele albe-viorii şi ochii sticloşi. Filoftei, în picioare la capătul bărcii, mai asigură o dată nodul saulei de ancoră. Zidul vijeliei era acum asupra lor, sclipirile fulgerului luminau toată marea, şi tunetul le cutremura creierii. Deodată, apa împrejurul lotcii se întunecă, se aspri, cei trei pescari simţiră vîntul rece, tăios, lumea întreagă împrejurul lor se schimbă într-o învălmăşeal cenuşie, nedesluşită şi, cu un ropot de parcă li se prăbuşea cerul în cap, îi izbi vijelia.”

Deşi la finele confruntării rămîne în picioare doar Adam Jora, totuşi lupta e de preferat atmosferei pregătitoare.
Nu numai de pescarii din lotcă, dar şi de cititor, supus la o tensiune uriaşă, măcinătoare de nervi.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Apocalipsa care e furtuna pe Mare la Petru Dumitriu”

  • Este o carte fabuloasa,cu tot tributul adus proletcultismului,descrierea marii,a furtunii ma trimit intr-un tablou de Aivazovski care a pictat ca nimeni altul marea,furtuna sau intr-o povestire de Hemingway.Repede au catalogat si ingropat prin recenzii rautacioase aceasta opera care pe langa o poveste tulburatoare de dragoste este o fresca sociala a acelor ani a acelor oameni ai apelor.Filmul realizat pri anii 50 este slabut,ar fi fost interesant un film realizat cu mijloacele tehnice de acum.