Apocalipsa după iacacui

Foarte puțini dintre cei născuți în ultimii patruzeci de ani mai cunosc termenul „iacacui”. Generațiile care-l foloseau frecvent – din smerenie și din respect pentru ceva sfânt și pentru propria persoană, în principal – ne-au cam părăsit. Dar la vremea lor auzeai frecvent „iacacui”, „împielițatul” sau „ăl din baltă”, pentru că așa-și păstrau oamenii (încă oameni) distanța igienică față de vernacularele nomina odiosa pe care le vântură azi poporul fără să ia câtuși de puțin aminte la ele. (Spunând în același timp „rahat” cu aerul că nu le miroase gura. Cu ce-o fi de vină bietul preparat de cofetărie numai iacacui trebuie să știe!)

Dar la ce mai ia aminte poporul? O băga de seamă că niște milioane bune de copii și tineri au fost condamnați la o viață mai săracă, mai urâtă, mai violentă și mai scurtă, doar pentru o hachiță a marilor latifundiari farmaceutici? Ori că toată ceapa românească vine din China, roșiile au supt plastic prin Olanda, porcii aterizează din Ungaria, iar cartofii au crescut la sânul mumiilor, în Egipt? Ori că, după matematica guvernamentală, ieri doi și cu doi făceau șapte, azi fac cinșpe și mâine s-ar putea să facă zero? Sau cincizeci, mai ceva ca-n bancul lui Sorokin din Kremlinul de zahăr? (Părintele Onufri îl întreabă pe Vanecika Zalupin cât fac doi plus doi, iar acela zice că douăzeci și șase. La care părintele zice: „Stai jos, Zalupin. Foarte rău! Doi plus doi face patru. Ei, în cel mai rău caz face cinci, hai, șase, hai, opt, ei, să zicem că poate face doisprezece, la urma urmelor. Însă în niciun caz nu face douăzeci și șase, cap-pătrat!”)

În încheierea cărții pe care aveam s-o botezăm Etica nicomahică Aristotel ne spune că ar fi bine să cercetăm cauzele pentru care unele cetăți sunt prospere și altele nu, unele sunt bine guvernate și altele nu. Și ne mai propune să studiem și cauzele ruinării fiecărei forme de guvernământ. „Căci, după ce vom fi studiat aceste cauze, ne va fi mai ușor să discernem atât care e constituția cea mai bună, cât și felul în care trebuie organizat fiecare regim politic, adică de ce legi și tradiții trebuie să se facă uz. Să ne începem deci expunerea…” (Adică ceea ce avea să se numească Politica.) Douăzeci și patru de secole mai târziu, într-o Europă „leagăn de civilizație” decimată de o ciumă adusă de șobolani și de alte câteva aproape la fel de mari provocate de o mână de dezaxați, se vede că n-am înțeles de unde vine ruina cetății. Mizeria morală și sărăcia mentală se dau huța la televizor și prin instituțiile de stat, pe post de staruri sfințite cu glas mare de trâmbiță, și zic poporului: „Vai vouă, pământule și mare…”

Foarte vai! Fiindcă atunci când descinde iacacui în oraș oamenii se ceartă rău de tot cu mersul gândurilor, iar semn de apocalipsă mai bun ca ăsta nici că se poate găsi. Și asta n-ar fi o problemă, că certați cu ele am avut dintotdeauna destui, numai că azi alcătuiesc o majoritate și, pe deasupra, mai toți au diplomă. Asta înseamnă că au ajuns așa deștepți încât sunt convinși că viața e o mare eroare, apărută pe fața guguloiului doar ca s-o îndrepte ei, împachetând-o în staniol și cârpe și dându-i găuri în urechi să vadă ce-are în buric. Diplomații au potopit pământul și, bine gâdilați de iacacui la amorul propriu, se avântă veseli cu picamărul fix în temelia vieții sociale. Tot ce mai putem face e să observăm vremurile interesante (pe care un înțelept nu ni le-ar dori niciodată), constatând că luna devine săptămână și polul creițar, iar visurile noastre încleiate se scurg încet și sigur din colivia în care ne-au închis o mână de psihopați și armatele lor de diplomați furioși. Și să ne încurajăm triști cu vorbele lui Švejk: „Ce să fie? O nimica toată. Am căzut prizonieri la ai noștri.”